Adolfsson și alții împotriva Islandei

Reclamanții, (1) dl Hilmar Kristinn Adolfsson, (2) dna Ragnheidur Hauksdóttir și (3) dl Sveinbjörn Egill Hauksson sunt resortisanți islandezi, care s-au născut respectiv în 1935, 1948 și 1954. Primul și al treilea reclamant rezide la Reykjavík și al doilea reclamant în Kópavogi, Islanda. Ele sunt reprezentate în fața Curții de dl Einar Gautur Steingrimsson, avocat practicant în Reykjavík. Guvernul islandez a fost reprezentat de agentul lor interimar, dna Ragna Árnadóttir, a Ministerului Justiției și Afacerilor Ecclasiatice. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost moștenitorii directi ai dnei Margrét þorsteinsdóttir (“M”), care s-a născut la 29 august 1903 și care a murit la 22 februarie 2000. a declarat în testamentul ei, făcut în 1971 că toate proprietățile ei trebuiau împărțite după moartea ei în mod egal între fratele ei, X, și o femeie numită Hulda Sveinbjörnsdóttir („H”.).

De asemenea, s-a declarat că dacă X ar muri înainte de M, toate proprietatea ei ar trebui să treacă la H., și dacă ea nu mai era în viață, pentru copiii și nepoții ei. Nu au existat legături de sânge între M. și H. care s-au căsătorit cu Stepson Y. Atât Y, cât și tatăl său Z. au murit înainte de 1971, când M. și-a făcut testamentul. Al doilea și al treilea reclamant sunt copiii lui H. și primul reclamant este soțul lui Svavava Hauksdóttir un alt copil al H., sora celui de-al doilea și al treilea reclamant, care este acum decedat. În februarie 1990 un frate decedat al M. i-a lăsat o moștenire considerabilă. a fost spitalizată în septembrie 1991 din cauza stării ei psihice și a incapacității ei de a avea grijă de ea.

A fost diagnosticată că suferă de Demensia Senilis 290.0. Între timp, în februarie 1993, dl G.S., procuror și dl G.K. și dna K.P. au fost condamnate pentru desfășurare a activelor M. în anii 1991-1992. Începând cu 17 iulie 1992 M. La cererea lui H., comisarul de district al Reykjavík (denumit în continuare „Comisarul”) a declarat că este incapabil să-și gestioneze propriile afaceri financiare. La 20 iulie 1992, Comisarul de district al Reykjavík (denumit în continuare „Comisarul”) a numit S.R. ca fiduciar juridic al lui M... În acel moment informații despre diferite nereguli financiare care implică S.R.

a fost înregistrată public, inclusiv un număr de mandate de executare emise împotriva societății sale (1985-1987), o cerere de faliment și lichidare a societății pentru a acoperi creanțe preferențiale de 25 000 000 de Coroane islandeze (ISK) (1989), o condamnare și condiționată pedepsie de trei luni pentru desfășurarea salariilor angajaților (1990), plus o serie de cereri de faliment (1990 și mai târziu). În 1997 H. a murit. La 17 martie 1998, comisarul a solicitat S.R. să furnizeze rapoarte anuale cu privire la deciziile pe care le-a luat în numele M.. După aceea, în absența unor astfel de rapoarte, cereri reînnoite au fost formulate la 9 iunie 1998, 3 mai 1999 și 2 iunie 2000. La 9 octombrie 2002 S.R.

a fost condamnat pentru defășurare a activelor M., în ceea ce privește sumele totale ISK 7.908.943 (aproximativ 90.000 de euro) și a fost condamnat la 18 luni de închisoare. La 1 aprilie 2004, prima soție decedată a reclamantului și a doua și a treia solicitanți au instituit proceduri de compensare civilă împotriva comisarului și a statului, pe motivul că M. au suferit pagube ca urmare a numării, ca fiduciar juridic, a unei persoane care aveau un trecut foarte dubios. Ei au susținut că, la moartea lui M., această afirmație le-a trecut ca moștenitori ai lui M... La 11 ianuarie 2005, Curtea de District Reykjavík a constatat în favoarea contestatorului și a respins cererea reclamanților, nu a constatat niciun motiv pentru impunerea unei răspunderi stricte, nici o bază pentru găsirea neglijenței, deoarece comisarul nu avea motive să creadă că S.R.

nu a fost în stare să fie un custode atunci când a fost numit. Potrivit rezumatului faptelor conținute în hotărârea Curții de District, reclamanții au primit permisiunea de a efectua o divizie privată a proprietății M. la 14 aprilie 2000 și au finalizat divizia lor a proprietății în septembrie 2001. În concluziile sale, Curtea de District a susținut, printre altele, că proprietatea la momentul decesului M. nu a putut fi considerată parte la caz, deoarece diviziunea proprietății a fost încheiată în septembrie 2001. La 11 aprilie 2005, Curtea Supremă a susținut hotărârea instanței de judecată inferioară, având în vedere următoarele argumente: „Curtea Supremă este de acord cu Curtea de District că, pentru ca acuzatul să fie considerat responsabil pentru pierderile suferite de [aplicanții] și cauzate de tutore, trebuie demonstrat că acest lucru a fost datorită neglijenței angajaților acuzați.

