AFFAIRE ELIAS c. ROUMANIE

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 32800/02) împotriva României și prezentată de doi cetățeni ai acestui stat având și naționalitatea germană, D. Josep Elias și Doamna Sana Elias ("reclamanții"), care au sesizat Curtea la 9 iulie 2002 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul seu, D. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanții susțin o atingere a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de imposibilitatea în care se află de a se bucura de dreptul lor la despăgubire pentru un bun imobil, în virtutea legislației interne privind restituirile.

La 4 aprilie 2008, Curtea a decis comunicarea cererei Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a decis, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. În virtutea articolului 44 § 1 a) al regulamentului seu, a comunicat, de asemenea, o copie a cererei guvernului german, care nu a dorit să intervină.

În 1983, casa reclamanților situată în Lugoj a fost naționalizată din cauza plecării lor în străinătate. Casa a fost apoi ocupată de alte persoane în virtutea contractelor de închiriere încheiate cu Statul ("chiriaștii").

La 21 august 1996, comisia departamentală din Timiș pentru aplicarea legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanților vizând restituirea casei. Printr-o sentință din 3 septembrie 1997, tribunalul de primă instanță din Lugoj a respins contestația reclamanților împotriva acestei soluții. Tribunalul a constatat că reclamanții avuseră 55.766 lei români (ROL) la naționalizarea bunului și că în orice caz bunul era ocupat de chiriaști. Din documentele dosarului nu rezultă că reclamanții au apelat această sentință.

La 18 mai 2001, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanții au trimis primariei Lugoj o notificare bazată pe legea nr. 10/2001 în vederea restituirii naturale a bunului. Ei sustineau că nu li se permituse să ia în străinătate suma care le fusese acordată ca despăgubire cu ocazia naționalizării casei.

La 3 iulie 2001, primăria a informat reclamanții că restituirea naturală nu era posibilă, deoarece casa fusese cumpărată de chiriaști. De asemenea, le-a comunicat că aveau posibilitatea de a opta pentru măsuri de reparare prin echivalență.

Printr-o decizie din 31 ianuarie 2002, Societatea M., care administra bunurile domeniului public al statului, a respins cererea de restituire naturală a bunului și a stabilit că reclamanții aveau dreptul de a se vedea acordate 249.077.947 ROL ca despăgubire. Societatea a precizat că ținuse seama de valoarea impozabilă a bunului, așa cum rezulta din documentele furnizate de direcția economică a primariei și o redusese cu suma reactualizată a despăgubirilor care ar fi trebuit acordate reclamanților în 1983. Reclamanții nu au contestat această decizie.

La 9 iulie 2002, reclamanții au informat grefa Curții că în mai 2002, ca răspuns la cererea lor de informații cu privire la data la care vor putea obține despăgubirile, autoritățile le informaseră că nu dispuneau încă de fonduri. Prin aceeași scrisoare, ei sustineau că nu li se permituse să ia cu ei în străinătate despăgubirile acordate în 1983, de sorte că suma în cauză se depreciat în România. De asemenea, au considerat că suma acordată prin decizia din 31 ianuarie 2002 era derizorie. Printr-o scrisoare din 6 noiembrie 2002, reclamanții au reiterat că nu primiseră despăgubirile acordate prin această decizie din cauza lipsei presumate de fonduri.

Printr-o scrisoare din 14 noiembrie 2005 transmisă de Guvern în anexă la observațiile sale, primăria a comunicat reclamanților că transmisese dosarul lor Comisiei Centrale a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) pentru a li se acorda despăgubirile stabilite prin decizia din 31 ianuarie 2002.

La 16 mai 2008, ANRP a informat Guvernul că dosarul reclamanților nu fusese încă selectat pentru a fi examinat.

