CASE OF VEREIN DER FREUNDE DER CHRISTENGEMEINSCHAFT AND OTHERS v. AUSTRIA

Primul reclamant este o comunitate religioasă înființată în Austria la 11 iulie 1998, iar ceilalți patru solicitanți sunt membri ai acestuia. Al doilea reclamant este președintele filialei din Viena a primului solicitant, iar al cincilea solicitant este președintele său adjunct și este ministru la Viena. Al treilea și al patrulea solicitant sunt, de asemenea, membri ai filialei din Viena a primului solicitant. Cei de-al doilea la al patrulea solicitanți sunt cetățeni austriaci, iar al cincilea solicitant este un cetățen german. Cei de-al doilea la al cincilea solicitanți locuiesc la Viena. La 14 martie 1995, reclamanții au solicitat Ministrul Federal al Educației, Artelor și Sportului (Bundesminister für Unterricht, Kunst und Sport) să recunoască primul reclamant ca societate religioasă (Religionsgesellschaft) în temeiul Legii de recunoaștere din 1874 (Anerkennungsgesetz). La 4 octombrie 1995, Curtea Constituțională a constatat că, în temeiul Legii de recunoaștere din 1874, un organism religios are dreptul subjectiv de recunoaștere ca societate religioasă, cu condiția ca condițiile prevăzute în această Lege să fie îndeplinite și că o decizie în acest sens ar trebui să fie examinată de către instanțele austriece (a se vedea Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas și alții c. Austria, nr. 40825/98, § 21, 31 iulie 2008). La 11 martie 1996, reclamanții au depus o cerere la Curtea Administrativă (Verwaltungsgerichtshof) împotriva nerespectării unei hotărâri a ministrului (Säumnisbeschwerde). 10. La 26 ianuarie 1998, Curtea Administrativă a respins cererea. Acesta a remarcat că, la intrarea în vigoare a Actului privind statutul juridic al Comunităților Religioase înregistrate (Bundesgesetz über die Rechtspersönlichkeit von religiösen Bekenntnisgemeinschaften, în continuare numită „Legea din 1998 a Comunităților Religioase”), la 10 ianuarie 1998, cererea de recunoaștere a reclamanților în temeiul Legii de recunoaștere din 1874 a fost tratată ca o cerere în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Legea din 1998 privind Comunitățile Religioase. Astfel, termenul de șase luni pentru ca ministrul să ia o decizie a început din nou la 10 ianuarie 1998 și, în consecință, nu a existat nici o greșeală de a adopta o decizie din partea ministrului.Decizia Curții administrative a fost notificată avocatului reclamantului la 11 martie 1998. 11. La 20 iulie 1998, ministrul a hotărât că primul reclamant a dobândit personalitate juridică ca comunitate religioasă înregistrată în sensul Legii Comunităților Religioase din 1998 începând cu 11 iulie 1998, cu toate acestea, primul reclamant nu a primit personalitate juridică ca societate religioasă în sensul Legii de recunoaștere din 1874. 12. La 9 septembrie 1998, reclamanții au depus o plângere împotriva acestei decizii la Curtea Constituțională (Verfassungsgerichtshof), susținând că refuzul de a conferi personalitate juridică primului solicitant în temeiul Legii de recunoaștere din 1874 a fost încălcarea articolului 9 din Convenție și a articolului 14 din Legea de bază. 13. La 17 decembrie 1998, ministrul federal a prezentat observații în răspuns, care au ajuns la Curtea Constituțională la 23 decembrie 1998. 14. Între timp, la 16 iulie 1998, reclamanții au depus o altă cerere la Ministrul Federal de a primii solicitanți care au fost recunoscuți ca societate religioasă în temeiul Legii de recunoaștere din 1874. 15. La 1 decembrie 1998, ministrul federal a respins cererea reclamanților din 16 iulie 1998. La 12 ianuarie 1999, reclamanții au depus o plângere împotriva acestei decizii la Curtea Constituțională și au susținut că dispozițiile tranzitorii din Legea Comunităților Religioase din 1998, care au introdus noi condiții de recunoaștere ca societate religioasă în temeiul Legii de recunoaștere din 1874, au fost neconstituționale ca fiind încălcarea articolului 9 din Convenția și a articolului 14 din Legea de bază. 17. La 16 aprilie 1999, ministrul federal a prezentat observații în răspuns cu Curtea Constituțională. 