CASE OF BIJELIC v. MONTENEGRO AND SERBIA

10. Primul, al doilea și al treilea reclamant s-au născut în 1950, 1973 și, respectiv, 1971, și trăiesc în prezent în Belgrad, Serbia. 11. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 12. Primul reclamant, soțul ei și celelalte două solicitanți erau titulari de o locație special protejată privind un apartament din Podgorica (nosioci odnosno korisnici stanarskog prava), Muntenegru, unde locuiau. 13. În 1989, primul reclamant și soțul ei au divorțat, iar cel din urmă a fost concediat custodia celorlalți doi solicitanți. 14. La 26 ianuarie 1994, primul reclamant a obținut o decizie de la Tribunal de Primă Instanță (Osnovni sud u Podgorici) declarându-i singura deținătoare a locației special protejate în apartamentul familiei.

În plus, fostul său soț („intimatul”) a fost ordonat să abandoneze apartamentul în termen de 15 zile de la data în care decizia a devenit finală. 15. La 27 aprilie 1994, hotărârea Tribunalului a fost susținută prin recurs de către Înaltul Tribunal (Viši sud u Podgorici) și a devenit astfel finală. 16. Având în vedere că contestatul nu a respectat ordinul judecătorului de a anula apartamentul, la 31 mai 1994, primul reclamant a instituit o procedură judiciară oficială în fața Tribunalului de Primă Instanță. 17. La 8 iulie 1994, judecătorii au încercat să expulze reclamantul împreună cu noua sa soție și copiii săi minori, dar expulziarea a fost suspendată pentru că a amenințat să folosească forța.

19. La 14 iulie 1994 au încercat din nou, de data aceasta asistată de poliție, dar se pare că expulziarea planificată a fost suspendată din același motiv. 20. La 15 iulie 1994, primul reclamant a cumpărat apartamentul și a devenit proprietarul său. 21. La 26 octombrie 1994, judecătorii și poliția nu au reușit din nou să expulze reclamantul care a amenințat primul reclamant în prezența lor și a purtat arme asupra persoanei sale. Se pare că au existat și arme suplimentare, muniții și chiar o bombă în apartament în acel moment. La 28 noiembrie 1994 și 16 martie 1995, poliția l-a dus la secția lor, dar l-a eliberat la scurt timp după aceea fără acuzații de presă. 22. La 28 noiembrie 1994 și 16 martie 1995, încă două expulsiuni programate au eșuat, aceasta din cauza „reclamației corespondentului pentru acordarea asistenței sociale” în ceea ce privește copiii săi minori.

23. La 23 octombrie 1995, primul reclamant a dat apartamentul celui de-al doilea și cel de-al treilea reclamant. 24. La 3 iunie 1996 și, respectiv, 1 august 1996, încă două expulsiuni programate au eșuat. 25. La 3 iunie 1998, Ministerul Justiției a informat primul reclamant că Tribunalul s-a angajat să execute ordinul de expulzie înainte de sfârșitul lunii. 26. Între timp, la 13 august 1999, Hotărârea Imobiliară (Direkcija za nekretnine) a emis o decizie oficială care recunoaște a doua și a treia solicitanți ca noul proprietar al apartamentului în cauză. 28. În martie 2004 a fost încercată o altă expulzie, dar a eșuat. În prezența ofițerilor de poliție, pompierii, paramedicii, judecătorii și judecătorul ei înșiși, precum și soția sa și copiii lor, respondentul a amenințat să explodeze întregul apartament.

Vecinii lui par să se opună, de asemenea, expulzării, unele dintre ele se pare că merg până la confruntarea fizică a poliției. 29. De-a lungul anilor, prima reclamantă s-a plâns la numeroase organisme de stat în legătură cu neexecuția hotărârii rendue în favoarea ei, dar în niciun scop. 30. La 9 februarie 2006, o altă executare programată a eșuat deoarece amenințasasea că „sângele suflat” mai degrabă decât să fie evacuat. 31. La 5 mai 2006 și, respectiv, 31 ianuarie 2007, judecătorul de executare a trimis scrisori Ministerului Afacerilor Interne, cerând asistență. 32. La 15 februarie 2007, judecătorul de executare a fost declarat, într-o întâlnire cu poliția, că expulziarea în cauză era prea periculoasă pentru a fi efectuată, că contestatul ar putea exploda întreaga clădire prin intermediul unui dispozitiv de control la distanță, și că ofițerii înșiși nu erau echipați pentru a face față unei situații de acest tip.