Recomandarea Comitetului Miniștrilor Rec(2004)6 privind îmbunătățirea recursurilor interne, adoptată la 12 mai 2004, se citește astfel: "Comitetul Miniștrilor, în virtutea articolului 15.b al Statutului Consilului Europei, Având în vedere că scopul Consilului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, și că unul dintre cele mai importante mijloace pentru a atinge acest scop este salvgardarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; Reafirmând convicția că Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită mai jos "Convenția") trebuie să rămână punctul de referință esențial în domeniul protecției drepturilor omului în Europa și rechemând angajamentul de a lua măsuri destinate să garanteze eficacitatea pe termen lung a sistemului de control instituit de Convenție; Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit de Convenție, care presupune, în conformitate cu articolul seu 1, că drepturile și libertățile garantate de Convenție sunt protejate mai întâi de dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale; Apreciind în acest sens că Convenția face astăzi parte integrantă a ordinii juridice interne a tuturor statelor părți; Subliniind că, așa cum art. 13 din Convenție o cere, statele membre s-au angajat ca orice persoană putând invoca în mod apărabil o încălcare a drepturilor și libertăților sale recunoscute în Convenție să aibă dreptul la un recurs efectiv în fața unui organ național; Reamintind că, dincolo de obligația de a se asigura existența unor asemenea recursuri efective în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită mai jos "Curtea"), statele au obligația generală de a remedia problemele subiacente violațiilor constatate; Subliniind că statelor membre le revine sarcina de a asigura că recorsurile interne sunt efective în drept și în practică și că pot duce la o decizie cu privire la fondul plângerii și la o remediere corespunzătoare oricărei încălcări constatate; Observând că natura și numărul cererilor aduse în fața Curții și hotărârile pe care aceasta le pronunță demonstrează mai mult ca oricând necesitatea pentru statele membre de a asigura în mod eficient și regulat existența unor asemenea recursuri în orice circumstanță în special în cazul duratei excesive a procedurilor judiciare; Estimând că disponibilitatea recursurilor interne efective pentru toate plângerile apărabile privind încălcări ale Convenției ar trebui să permită reducerea sarcinii de lucru a Curții, datorită, pe de o parte, reducerii numărului de cauze care i se transmit și, pe de altă parte, faptului că tratamentul detaliat al cauzelor la nivel național este de natură să faciliteze examinarea lor ulterioară de către Curtă; Subliniind că îmbunătățirea recursurilor la nivel național, în special în materia cauzelor repetitive, ar trebui de asemenea să contribuie la reducerea sarcinii de lucru a Curții; Recomandă statelor membre, ținând cont de exemplele de bune practici figurând în anexă: I. să se asigure prin monitorizare constantă, în lumina jurisprudenței Curții, că recursuri interne există pentru orice persoană care susține într-o manieră apărabilă o încălcare a Convenției și că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care permit ajungerea la o decizie cu privire la fondul plângerii și la o remediere corespunzătoare oricărei încălcări constatate; II. să reexamineze, în urma hotărârilor Curții care relevă defecțiuni structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficacitatea recursurilor interne existente și, după caz, să pună în aplicare recursuri efective pentru a evita ca cauze repetitive să fie aduse în fața Curții; III. să acorde o atenție specială, în cadrul punctelor I și II de mai sus, existenței recursurilor efective în caz de plângere apărabilă privind durata excesivă a procedurilor judiciare; Încarcă Secretarul General al Consilului Europei de a desfășura mijloacele necesare pentru a acorda o asistență corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să implementeze prezenta recomandare."

Reclamanții consideră că imposibilitatea în care se află de a se bucura de dreptul de a fi despăgubiți pentru casa lor naționalizată constituie o atingere a dreptului la respectarea bunurilor. Invocă în esență art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește în părțile relevante după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statul îl are de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea observă că nu se confruntă cu nici un motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul insistă asupra faptului că reclamanții au făcut uz de posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a se vedea acordate despăgubiri în virtutea legii nr. 10/2001. Potrivit Guvernului, mecanismul pus în aplicare de această lege, după cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, și privind crearea fondului Proprietatea, este de natură să ofere interesaților despăgubiri corespunzând exigențelor jurisprudenței Curții. El susține, de asemenea, că aproximativ 6.000 titluri de despăgubiri au fost emise de Comisia Centrală. Guvernul concluzionează că echilibrul just a fost menținut între interesul general și respectarea drepturilor individuale ale reclamanților.

Reclamanții susțin că s-au străduit timp de doisprezece ani să-și recupereze casa și că nu au primit nici despăgubiri.