18. La 3 martie 2001, Curtea Constituțională a respins plângerile reclamanților din 9 septembrie 1998 și 12 ianuarie 1999. Acesta a constatat că perioada de așteptare de zece ani pentru comunitățile religioase înregistrate ca condiție pentru o cerere de recunoaștere de succes ca societate religioasă în temeiul Legii de recunoaștere din 1874 este în conformitate cu Constituția Federală. În special, aceasta a îndeplinit obiectivul legitim de a se asigura că autoritatea competentă ar putea verifica în această perioadă dacă comunitatea religioasă este dispusă să se integreze în ordinea juridică existentă, de exemplu, dacă a efectuat activități ilegale ca urmare a căror personalitate juridică a fost retrasă (secțiunea 9 alineatul (2) și secțiunea 5 alineatul (1) din Legea privind Comunitățile Religioase din 1998). Exemplele de astfel de activități ilegale au fost incitarea la comiterea infracțiunilor, a pune în pericol dezvoltarea psihologică a minorilor, a încălcat integritatea psihologică a persoanelor sau a utilizării metodelor psihoterapeutice de difuzare a convingerilor sale religioase. Această decizie a fost acordată avocatului reclamantului la 4 aprilie 2001. 19. În conformitate cu art. 14 din Legea de bază, toată lumea are libertatea de conștiință și de conștiință. Profiția drepturilor civile și politice este independentă de credința religioasă; totuși, manifestarea credinței religioase nu poate deroga obligațiile civice. 20. art. 15 prevede că bisericile și comunitățile religioase recunoscute au dreptul să își manifeste credința în public, să își organizeze și să își administreze afacerile interne în mod independent și să rămână în posesia instituțiilor, fundațiilor și fondurilor achiziționate dedicate scopurilor culturale, educaționale și caritabile; totuși, acestea sunt, ca toate celelalte societăți, subordonate legii. 21. art. 16 are dreptul susținătorilor comunităților religioase nerecunoscute să manifeste credința lor la nivel național, cu excepția cazului în care aceaceasta este ilegală sau contra bonos more. 22. art. 63 § 1 prevede că Austria se angajează să asigure protecția completă și completă a vieții și a libertății tuturor locuitorilor austriei fără distincție pe baza nașterii, nașterii, naționalității, rasei sau religiei. 23. art. 63 § 2 garantează tuturor locuitorilor austriei dreptul de a manifesta public și în particular gândirea, religia și convingerile lor, cu excepția cazului în care acestea sunt incompatibile cu protecția ordinului public sau a moralității. 24. Secțiunea 1 din Act prevede că toate credințele religioase care nu au fost încă recunoscute în ordinea juridică pot fi recunoscute ca o societate religiosă dacă îndeplinesc condițiile prevăzute în Act, și anume că predarea, serviciile și organizația internă, precum și numele pe care le aleg, nu conțin nimic ilegal sau moral ofensiv și că constituirea și existența unei comunități de cultură (Cultusgemeinde) care îndeplinesc criteriile legale sunt asigurate. 25. Secțiunea 2 prevede că, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de mai sus, recunoașterea este acordată de Ministrul Afacerilor Religioase (Cultusminister). Recunoașterea are efectul că o societate religioasă obține personalitate juridică în temeiul dreptului public (juristische Persoană öffentlichen Rechts) și beneficiază de toate drepturile care sunt acordate în temeiul ordinului legal al societăților respective. Secțiunea 4 și următoarele. reglementează înființarea comunităților de închinare, a aderarea la ele, delimitarea teritoriului lor și a organismelor și statutelor lor. Secțiunile 10-12 se referă la numirea miniștrilor religioși (Seilsorger) societăților religioase, calificările acestor persoane trebuie să aibă și la modul în care numirea lor trebuie comunicată autorităților. Secțiunea 15 prevede că autoritățile publice responsabile pentru chestiuni religioase au obligația de a monitoriza dacă societățile religioase respectă dispozițiile Legii. 26. Personalitatea juridică a Bisericii Catolice Romane este, pe de o parte, considerată istoric recunoscută și, pe de altă parte, recunoscută în mod explicit într-un tratat internațional, Concordat dintre Sfânta Sedință și Republica Austria (Gazette II, nr. 2/1934 – Konkordat zwischen dem Heiligen Stuhle und der Republik Österreich, BGBl. II Nr. 2/1934). 