- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 martie 2009
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Inadmisibil
Costescu împotriva României
Traducere în română Auto
Reclamanții, dl Romulus Nicolae Costescu și dna Alice Costescu, sunt cetățeni români născuți în 1932 și, respectiv, în 1933 și locuiesc în București. Ei au fost reprezentați în fața Curții de dl Malik Nekaa, avocat practicant la Lyon. Guvernul român (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Din 1984 reclamanții au locuit într-un apartament închiriat de la stat într-o clădire naționalizată. La 4 noiembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 privind statutul juridic al anumitor proprietăți rezidențiale, reclamanții au cumpărat apartamentul de la stat, reprezentat de primarul București.
La 22 iunie 1998 C.S., fostul moștenitor al proprietarului, a luat măsuri împotriva statului și reclamanților pentru recuperarea deținerii apartamentului, cerând, de asemenea, ca vânzarea din 1996 să declare nulă și nulă. Într-o hotărâre din 6 octombrie 2000 Curtea de district București a constatat în favoarea C.S. și a ordonat reclamanților să predea posesia apartamentului. Acesta a considerat că actul inițial de titlu al statului a fost nul și nul și, prin urmare, a dat preferință titlului C.S., care provine din proprietarul real al apartamentului. Curtea a refuzat totuși să declare contractul de vânzare nul și nul, deoarece nu a fost identificat niciun motiv de nulitate și reclamanții au acționat cu bună credință.
În decizia finală din 18 septembrie 2001, Curtea de Apel a susținut această hotărâre. La 11 iulie 2007, în prezența unui judecător, C.S. a luat posesia apartamentului. La 22 mai 2000, reclamanții au solicitat aderarea primarului București la procedura de restituire a proprietăților depuse împotriva acestora (a se vedea punctul 4 mai sus). În conformitate cu garanția Codului Civil privind responsabilitatea expulzării, reclamanții au încercat să recupereze valoarea de piață a apartamentului de către autoritățile. La 26 mai 2000, Curtea de District a considerat că cererea reclamanților a fost făcută din timp și a decis să-l separe de dosarul principal. 10. Mai multe audieri au avut loc în fața Curții de District de București.
La 8 decembrie 2000, la cererea C.S., cazul a fost suspendat în așteptarea rezultatului acțiunii de recuperare a posesiunii. 11. O nouă ședință a fost programată pentru 20 iulie 2001, dar nici una dintre părți a participat. În acea dată, Curtea de District a remarcat absența nejustificată a părților și a suspendat procedura încă o dată. 12. Curtea de District a convocat părțile la o ședință la 2 septembrie 2002. 13. La 14 august 2002, reclamanții au solicitat ca cazul să fie amânat până după 10 noiembrie 2002, deoarece vor fi absenți de la țară de la 22 august la 30 octombrie 2002. 14. La 2 septembrie 2002, Curtea de District a remarcat absența părților și a stabilit o nouă dată de audiere pentru 30 septembrie.
15. În hotărârea din 30 septembrie 2002, Curtea de District a remarcat că cazul a fost suspendat începând cu 20 iulie 2001 și că părțile nu au manifestat niciun interes în această privință de atunci. Prin urmare, a concluzionat că acțiunea a devenit extinsă (perimată). 16. Reclamanții nu au apelat împotriva acestei hotărâri, care au devenit finale. 17. Conform legii române, o acțiune de recuperare a posesiunii este unul dintre principalele remedii de protecție a dreptului de proprietate. Acțiunea nu este reglementată de statutul în sine, ci a apărut din jurisprudență. O acțiune de recuperare a posesiunii poate fi definită ca o procedură de aplicare a dreptului în formă de retragere în care un proprietar deținut își depune înapoi proprietatea de la persoana aflată în prezent în posesia acesteia.
Atunci când atât reclamantul și inculpatul au o acțiune de titlu, instanța trebuie să compare cele două fapte și să decidă care este preferată. Principalul rezultat al unei astfel de acțiuni, dacă este de succes, este recunoașterea de către instanță a titlului reclamant la proprietate, cu efect retrospectiv, obligand astfel inculpatul să returneze proprietatea. Dacă restituirea fizică nu mai este posibilă, această obligație este înlocuită cu obligația de a plăti compensare pe baza unei sume echivalente (a se vedea Străin și alții c. România, nr. 57001/00, § 26, ECHR 2005VII). 18. Articolele 1337-1351 din Codul Civil instituie responsabilitatea vânzătorului pentru expulzare. Acestea prevăd ca cumpărătorul descărcat să solicite rambursarea prețului și, de asemenea, plata costurilor și daunelor, indiferent de buna sau rea credință a vânzătorului.
Cumpărătorul poate fie să se alăture vânzătorului la procedura inițiată împotriva lui de terț sau să depună o nouă acțiune împotriva vânzătorului după ce a fost evacuat. În ultimul caz, dacă vânzătorul dovedește că ar fi putut câștiga cazul împotriva terței dacă ar fi fost aderat la procedura, el va fi scutit de a compensa cumpărătorul (art. 1351 din Codul Civil). Un cumpărător bona fide continuă să beneficieze de beneficiile proprietății până când nu mai este considerat bona fide, adică cel târziu atunci când acțiunea de expulzare este depusă împotriva lui, atunci când bucurarea proprietății revine proprietarului de drept. Cu toate acestea, cumpărătorul poate încă reclama compensarea pentru pierderea sa de la vânzător.