Curtea observă că prin decizia din 31 ianuarie 2002, Societatea M. a recunoscut reclamanților dreptul de a se vedea acordate 249.077.947 ROL ca despăgubire pentru casa în cauză. Reclamanții dispuneau deci de un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, neachitarea până în prezent a despăgubirilor constituie o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor. Curtea trebuie deci să examineze dacă ingerința denunțată se justifică sub unghiul acestei dispoziții.

Pentru a determina dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele salvguardării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților, ea este chemată să examineze dacă termenul necesar autorităților române pentru a plăti o compensație interesaților nu i-a plasat pe aceștia sub o sarcină disproportionată și excesivă. Curtea reamintește în acest sens că statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a determina ce este în interesul public, mai ales atunci când se adoptă și se aplică măsuri de reformă economică sau de justiție socială (Ramadhi și 5 alții c. Albania, nr. 38222/02, § 79, 13 noiembrie 2007).

În cauza de față, mai bine de șapte ani s-au scurs până acum de la decizia menționată mai sus, fără ca reclamanții să fi fost plătiți. Cât privește argumentul Guvernului conform căruia mecanismul pus în aplicare de legea nr. 247/2005 este de natură să ofere despăgubiri corespunzătoare, Curtea reamintește că a judecat deja că fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să dea naștere la acordarea efectivă a unei compensații reclamanților (a se vedea, între altele, Tudor, citat mai sus, § 33).

În aceste condiții, chiar presupunând că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința în dreptul reclamanților era prevăzută de lege și servea o cauză de utilitate publică, Curtea consideră că echilibrul just care trebuia menținut între protecția proprietății reclamanților și exigențele interesului general a fost rupt și că interesații au suportat o sarcină specială și exorbitantă.

Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea constată că încălcarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor, așa cum o garantează art. 1 din Protocolul nr. 1, are originea într-o problemă pe scară largă rezultând din disfuncționalitatea mecanismului pus în aplicare de legea nr. 10/2001, după cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, care nu a rezultat până acum în acordarea efectivă a unei compensații persoanelor beneficiare ale măsurilor de reparare prevăzute de această lege.

Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare, statul defensor are obligația juridică nu doar de a plăti interesaților sumele alocate la titlu de satisfacție echitabilă prevăzută de art. 41, ci și de a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, după caz, individuale care trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a termina încălcarea constatată de Curtă și a șterge cât mai mult posibil consecințele acesteia. Statul defensor rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, de a alege mijloacele de a-și îndeplini obligația juridică referitoare la art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (Broniowski c. Polonia [MC], nr. 31443/96, § 192, CEDO 2004‑V).

În ceea ce privește măsurile destinate să garanteze eficacitatea mecanismului stabilit de Convenție, Curtea atrage atenția asupra rezoluției (Res(2004)3) și recomandării (Rec(2004)6) ale Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei adoptate la 12 mai 2004 (paragrafele 15‑16 de mai sus).

Deși în principiu nu îi revine sarcina de a defini care pot fi măsurile de redresare corespunzătoare pentru ca statul defensor să-și îndeplinească obligațiile referitoare la art. 46 din Convenție, luând în considerare situația de caracter structural pe care o constată, Curtea observă că măsurile generale la nivel național sunt fără îndoială necesare în cadrul execuției prezentei hotărâri (Broniowski citat mai sus, § 193).

Pentru a ajuta statul defensor să-și îndeplinească obligațiile la titlu de art. 46, Curtea a căutat, în scop pur indicativ, tipul de măsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a termina situația structurală constatată în cauza de față. Ea consideră că statul defensor trebuie să garanteze, în cel mai scurt timp, prin măsuri legislative, administrative și bugetare corespunzătoare, realizarea efectivă și rapidă a dreptului la reparare, în conformitate cu principiile supremației legii și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de principiile enunțate de jurisprudența Curții în materie de indemnizare (hotărârea Broniowski citată mai sus, §§ 176 și 186).

În particular, statul trebuie să modifice procedura pusă în aplicare de legile de reparare (în prezent legile nr. 10/2001 și 247/2005) de sorte încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în ceea ce privește metoda de selectare a dosarelor care vor fi tratate de comisia centrală (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Viașu c. România, nr. 75951/01, §§ 82-83, 9 decembrie 2008; Faimblat c. România, nr. 23066/02, §§ 53-54, 13 ianuarie 2009; Katz c. România, nr. 29739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Deneș și alții c. România, nr. 25862/03, § 66, 3 martie 2009, ultimele trei hotărâri nefiind încă definitive).