27. Următoarele sunt exemple de legi speciale care recunosc societățile religioase: (a) Actul privind statutul juridic extern al Societății Religioase Israelite, Gazette Oficiale a Imperiului Austriac, nr. 57/1890 (Gesetz über die äußeren Rechtsverhältnisse der Israelitischen Religionsgesellschaft, RGBl. 57/1890); (b) Legea din 15 iulie 1912 privind recunoașterea seguitorilor Islamului [în conformitate cu ritul Hanafi] ca societate religioasă, Gazettea Oficială a Imperiului Austriac nr. 159/1912 (Gesetz vom 15. Juli 1912, Betreffend die Anerkennung der Anhänger des Islam [nach hanefitischen Ritus] als Religionsgesellschaft, RGBl. Nr. 159/1912); (c) Legea federală privind statutul juridic extern al Bisericii Evanghelice, Gazetteul Legii Federale nr. 182/1961 (Bundesgesetz vom 6. Juli 1961 über die äußeren Rechtsverhältnisse der Evangelyschen Kirche, BGBl. Nr. 182/1961); (d) Legea federală privind statutul juridic extern al Bisericii Grece Ortodoxe în Austria, Gazettea Legii Federale nr. 229/1967 (Bundesgesetz über die äußeren Rechtsverhältnisse der Griechisch-Orientalischen Kirche în Österreich, BGBl. Nr. 182/1961); (e) Actul federal privind statutul juridic extern al Bisericilor Ortodoxe Orientale în Austria, Gazettel Federal nr. 20/2003 (Bundesgesetz über äußere Rechtsverhältnisse der Orientalisch-Orthodoxen Kirchen în Österreich, BGBl. Nr. 20/2003). 28. Între 1877 și 1982, miniștrii competenți au recunoscut încă șase societăți religioase. 29. Legea Comunităților Religioase a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1998. În conformitate cu art. 2 alin. (3) din Act, Ministrul Federal al Educației și Culturii trebuie să se pronunțe într-o decizie scrisă oficială (Bescheid) privind achiziționarea personalității juridice de către comunitatea religioasă. În aceeași decizie, ministrul trebuie să dizolve orice asociere a căror scop era să difuzeze învățăturile religioase ale comunității religioase vizate (pct. 2 alin. (4)). Comunitatea religioasa are dreptul să se numească o „comunitate religioasă înregistrată public”. 30. Secțiunea 4 specifică conținutul necesar al statutelor comunității religioase. Printre altele, trebuie să precizeze numele comunității, care trebuie să fie clar distins de numele oricărei comunități sau societăți religioase existente. Acestea trebuie să stabilească în continuare principiile principale ale credinței comunității religioase, obiectivele și sarcinile care derivă de la aceasta, drepturile și sarcinile aderenților comunității, inclusiv condițiile de încheiere a aderării (se specifică în continuare faptul că nu se poate impune nicio taxă pentru părăsirea comunității religioase), modul în care organismele sale sunt desemnate, care reprezintă comunitatea religioasă externă și modul în care se ridică resursele financiare ale comunității. În sfârșit, statutele trebuie să conțină dispoziții privind lichidarea comunității religioase, asigurându-se că activele dobândite nu sunt utilizate în scopuri contrar scopurilor religioase. 31. În conformitate cu secțiunea 5, ministrul federal trebuie să refuze să acorde personalitate juridică unei comunități religioase în cazul în care, având în vedere învățămintele sau practicile sale, acest lucru este necesar într-o societate democratică în interesul siguranței publice, pentru protecția ordinului public, a sănătății sau a moralității, sau pentru protecția drepturilor și a libertății altor persoane; acest lucru este în special în cazul în care activitățile sale implică incitarea la comiterea infracțiunilor, obstrucționarea dezvoltării psihologice a adolescenților sau subminarea integrității mentale a oamenilor, sau în cazul în care statutul nu respectă secțiunea 4. 32. În secțiunea 7, comunitatea religioasă trebuie să informeze, fără întârziere, Ministrul Federal al Educației și Afacerilor Culturale cu privire la numele și adresa persoanelor aparținând organismelor sale oficiale și la orice schimbare a statutelor sale. Ministrul trebuie să refuze să accepte notificarea dacă numirea organismelor oficiale contravine statutului sau dacă modificarea statutului ar constitui un motiv pentru refuzul înregistrării în temeiul secțiunii 5. 33. Secțiunea 9 precizează motivele pentru încetarea personalității juridice a unei comunități. Personalitatea juridică încetează să existe în cazul în care comunitatea religioasă se dizolvă sau în cazul în care recunoașterea personalității sale juridice este revocată. Motivele de revocare a personalității juridice sunt stabilite în subsecțiunea (2): de exemplu, dacă motivele de acordare a personalității juridice nu mai susțin sau dacă, de mai mult de un an, nu au fost desemnate organisme care reprezintă comunitatea religioasă externă. 