Prin urmare, poliția a propus ca reclamanții să fie furnizate un alt apartament în loc de cel în cauză. 33. La 19 noiembrie 2007, judecătorul de aplicare a legii a cerut Ministerului Justiției să asigure tipul de asistență de poliție necesară pentru evacuarea finală a contestatorului. 34. La 26 martie 2004, al doilea reclamant, în numele ei și în numele celui de-al treilea reclamant, a autorizat primul reclamant să vândă apartamentul în cauză. 35. La 30 ianuarie 2006, al doilea și al treilea reclamant au autorizat primul reclamant, printre altele, să le reprezinte în cadrul procedurii de punere în aplicare. 36. Reclamanții susțin că contractul de cado din 1995 (a se vedea punctul 23 de mai sus) și respectivele competențe de avocat au fost depuse instanței de executare.

Prin urmare, primul reclamant a fost reprezentantul legal al doilea și al treilea reclamant în procedura de aplicare. 37. Dispozițiile relevante din prezenta carte se citesc după cum urmează: „Statele membre reglementează, asigură și protejează drepturile omului și minorității și libertățile civice pe teritoriile lor respective…

[Uniunea de Stat a] ... Serbia și Muntenegru monitorizează punerea în aplicare a drepturilor omului și a libertăților civice și asigură protecția acestora în cazul în care această protecție nu a fost furnizată în statele membre.” „Ar trebui ca Muntenegru să se rupe de la Uniunea de Stat a Serbiei și Muntenegru, documentele internaționale referitoare la Republica Federală Iugoslavia, în special Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, să aibă grijă și să se aplice ... În calitate de succesor al Serbiei, statul membru care ... [retrage] ... nu moștenește dreptul la personalitate juridică internațională, iar orice chestiuni dezacordabile trebuie reglementate separat între statul succesor și statul nou independent.” 38. Dispozițiile relevante din prezenta carte se citesc după cum urmează: „Drepturile omului și minorităților garantate în temeiul prezentei Carte sunt reglementate, garantate și protejate direct de constituțiile, legile și politicile statelor membre.” 39. Partea relevantă a prezentului aviz se citește după cum urmează: „Sistemul juridic intern nu oferă nicio soluție juridică împotriva încălcărilor dreptului la o audiere într-un timp rezonabil, motiv pentru care instanțele din Republica Muntenegru nu au competența de a decide în ceea ce privește cererile de prejudiciu moral cauzate de încălcarea acestui drept.

Orice persoană care se consideră victimă de o încălcare a acestui drept poate, prin urmare, depune o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în termen de șase luni de la adoptarea hotărârii finale de către instanțele interne.

[Când se solicită să se pronunțe în ceea ce privește cererile de compensare menționate mai sus] ... instanțele din Republica Muntenegru trebuie să refuze jurisdicția ... și să declare ... [lei] ... inadmisibil (a se vedea art. 19 alin. (3) din Codul de Procedură Civilă)” 40. Dispozițiile relevante ale Constituției se citesc după cum urmează: „Curtea Constituțională trebuie să ... (3) ... [regulă privind un] ... recurs constituțional ... [întâmpinat în ceea ce privește un presupus] ... încălcarea dreptului omului sau a libertății garantate de Constituție, după epuizarea tuturor celorlalte măsuri legale eficace ...” 41. Această Constituție a intrat în vigoare la 22 octombrie 2007. 42. Dispozițiile relevante ale prezentei acte se citesc după cum urmează: „Provizii tratatelor internaționale privind drepturile și libertățile omului, la care Muntenegru a aderat înainte de 3 iunie 2006, se aplică relațiilor juridice care au apărut după semnarea lor.” 43. Prezenta lege a intrat, de asemenea, în vigoare la 22 octombrie 2007. 44. Articolele 48-59 furnizează detalii suplimentare în ceea ce privește prelucrarea recursurilor constituționale.

45. Prezenta lege a intrat în vigoare în noiembrie 2008. 46. Prezenta lege prevede, în anumite circumstanțe, posibilitatea de a avea o procedură lungă accelerată, precum și posibilitatea ca reclamanții să primească compensații pentru aceasta. 47. art. 44 prevede, în special, că prezentul act se aplică retroactiv tuturor procedurilor începând cu 3 martie 2004, dar că durata procedurii înainte de data respectivă este luată în considerare. 48. Prezentul act a intrat în vigoare la 21 decembrie 2007, dar nu conține nicio trimitere la cererile care implică întârziere procedurală deja depuse la Curtea. 49. În conformitate cu art. 7 § 1 poliția este obligată să asiste alte organisme de stat în aplicarea deciziilor lor în cazul în care există rezistență fizică sau o astfel de rezistență poate fi așteptat în mod rezonabil.