Reclamanții insistă asupra restituirii naturale a casei. Observă, de asemenea, că au angajat cheltuieli considerabile și au suferit pentru a încerca să-și recupereze bunul. Ei consideră că dauna lor depășește 10.000 EUR, dar precizează că sunt gata să renunțe la această sumă dacă ar putea fi restituiți cu casa. În caz contrar, îi lasă la aprecierea Curții situația. Reclamanții precizează, de asemenea, că nu au păstrat dovezile cheltuielilor, cu excepția unui chitanță care atestă plata unei sume de 250.000 ROL executorului judecătoresc la 18 mai 2001 pentru notificarea trimisă primariei. O copie a acestei chitanțe a fost depusă la dosar.

Guvernul observă că reclamanții nu au contestat decizia din 31 ianuarie 2002, prin care li se acordaseră 249.077.947 ROL. Prin urmare, nu vor putea cere restituirea naturală a bunului, ci doar valoarea actualizată a despăgubirilor. Bazând se pe datele furnizate de Institutul Național de Statistică pentru luna septembrie 2008, Guvernul consideră că valoarea actualizată a sumei în cauză este 449.162.261 ROL, adică 12.051,25 EUR.

Guvernul estimează că reclamanții nu au formulat o cerere propriu-zisă pentru daună morală și observă că au furnizat doar o singură dovadă de cheltuieli.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru statul defensor obligația de a termina încălcarea și de a șterge consecințele acesteia în vederea restabilirii cât mai mult posibil a situației anterioare acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

În cauza de față, ținând cont de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material și moral, care nu este suficient compensat de constatarea încălcării.

Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu dispun de nici o decizie judiciară sau administrativă care să le recunoască dreptul la restituirea bunului în natură. Prin urmare, respinge această cerere.

Observă totuși că o decizie administrativă, pe care reclamanții nu au contestat-o, a stabilit suma despăgubirilor. Prin urmare, consideră că plata acestor despăgubiri, actualizate pe baza ratei inflației, și completate cu o sumă la titlu de daună morală și cheltuieli, ar plasa interesații într-o situație echivalând cât mai mult posibil cu cea în care s-ar afla dacă exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu fuseră nesocotite.

Prin urmare, pe baza elementelor din posesia sa și judecând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamanților în comun suma de 14.000 EUR, pentru toate prejudiciile și cheltuielile. C. Interese de intârziere

Curtea consideră corespunzător să modeleze rata dobânzii de intârziere pe rata de dobândă a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 3. Declară a) că statul defensor trebuie să plătească reclamanților în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 14.000 EUR (paisprezece mii euro), pentru toate prejudiciile și cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlu de impozit; b) că suma menționată va fi convertită în moneda statului defensor la cursul aplicabil la data achitării; c) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 mai 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefiier Adjunct Președintele

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32800/02) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État ayant également la nationalité allemande, M. Josep Elias et M me Sana Elias (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 juillet 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Les requérants allèguent une atteinte à leur droit de propriété garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, compte tenu de l’impossibilité dans laquelle ils se trouvent de jouir de leur droit à indemnisation pour un bien immobilier, en vertu de la législation interne sur les restitutions.

Le 4 avril 2008, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. En vertu de l’article 44 § 1 a) de son règlement, elle a également communiqué une copie de la requête au gouvernement allemand, qui n’a pas souhaité intervenir. EN FAIT I.

En 1983, la maison des requérants située à Lugoj fut nationalisée en raison de leur départ à l’étranger. La maison fut ensuite occupée par des tierces personnes en vertu de contrats de location conclus avec l’État (« les locataires »).

Le 21 août 1996, la commission départementale de Timiș pour l’application de la loi n o 112/1995 rejeta la demande des requérants visant à la restitution de la maison. Par un jugement du 3 septembre 1997, le tribunal de première instance de Lugoj rejeta la contestation des requérants contre cette solution. Le tribunal retint que les requérants avaient reçu 55 766 lei roumains (ROL) lors de la nationalisation du bien et qu’en tout état de cause le bien était occupé par des locataires. Il ne ressort pas des pièces du dossier que les requérants ont interjeté appel de ce jugement.