Circumstanțele care au determinat numirea tutorelui nu sunt în întregime clare. Cu toate acestea, se pare să se stabilească că persoana care a fost numită tutore a luat inițiativa de a-și priva testatorul de competențe financiare; se pare că există motive pentru a face acest lucru și că mama apelanților, Ragnheiður și Sveinbjörn, au fost consultate cu privire la acest lucru; ea a murit de atunci, dar la momentul în care a fost singura moștenitoare a lui M... În momentul în care a fost desemnat tutorul, proprietatea unei societăți limitate din care a fost responsabil era obiectul procedurii de lichidare, iar sentința a fost pronunțată la Hafnafjörður și la Curtea Penală Garðir pentru faptul că nu au transferat bani pe care societatea l-a colectat de la angajații săi.

Pe de altă parte, nu există dovezi care să sugereze că el nu a fost competent pentru a-și gestiona propriile afaceri financiare și, în alte privințe, el a îndeplinit, formal, condițiile pentru a fi numit tutore în conformitate cu art. 29 din respectiva lege privind competența juridică aplicabilă, nr. 68/1984. Nu s-a stabilit că comisarul de district ar fi trebuit să suspecteze că își va îndeplini în mod nepotrivit sarcinile de gestionare financiară. Cu introducerea Legii privind competențele juridice nr. 71/1997, s-au făcut schimbări importante în dispozițiile juridice și practicile privind raportarea de către tutori și supravegherea lucrărilor lor. Intențiile repetate ale angajaților comisarului de a-și asigura respectarea obligațiilor statutare în temeiul art. 63 alin. (3) din această Lege de a raporta imediat, la începutul anului 1998, nu au produs niciun rezultat.

Acesta poate fi dedus din hotărârea Curții de District din 14 aprilie 2002 că, până în acea dată, majoritatea daunelor au fost efectuate. Din cele de mai sus, rezultă că, chiar dacă aplicarea legii de către biroul comisarului ar fi trebuit să fie mai eficientă, nu s-a stabilit că comisarul sau angajații săi au încălcat sarcinile lor oficiale și a adus astfel răspundere compensatorie pentru inculpat. Având în vedere aceste considerații, hotărârea Curții de District trebuie susținută.” Secțiunea 27 din Legea moștenirii, nr. 8/1962, prevede: „Un moștenitor nu poate dispune de o moștenire pe care așteaptă să o primească.” Această dispoziție a fost înțelesă ca o interzicere a oricărui tip de eliminare, fie prin atribuire, ipotecă sau altă acțiune, a unei moșteniri care nu a fost încă dezvoltată pe beneficiar.

De asemenea, din această dispoziție rezultă că o moștenire care nu a dezvoltat încă pe beneficiar nu poate fi obiectul măsurilor de execuție efectuate împotriva persoanei care așteaptă să primească moștenirea. Regulă reflectă opiniile academice acceptate cu privire la conceptul de „proprietate” în legislația islandeză. Una dintre condițiile principale pentru orice drept de a fi considerat „proprietate” este faptul că este atât necondiționat, cât și activ, astfel încât proprietarul în cauză să poată dispune de ea ca și cum ar fi proprietatea lui. Această dispoziție a Legii privind moștenirea confirmă aceste opinii cu privire la o moștenire viitoare.

The applicants, (1) Mr Hilmar Kristinn Adolfsson, (2) Mrs Ragnheidur Hauksdóttir and (3) Mr Sveinbjörn Egill Hauksson are Icelandic nationals who were born respectively in 1935, 1948 and 1954. The first and third applicants reside in Reykjavík and the second applicant in Kópavogi, Iceland. They are represented before the Court by Mr Einar Gautur Steingrímsson, a lawyer practising in Reykjavík. The Icelandic Government were represented by their Acting Agent, Mrs Ragna Árnadóttir, of the Ministry of Justice and Ecclasiastical Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants were the direct heirs of Mrs Margrét þorsteinsdóttir (“M.”), who was born on 29 August 1903 and who died on 22 February 2000. M. had stated in her will, made in 1971 that all her property was to be divided after her death equally between her brother, X, and a woman named Hulda Sveinbjörnsdóttir (“H.”).

It was also stated that if X were to die before M, all her property should pass to H., and if she was no longer alive, to her children and grandchildren. There were no blood ties between M. and H. who had been married to M.’s stepson Y. Both Y. and his father Z. had died before 1971 when M. made her will. The second and third applicants are the children of H. and the first applicant is the husband of Svava Hauksdóttir another child of H., sister of the second and third applicants, who is now deceased. In February 1990 a deceased brother of M. left her a considerable inheritance. M. was hospitalised in September 1991 on account of her mental condition and her inability to take care of herself.