19. Practica constantă a instanțelor interne între 2005 și 2008, astfel cum este disponibilă Curții, indică faptul că garanția Codului Civil în cazul expulzării este aplicată în cazuri similare cu cea de față, iar părțile interesate primesc prețul de achiziție indexat și, în majoritatea cazurilor, daune și orice costuri suportate în mod rezonabil pentru întreținerea casei. Majoritatea instanțelor interne consideră că Legea nr. 10/2001 privind normele privind bunurile imobile confiscate în mod incorect de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 („Legea nr. 10/2001”) nu se aplică acțiunilor de recuperare a posesiunii atunci când contractul de vânzare nu este declarat nul și nu este în cadrul acestei proceduri.
20. Cu toate acestea, în cazul în care contractul de vânzare este anulat, instanțele aplică în mod constant Legea nr. 10/2001 și a atribuit doar cumpărătorului prețul de cumpărare indexat. 21. În hotărârea nr. 520/C din 3 decembrie 2007 Curtea de Apel Constanța a constatat în favoarea cumpărătorului o acțiune de recuperare a posesiunii depusă de fostul proprietar al unui apartament naționalizat împotriva persoanei care, de bună credință, au cumpărat apartamentul de la stat în 2000. Curtea a hotărât că restituirea apartamentului fostului proprietar nu mai a fost posibilă și, pe baza jurisprudenței Curții privind art. 1 din Protocolul nr. 1 (în special: Pincová și Pinc c. Republica Cehă, nr. 36548/97, ECHR 2002VIII, Raicu c. România, nr. 28104/03, 19 octombrie 2006, și Păduraru c. România, nr. 63252/00, ECHR 2005XII (extracte)), aceasta a obligat statul să plătească valoarea de piață a apartamentului în compensare fostului proprietar.
În atribuția Tribunalului a fost singura soluție pentru acțiunea de recuperare a posesiunii. 22. Într-o hotărâre similară din 12 decembrie 2007, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a constatat în favoarea cumpărătorului o acțiune de recuperare a posesiunii depusă de fostul proprietar. Curtea Înaltă a luat în considerare faptul că titlul cumpărătorului a fost confirmat de către instanțe într-o acțiune în nulitate a contractului de vânzare depus împotriva acestuia de fostul proprietar, în timp ce titlul fostului proprietar nu a fost susținut de o instanță. Acesta a mai considerat că dezpoziția cumpărătorului indiferent de circumstanțe, pentru a restabili proprietatea fostului proprietar, ar crea noi nedreptăți disproporționate în încercarea de a atenua leziunile vechi.
De asemenea, s-a considerat, într-o declarație generală, că rambursarea prețului de cumpărare indexat în temeiul Legii nr. În decizia nr. 1055 din 9 octombrie 2008, Curtea Constituțională a declarat art. 47 din Legea nr. 10/2001 neconstituțională în măsura în care a încălcat titlul de proprietate al cumpărătorului. În conformitate cu dispoziția respectivă, persoanele ale căror acțiuni bazate pe Codul Civil au fost respinse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar putea utiliza această Lege pentru a solicita din nou restituirea proprietăților lor. Curtea Constituțională a considerat că persoanele ale căror titlu de proprietate a fost confirmat de o decizie a instanței nu pot fi obligate să predea proprietatea în cazul în care nu există justificare serioasă pentru o astfel de măsură, bazată pe ordinea publică, în temeiul articolului 44 § 3 din Constituție.
1. The applicants, Mr Romulus Nicolae Costescu and Mrs Alice Costescu, are Romanian nationals who were born in 1932 and 1933 respectively and live in Bucharest. They were represented before the Court by Mr Malik Nekaa, a lawyer practising in Lyon. The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Răzvan-Horațiu Radu, of the Ministry of Foreign Affairs.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
From 1984 the applicants lived in an apartment rented from the State in a nationalised building. On 4 November 1996, under Law no. 112/1995 on the legal status of certain residential property, the applicants bought their apartment from the State, represented by the mayor of Bucharest.
On 22 June 1998 C.S., the former owner's heir, took action against the State and the applicants for recovery of possession of the flat, seeking also to have the 1996 sale declared null and void.
In a judgment of 6 October 2000 the Bucharest District Court found in favour of C.S. and ordered the applicants to surrender possession of the apartment. It considered that the State's initial title deed had been null and void and therefore gave preference to C.S.'s title, which had come from the apartment's real owner. The court refused however to declare the sale contract null and void, as no cause of nullity was identified and the applicants had acted in good faith.
In a final decision of 18 September 2001 the Bucharest Court of Appeal upheld that judgment.
On 11 July 2007, in the presence of a bailiff, C.S. took possession of the apartment.