Le 18 mai 2001, par l’intermédiaire d’un huissier de justice, les requérants adressèrent à la mairie de Lugoj une notification fondée sur la loi n o 10/2001 en vue de la restitution en nature du bien. Ils faisaient valoir qu’ils n’avaient pas été autorisés à prendre à l’étranger la somme qui leur avait été accordée à titre de dédommagements à l’occasion de la nationalisation de leur maison.

Le 3 juillet 2001, la mairie informa les requérants que la restitution en nature n’était pas possible, puisque la maison avait été achetée par les locataires. Elle leur communiqua également qu’ils avaient la possibilité d’opter pour des mesures de réparation par équivalence.

Par une décision du 31 janvier 2002, la société M., qui administrait les biens du patrimoine de l’État, rejeta la demande de restitution en nature du bien et établit que les requérants avaient le droit de se voir accorder 249 077 947 ROL à titre de dédommagements. La société précisa qu’elle avait pris en compte la valeur imposable du bien, telle qu’elle ressortait des documents fournis par la direction économique de la mairie et qu’elle avait diminué cette valeur avec le montant réactualisé des dédommagements qui auraient été accordés aux requérants en 1983. Les requérants ne contestèrent pas cette décision.

Le 9 juillet 2002, les requérants informèrent le greffe de la Cour qu’en mai 2002, en réponse à leur demande de renseignements sur la date à laquelle ils pourront obtenir les dédommagements, les autorités les avaient informés qu’elles ne disposaient pas encore de fonds. Par la même lettre, ils firent valoir qu’ils n’ont pas été autorisés à prendre avec eux à l’étranger les dédommagements accordés en 1983, de sorte que la somme en question s’est dépréciée en Roumanie. Ils estimèrent également que la somme accordée par la décision du 31 janvier 2002 était dérisoire. Par une lettre du 6 novembre 2002, les requérants réitérèrent qu’ils n’avaient pas touché les dédommagements accordés par cette décision en raison du manque allégué de fonds.

Par une lettre du 14 novembre 2005 transmise par le Gouvernement en annexe à ses observations, la mairie communiqua aux requérants qu’elle avait transmis leur dossier à la Commission centrale de l’Autorité nationale pour la restitution des propriétés (ANRP) en vue de se voir accorder les dédommagements établis par la décision du 31 janvier 2002.

Le 16 mai 2008, ANRP informa le Gouvernement que le dossier des requérants n’avait pas encore été sélectionné afin d’être examiné. II.