50. art. 4 § 1 prevede că instanța de aplicare este obligată să efectueze cu urgență. 51. În conformitate cu art. 47, dacă este necesar, judecătorul poate solicita asistență de la poliție; în cazul în care poliția nu poate furniza o astfel de asistență, instanța de aplicare informează cu privire la aceasta ministrul afacerilor interne, guvernului sau organismul parlamentar competent. 52. În sfârșit, art. 23 § 1 prevede că procedurile de executare se desfășoară, de asemenea, la cererea unei persoane care nu sunt numite în mod specific creditor în decizia finală a instanței, cu condiția ca acesta să poată dovedi, prin intermediul unui „document oficial sau legal certificat”, că dreptul în cauză a fost ulterior transferat acestuia de la creditorul original.

53. La 3 martie 2004, Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 au intrat în vigoare în ceea ce privește Uniunea de Stat a Serbiei și Muntenegrului. 54. La 3 iunie 2006, Parlamentul Muntenegru și-a adoptat Declarația de Independență 55. La 14 iunie 2006, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, printre altele, a remarcat că: „1…

Republica Serbia va continua aderarea Consiliului Europei, exercitată până în prezent de ... [uniunea de stat] a Serbiei și Muntenegru, precum și obligațiile și angajamentele care rezultă din aceasta; 2… Republica Serbia continuă aderarea [uniunii de stat a] Serbiei și Muntenegru în Consiliul Europei, cu efect de la 3 iunie 2006; ... Republica Serbiei a fost fie un semnatar sau o parte la convențiile Consiliului Europei menționate în apendicele ... la care [Uniunea de Stat a] Serbia și Muntenegru au fost semnatare sau parte [inclusiv Convenția Europeană pentru Drepturile Omului]; ...” 56. În sfârșit, la 7 și 9 mai 2007, Comitetul de Miniștri a hotărât, printre altele, că: „2…

Republica Muntenegru este considerată o parte la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și Protocolele sale nr. 1, 4, 6, 7, 12, 13 și 14 în vigoare la data de 6 iunie 2006; ...” 57. Dispozițiile relevante ale statutului se citesc după cum urmează: „Ce stat european care este considerat capabil și dispus să îndeplinească dispozițiile articolului 3 poate fi invitat să devină membru al Consiliului Europei de către Comitetul de Miniștri. Orice stat astfel invitat devine membru la depozit în numele său, în favoarea secretarului general, al unui instrument de aderare la prezentul statut.” „Comitetul de miniștri, sub rezerva dispozițiilor articolelor 24, 28, 30, 32, 33 și 35, referitoare la competențele Adunării consultative, decide cu efect obligatoriu toate chestiunile legate de organizarea internă și acordurile Consiliului Europei.

În acest scop, Comitetul de miniștri adoptă astfel de aranjamente financiare și administrative, după cum ar putea fi necesare.” 58. Comitetul pentru Drepturile Omului a arătat în mod clar, în contextul obligațiilor care decurg din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, că drepturile fundamentale protejate de tratate internaționale „împreună cu persoanele care trăiesc pe teritoriul statului parte” în cauză. În special, „odată ce se acordă protecției drepturilor în temeiul Pactului, astfel de protecție se dezvoltă cu teritoriul și continuă să le aparțină, în ciuda modificărilor guvernului statului parte, inclusiv dezmembrarea în mai mult de un stat sau succesiune de stat” (Observația generală nr. 26: Continuitate a obligațiilor: 08/12/97, CCPR/C/21/Rev.1/Add.

8/ Rev.1).

10. The first, second and third applicants were born in 1950, 1973 and 1971, respectively, and currently live in Belgrade, Serbia. 11. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. 12. The first applicant, her husband and the other two applicants were holders of a specially protected tenancy concerning a flat in Podgorica (nosioci odnosno korisnici stanarskog prava), Montenegro, where they lived. 13. In 1989 the first applicant and her husband divorced and the former was granted custody of the other two applicants. 14. On 26 January 1994 the first applicant obtained a decision from the Court of First Instance (Osnovni sud u Podgorici) declaring her the sole holder of the specially protected tenancy on the family’s flat.