She was diagnosed as suffering from Dementia Senilis 290.0. In the meantime, in February 1993, Mr G.S., Attorney, and Mr G.K. and Mrs K.P. were convicted of embezzlement of M.’s assets during the years 1991-1992. As from 17 July 1992 M. was, at the request of H., declared incapable of managing her own financial affairs. On 20 July 1992 the District Commissioner of Reykjavík (hereinafter referred to as “the Commissioner”) appointed S.R. as M.’s legal trustee. At that time information about various financial irregularities involving S.R. was on public record, including a number of warrants of execution issued against his company (1985-1987), a petition for bankruptcy and liquidation of the company to cover preferential claims amounting to 25,000,000 Icelandic Crowns (ISK) (1989), a conviction and three months’ conditional prison sentence for embezzlement of employees’ salaries (1990), plus a number of petitions for bankruptcy (1990 and onwards).

In 1997 H. passed away. On 17 March 1998 the Commissioner requested S.R. to provide yearly reports regarding decisions he had taken on M.’s behalf. Thereafter, in the absence of any such reports, renewed requests were made on 9 June 1998, 3 May 1999 and 2 June 2000. On 9 October 2002 S.R. was convicted of embezzlement of M.’s assets, in respect of amounts totalling ISK 7,908,943 (approximately 90,000 euros) and was sentenced to 18 months’ imprisonment. On 1 April 2004 the first applicant’s deceased wife and the second and third applicants instituted civil compensation proceedings against the Commissioner and the State, on the ground that M. had sustained damage as a result of the appointment, as a legal trustee, of a person who had a very dubious past.

They claimed that upon M.’s death this claim had passed to them as M.’s heirs. On 11 January 2005 the Reykjavík District Court found in favour of the respondent and rejected the plaintiffs’ claim, finding no ground for imposing strict liability, nor any basis for finding negligence since the Commissioner had had no reason to believe that S.R. was unfit to be a custodian when he was appointed.

According to the summary of facts contained in the District Court’s judgment, the plaintiffs were granted permission to carry out a private division of M.’s estate on 14 April 2000 and completed their division of the estate in September 2001. In its conclusions, the District Court held inter alia that the estate at the time of M.’s death could not be considered a party to the case, as the division of the estate had been concluded in September 2001. On 11 April 2005 the Supreme Court upheld the lower court’s judgment, giving the following reasoning: “The Supreme Court concurs with the District Court that in order for the defendant to be held liable for the losses suffered by the [applicants] and caused by the guardian, it must be demonstrated that this was due to neglect on the part of the defendant’s employees.

The circumstances which resulted in the appointment of the guardian are not entirely clear. Nevertheless, it appears to be established that the person who was appointed guardian had taken the initiative in having the testator deprived of her financial competence; it appears that there was reason for doing so, and that the mother of the appellants, Ragnheiður and Sveinbjörn, was consulted on this; she has since died, but at the time she was M.’s sole heir. At the time that the guardian was appointed, the estate of a limited company of which he was in charge was the subject of liquidation proceedings, and sentence had been passed on him in the Hafnafjörður and Garðir Criminal Court for not having transferred money which the company had collected from its employees.

On the other hand, there is no evidence to suggest that he was not competent to manage his own financial affairs and in other respects he met, formally, the conditions for being appointed as a guardian according to section 29 of the then applicable Legal Competence Act, No. 68/1984. It has not been established that the District Commissioner should have suspected that he would discharge his duties of financial management badly. With the introduction of the Legal Competence Act, No. 71/1997, great changes were made in the legal provisions and practice regarding reporting by guardians and the supervision of their work. Repeated attempts by the Commissioner’s employees to have the guardian comply with his statutory duties under section 63 (3) of that Act to report, straightaway in the early part of 1998, produced no result.

It can be deduced from the ... District Court’s judgment of 14 April 2002 that by that date most of the damage had been done. From the above, it follows that even if the application of the law by the Commissioner’s office should have been more efficient, it has not been established that the Commissioner or his employees violated their official duties and so brought compensatory liability on the defendant. In the light of these considerations, the District Court’s judgment must be upheld.” Section 27 of the Inheritance Act, No. 8/1962, provides: “An heir may not dispose of an inheritance which he expects to receive.” This provision has been understood as placing a prohibition on any type of disposal, whether by assignment, mortgage or other deed, of an inheritance which has not yet devolved on the recipient.

It also follows from this provision that an inheritance that has not yet devolved on the recipient cannot be the object of execution measures carried out against the person who expects to receive the inheritance. The rule reflects accepted academic views on the concept of “property” in Icelandic law. One of the foremost conditions for any right to be considered “property” is that it is both unconditional and active so that the owner in question can dispose of it as if it were his property. This provision of the Inheritance Act confirms these views regarding a future inheritance.