On 22 May 2000 the applicants asked for the mayor of Bucharest to be joined to the proceedings for restitution of property lodged against them (see paragraph 4 above). Under the Civil Code guarantee concerning responsibility for eviction, the applicants sought to recover the apartment's market value from the authorities.
On 26 May 2000 the District Court considered that the applicants' request had been made out of time and decided to separate it from the main file.
Several hearings took place before the Bucharest District Court. On 8 December 2000, at C.S.'s request, the case was suspended pending the outcome of the action for recovery of possession.
A new hearing was scheduled for 20 July 2001, but none of the parties attended. On that date the District Court noted the parties' unjustified absence and suspended the proceedings once again.
The District Court summonsed the parties to a hearing on 2 September 2002.
On 14 August 2002 the applicants requested that the case be postponed until after 10 November 2002, as they were going to be absent from the country from 22 August to 30 October 2002.
On 2 September 2002 the District Court noted the parties' absence and set a new hearing date for 30 September.
In a judgment of 30 September 2002 the District Court noted that the case had been suspended since 20 July 2001 and that the parties had not manifested any interest in it since then. It therefore concluded that the action had become extinct (perimată).
The applicants did not appeal against that judgment, which became final.
Under Romanian law, an action for recovery of possession is one of the principal remedies for the protection of a right of property. Such action is not governed by statute per se but has emerged from case-law. An action for recovery of possession can be defined as the bringing of proceedings to enforce a right in rem in which a dispossessed owner claims back his or her property from the person currently in possession of it. When both the plaintiff and the defendant have a title deed, the court must compare the two deeds and decide which one is preferred. The main outcome of such an action, if successful, is the acknowledgment by the court of the claimant's title to the property, with retrospective effect, thus obliging the defendant to return the property. If physical restitution is no longer possible, that obligation is replaced by an obligation to pay compensation on the basis of an equivalent sum (see Străin and Others v. Romania, no. 57001/00, § 26, ECHR 2005VII).
Articles 1337-1351 of the Civil Code institute the seller's responsibility for eviction. They provide for the evicted buyer to claim reimbursement of the price and also the payment of costs and damages, regardless of the seller's good or bad faith. The buyer can either join the seller to the proceedings instituted against him by the third party or lodge a new action against the seller after having been evicted. In the latter case, if the seller proves that he could have won the case against the third party had he been joined to the proceedings, he will be exempted from compensating the buyer (Article 1351 of the Civil Code). A bona fide buyer continues to enjoy the benefits of the property until he is no longer considered bona fide, that is at the latest when the action for eviction is lodged against him, at which time enjoyment of the property reverts to the rightful owner. However, the buyer may still claim compensation for his loss from the seller.
The constant practice of the domestic courts between 2005 and 2008, as available to the Court, indicates that the Civil Code guarantee in the event of eviction is applied in cases similar to the one at hand, and the interested parties are awarded the indexed purchase price and, in most cases, damages and any costs reasonably incurred for the upkeep of the house. Most of the domestic courts consider that Law no. 10/2001 on the rules governing immovable property wrongfully seized by the State between 6 March 1945 and 22 December 1989 (“Law no. 10/2001”) is not applicable to actions for recovery of possession when the sale contract is not declared null and void in such proceedings.
If the sale contract is cancelled, however, the courts consistently apply Law no. 10/2001 and only award the buyer the indexed purchase price.
In decision no. 520/C of 3 December 2007 the Constanța Court of Appeal found in favour of the buyer in an action for recovery of possession lodged by the former owner of a nationalised apartment against the person who in good faith had bought the apartment from the State in 2000. The court decided that the restitution of the apartment to the former owner was no longer possible and, based on the Court's case-law on Article 1 of Protocol No. 1 (in particular: Pincová and Pinc v. the Czech Republic, no. 36548/97, ECHR 2002VIII, Raicu v. Romania, no. 28104/03, 19 October 2006, and Păduraru v. Romania, no. 63252/00, ECHR 2005XII (extracts)), it compelled the State to pay the market value of the apartment in compensation to the former owner. In the court'tary award was the only solution to the action for recovery of possession.
In a similar decision of 12 December 2007 the High Court of Cassation and Justice found in favour of the buyer in an action for recovery of possession lodged by the former owner. The High Court took account of the fact that the buyer's title had been confirmed by the courts in an action in nullity of the sale contract lodged against him by the former owner whereas the former owner's title had not been upheld by a court. It further considered that dispossessing the buyer regardless of the circumstances, in order to restore the property to the former owner, would create disproportionate new wrongs in the attempt to attenuate old injuries. It also considered, in a general statement, that reimbursement of the indexed purchase price under Law no. 10/2001 could not compensate the buyer as it did not reflect the property's market value.
In decision no. 1055 of 9 October 2008 the Constitutional Court declared Article 47 of Law no. 10/2001 unconstitutional in so far as it breached the buyer's property title. Under the provision concerned, persons whose actions based on the Civil Code had been dismissed before the entry into force of Law no. 10/2001 could use this Law in order once again to seek the restitution of their property. The Constitutional Court considered that persons whose title to property had been confirmed by a court decision could not be compelled to surrender that property where there was no serious justification for such a measure, based on public order, under Article 44 § 3 of the Constitution.