In addition, her former husband (“the respondent”) was ordered to vacate the flat within fifteen days from the date when the decision became final. 15. On 27 April 1994 the decision of the Court of First Instance was upheld on appeal by the High Court (Viši sud u Podgorici) and thereby became final. 16. Given that the respondent did not comply with the court order to vacate the flat, on 31 May 1994 the first applicant instituted a formal judicial enforcement procedure before the Court of First Instance. 17. The enforcement order was issued on the same date. 18. On 8 July 1994 the bailiffs attempted to evict the respondent together with his new wife and minor children but the eviction was adjourned because he threatened to use force.

19. On 14 July 1994 they tried again, this time assisted by the police, but apparently the planned eviction was adjourned for the same reason. 20. On 15 July 1994 the first applicant bought the flat and became its owner. 21. On 26 October 1994 the bailiffs and the police once again failed to evict the respondent who kept threatening the first applicant in their presence and bore arms on his person. There also appear to have been additional weapons, ammunition and even a bomb in the flat at the time. The police took the respondent to their station but released him shortly afterwards without pressing charges. 22. On 28 November 1994 and 16 March 1995 another two scheduled evictions failed, the latter due to the “respondent’s request for the provision of social assistance” in respect of his minor children.

23. On 23 October 1995 the first applicant gifted the flat to the second and third applicants. 24. On 3 June 1996 and 1 August 1996, respectively, another two scheduled evictions failed. 25. On 3 June 1998 the Ministry of Justice informed the first applicant that the Court of First Instance had committed to enforce the eviction order before the end of the month. 26. On 27 October 1998 and 1 November 1999 another two scheduled evictions failed. 27. In the meantime, on 13 August 1999, the Real Estate Directorate (Direkcija za nekretnine) issued a formal decision recognising the second and the third applicants as the new owners of the flat in question. 28. In March of 2004 another eviction was attempted but failed.

In the presence of police officers, fire fighters, paramedics, bailiffs and the enforcement judge herself, as well as his wife and their children, the respondent threatened to blow up the entire flat. His neighbours also seem to have opposed the eviction, some of them apparently going so far as to physically confront the police. 29. Throughout the years the first applicant complained to numerous State bodies about the non-enforcement of the judgment rendered in her favour, but to no avail. 30. On 9 February 2006 another scheduled enforcement failed because the respondent had threatened to “spill blood” rather than be evicted. 31. On 5 May 2006 and 31 January 2007, respectively, the enforcement judge sent letters to the Ministry of Internal Affairs, seeking assistance.

32. On 15 February 2007 the enforcement judge was told, at a meeting with the police, that the eviction in question was too dangerous to be carried out, that the respondent could blow up the entire building by means of a remote control device, and that the officers themselves were not equipped to deal with a situation of this sort. The police therefore proposed that the applicants be provided with another flat instead of the one in question. 33. On 19 November 2007 the enforcement judge urged the Ministry of Justice to secure the kind of police assistance needed for the respondent’s ultimate eviction. 34. On 26 March 2004 the second applicant, on her own behalf and on behalf of the third applicant, authorised the first applicant to sell the flat in question.

35. On 30 January 2006 the second and third applicants authorised the first applicant, inter alia, to represent them in the enforcement proceedings. 36. The applicants maintain that the gift contract of 1995 (see paragraph 23 above) and the said powers of attorney were submitted to the enforcement court. The first applicant was therefore the second and third applicants’ legal representative in the enforcement proceedings. 37. The relevant provisions of this Charter read as follows: “The Member States shall regulate, ensure and protect human and minority rights and civic freedoms in their respective territories…

[The State Union of] ... Serbia and Montenegro shall monitor the implementation of human and minority rights and civic freedoms and ensure their protection if such protection has not been provided in the Member States.” “Should Montenegro break away from the State Union of Serbia and Montenegro, the international documents pertaining to the Federal Republic of Yugoslavia, particularly the United Nations Security Council Resolution 1244, would concern and apply ... to Serbia as the successor.

The Member State which ... [breaks away] ... shall not inherit the right to international legal personality, and any disputable issues shall be regulated separately between the successor State and the newly independent State.” 38. The relevant provisions of this Charter read as follows: “The human and minority rights guaranteed under this Charter shall be directly regulated, secured and protected by the constitutions, laws and policies of the Member States.” 39. The relevant part of this Opinion reads as follows: “The domestic legal system offers no legal remedy against violations of the right to a hearing within a reasonable time, which is why the courts in the Republic of Montenegro have no jurisdiction to rule in respect of claims seeking non-pecuniary damages caused by a breach of this right.