34. Legea reglementează doar acordarea personalității juridice. Odată ce personalitatea juridică a fost acordată unei comunități religioase, aceasta poate să desfășoare activitățile menționate în statutele sale. În Austria nu există legi specifice care reglementează achiziționarea de bunuri de către societăți sau comunități religioase, înființarea de locuri de cultură sau de adunare, sau publicarea de material religios. Cu toate acestea, dispozițiile care conțin referințe explicite la societățile religioase sunt răspândite pe diferite instrumente legale (a se vedea mai jos). 35. De la intrarea în vigoare a Legei privind Comunitățile Religioase din 1998 la 10 ianuarie 1998, asociațiile religioase nerecunoscute pot fi acordate personalitate juridică la cerere. O cerere anterioară de recunoaștere în temeiul Legii de recunoaștere din 1874 trebuie tratată ca o cerere în temeiul Legii Comunităților Religioase din 1998, în temeiul articolului 11 alineatul (2). 36. Secțiunea 11 alineatul (1) din Legea privind Comunitățile Religioase din 1998 stabilește criterii suplimentare pentru o aplicare de succes în temeiul Legii de recunoaștere din 1874, cum ar fi existența asociației religioase timp de cel puțin douăzeci de ani în Austria și timp de cel puțin zece ani ca comunitate religioasă înregistrată; un număr minim de doi aderenți pe mii de membri ai populației austriece (în acest moment, acest lucru înseamnă aproximativ 16 000 de persoane); utilizarea veniturilor și a altor active în scopuri religioase, inclusiv activități de caritate; o atitudine pozitivă față de societate și de stat; și nici o interferență ilegală în ceea ce privește relația comunității cu societățile recunoscute sau alte societăți religioase. 37. În diverse legi austriece se face trimitere specifică societăților religioase recunoscute. Următoarea listă, care nu este exhaustivă, stabilește principalele cazuri. În art. 8 din Legea Federală de Supraveghere a Școlii (Bundes-Schulaufsichtsgesetz), reprezentanții societăților religioase recunoscute pot sta (fără dreptul de vot) în cadrul consiliilor de educație regionale. În temeiul Legii privind școlile private (Privatschulgesetz), societățile religioase recunoscute, precum entitățile teritoriale publice, sunt presupuse să dețină calificările necesare pentru a funcționa școlile private, în timp ce alte persoane trebuie să demonstreze că sunt calificate. În temeiul articolului 24 alineatul (3) din Legea privind serviciile militare, preoții ordonați, persoanele implicate în bunăstare spirituală sau în învățătură religiosă după absolvirea studiilor teologice, membrii unei ordine religioase care au făcut un jurământ solemn și studenți de teologie care se pregătesc să asume o funcție pastorală și care aparțin unei societăți religioase recunoscute sunt scutiți de serviciu militar și, în temeiul articolului 13 din Legea privind serviciile civile, sunt, de asemenea, scutiți de serviciul civil alternativ. În temeiul secțiunilor 192 și 195 din Codul Civil (ABGB), miniștrii societăților religioase recunoscute sunt scutiți de obligația de a depune o cerere care urmează să fie numită tutore, și în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Legea privind judecătorii Assize și judecători laici din 1990 (Geschworenen- und Schöffengesetz) acestea sunt scutite de a acționa ca membri ai unui juriu al unei instanțe de așesare sau de a judecă judecători lacți ai unei instanțe penale. Secțiunea 18 alineatul (1) alineatul (5) din Legea impozitului pe venit prevede că contribuțiile la societățile religioase recunoscute sunt deducibile de la impozitul pe venit până la o sumă de 100 de euro pe an. Secțiunea 2 din Legea impozitului pe teren (Grundsteuergesetz) prevede că proprietatea reală deținută de societățile religioase recunoscute și utilizate în scopuri religioase este scutită de impozitul pe imobiliar. În temeiul articolului 8 alineatul (3) litera (a) din Legea privind moștenirea și cadourile din 1955 (Erbschafts- und Schenkungsteuergesetz), care era încă în vigoare la momentul respectiv, donațiile către instituțiile interne ale bisericilor sau societăților religioase recunoscute au fost supuse unei rate fiscale reduse de 2,5%.