Any person who considers himself a victim of a violation of this right may therefore lodge an application with the European Court of Human Rights, within six months as of the adoption of the final judgment by the domestic courts.

[When asked to rule in respect of the compensation claims referred to above] ... the courts in the Republic of Montenegro must refuse jurisdiction ... and declare ... [them] ... inadmissible (pursuant to Article 19 para. 3 of the Civil Procedure Code).” 40. The relevant provisions of the Constitution read as follows: “The Constitutional Court shall ... (3) ... [rule on a] ... constitutional appeal ... [filed in respect of an alleged] ... violation of a human right or freedom guaranteed by the Constitution, after all other effective legal remedies have been exhausted ...” 41. This Constitution entered into force on 22 October 2007. 42. The relevant provisions of this Act read as follows: “Provisions of international treaties on human rights and freedoms, to which Montenegro acceded before 3 June 2006, shall be applied to legal relations which have arisen after their signature.” 43. This Act also entered into force on 22 October 2007. 44. Articles 48-59 provide additional details as regards the processing of constitutional appeals.

45. This Act entered into force in November 2008. 46. This Act provides, under certain circumstances, for the possibility to have lengthy proceedings expedited, as well as an opportunity for the claimants to be awarded compensation therefor. 47. Article 44, in particular, provides that this Act shall be applied retroactively to all proceedings as of 3 March 2004, but that the duration of proceedings before that date shall also be taken into account. 48. This Act entered into force on 21 December 2007, but contained no reference to the applications involving procedural delay already lodged with the Court. 49. Pursuant to Article 7 § 1 the police are obliged to assist other State bodies in the enforcement of their decisions if there is physical resistance or such resistance may reasonably be expected.

50. Article 4 § 1 provides that the enforcement court is obliged to proceed urgently. 51. Under Article 47, if needed, the bailiff may request police assistance; should the police fail to provide such assistance, the enforcement court shall inform thereof the Minister of Internal Affairs, the Government, or the competent parliamentary body. 52. Finally, Article 23 § 1 states that enforcement proceedings shall also be carried out at the request of a person not specifically named as the creditor in the final court decision, providing he or she can prove, by means of an “official or another legally certified document”, that the entitlement in question has subsequently been transferred to that individual from the original creditor.

53. On 3 March 2004 the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 entered into force in respect of the State Union of Serbia and Montenegro. 54. On 3 June 2006 the Montenegrin Parliament adopted its Declaration of Independence. 55. On 14 June 2006 the Committee of Ministers of the Council of Europe, inter alia, noted that: “1…

the Republic of Serbia will continue the membership of the Council of Europe hitherto exercised by the ... [State Union] ... of Serbia and Montenegro, and the obligations and commitments arising from it; 2… the Republic of Serbia is continuing the membership of [the State Union of] Serbia and Montenegro in the Council of Europe with effect from 3 June 2006; ... 4… the Republic of Serbia was either a signatory or a party to the Council of Europe conventions referred to in the appendix ... to which [the State Union of] Serbia and Montenegro had been a signatory or party [including the European Convention on Human Rights]; ...” 56. Finally, on 7 and 9 May 2007 the Committee of Ministers decided, inter alia, that: “2…

a… the Republic of Montenegro is to be regarded as a Party to the European Convention on Human Rights and its Protocols No. 1, 4, 6, 7, 12, 13 and 14 thereto with effect from 6 June 2006; ...” 57. The relevant provisions of the Statute read as follows: “Any European State which is deemed to be able and willing to fulfil the provisions of Article 3 may be invited to become a member of the Council of Europe by the Committee of Ministers. Any State so invited shall become a member on the deposit on its behalf with the Secretary General of an instrument of accession to the present Statute.” “The Committee of Ministers shall, subject to the provisions of Articles 24, 28, 30, 32, 33 and 35, relating to the powers of the Consultative Assembly, decide with binding effect all matters relating to the internal organisation and arrangements of the Council of Europe.

For this purpose the Committee of Ministers shall adopt such financial and administrative arrangements as may be necessary.” 58. The Human Rights Committee has made clear, in the context of obligations arising from the International Covenant on Civil and Political Rights, that fundamental rights protected by international treaties “belong to the people living in the territory of the State party” concerned. In particular, “once the people are accorded the protection of the rights under the Covenant, such protection devolves with territory and continues to belong to them, notwithstanding change in government of the State party, including dismemberment in more than one State or State succession” (General Comment No. 26: Continuity of obligations: 08/12/97, CCPR/C/21/Rev.1/Add.

8/ Rev.1).