La recommandation du Comité des ministres Rec(2004)6 sur l’amélioration des recours internes, adoptée le 12 mai 2004, se lit ainsi : « Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 15. b du Statut du Conseil de l’Europe, Considérant que le but du Conseil de l’Europe est de réaliser une union plus étroite entre ses membres, et que l’un des moyens les plus importants pour atteindre ce but est la sauvegarde et le développement des droits de l’homme et des libertés fondamentales; Réaffirmant sa conviction que la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (ci-après dénommée «la Convention») doit demeurer le point de référence essentiel dans le domaine de la protection des droits de l’homme en Europe et rappelant son engagement à prendre des mesures visant à garantir l’efficacité à long terme du système de contrôle institué par la Convention; Rappelant le caractère subsidiaire du mécanisme de contrôle institué par la Convention, qui présuppose, conformément à son article 1 er , que les droits et libertés garantis par la Convention soient protégés tout d’abord par le droit interne et appliqués par les autorités nationales; Se félicitant à cet égard de ce que la Convention fait aujourd’hui partie intégrante de l’ordre juridique interne de l’ensemble des États parties; Soulignant que, ainsi que l’article 13 de la Convention l’exige, les États membres se sont engagés à ce que toute personne pouvant alléguer de manière défendable une violation de ses droits et libertés reconnus dans la Convention ait droit à un recours effectif devant une instance nationale; Rappelant que, au-delà de l’obligation de s’assurer de l’existence de tels recours effectifs au sens de la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme (ci-après dénommée «la Cour»), les États ont l’obligation générale de remédier aux problèmes sous-jacents aux violations constatées; Soulignant qu’il appartient aux États membres d’assurer que les recours internes soient effectifs en droit et en pratique, et qu’ils puissent aboutir à une décision sur le bien-fondé du grief et à un remède approprié de toute violation constatée; Notant que la nature et le nombre des requêtes portées devant la Cour et les arrêts qu’elle rend démontrent plus que jamais le besoin, pour les États membres, de s’assurer de manière efficace et régulière que de tels recours existent en toute circonstance en particulier dans le cas de durée excessive de procédures juridictionnelles; Estimant que la disponibilité de recours internes effectifs pour toutes les allégations défendables de violations de la Convention devrait permettre de réduire la charge de travail de la Cour, en raison, d’une part, de la réduction du nombre des affaires qui lui parviennent et, d’autre part, du fait que le traitement circonstancié des affaires au plan national est de nature à faciliter leur examen ultérieur par la Cour; Soulignant que l’amélioration des recours au niveau national, tout particulièrement en matière d’affaires répétitives, devrait également contribuer à réduire la charge de travail de la Cour; Recommande aux États membres, en tenant compte des exemples de bonnes pratiques figurant en annexe: I. de s’assurer par un suivi constant, à la lumière de la jurisprudence de la Cour, que des recours internes existent pour toute personne alléguant d’une façon défendable une violation de la Convention et que ces recours sont effectifs, dans la mesure où ils permettent d’aboutir à une décision sur le bien-fondé du grief et à un remède approprié de toute violation constatée; II. de réexaminer, à la suite d’arrêts de la Cour qui révèlent des défaillances structurelles ou générales dans le droit ou la pratique de l’État, l’effectivité des recours internes existants et, le cas échéant, mettre en place des recours effectifs afin d’éviter que des affaires répétitives ne soient portées devant la Cour; III. de porter une attention particulière, dans le cadre des points I et II ci-dessus, à l’existence de recours effectifs en cas d’allégation défendable de durée excessive des procédures juridictionnelles; Charge le Secrétaire Général du Conseil de l’Europe de déployer les moyens nécessaires pour octroyer une assistance appropriée aux États membres qui le demanderaient, afin de les aider à mettre en œuvre la présente recommandation. » EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement insiste sur le fait que les requérants ont fait usage de la possibilité de s’adresser aux autorités administratives afin de se voir accorder des dédommagements en vertu de la loi n o 10/2001. Selon le Gouvernement, le mécanisme mis en place par cette dernière loi, telle que modifiée par la loi n o 247/2005, et portant sur la création du fonds Proprietatea est de nature à offrir aux intéressés des dédommagements correspondant aux exigences de la jurisprudence de la Cour. Il soumet également qu’il y a environ 6 000 titres de dédommagements émis par la Commission centrale. Le Gouvernement conclut que le juste équilibre a été maintenu entre l’intérêt général et le respect des droits individuels des requérants.

Les requérants font valoir qu’ils ont fait des efforts depuis douze ans pour récupérer leur maison et qu’ils n’ont touché non plus des dédommagements.

La Cour observe que par la décision du 31 janvier 2002, la société M. a reconnu aux requérants le droit de se voir accorder 249 077 947 ROL à titre de dédommagements pour la maison en question. Les requérants disposaient dès lors d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Par conséquent, le défaut de paiement des dédommagements jusqu’à ce jour constitue une ingérence dans leur droit au respect de leurs biens. La Cour doit dès lors examiner si l’ingérence dénoncée se justifie sous l’angle de cette disposition.

Afin de déterminer si un juste équilibre a été ménagé entre les exigences de l’intérêt général et les impératifs de la sauvegarde du droit au respect des biens des requérants, elle est appelée à examiner si le délai nécessaire aux autorités roumaines afin de payer une indemnité aux intéressés n’a pas placé sur ceux-ci une charge disproportionnée et excessive. La Cour rappelle à cet égard que les États disposent d’une marge d’appréciation étendue pour déterminer ce qui est dans l’intérêt public, surtout lorsqu’il s’agit d’adopter et d’appliquer de mesures de reforme économique ou de justice sociale ( Ramadhi et 5 autres c. Albanie , n o 38222/02, § 79, 13 novembre 2007).

En l’espèce, plus de sept ans se sont écoulés à ce jour depuis la décision susmentionnée, sans que les requérants se soient vu verser de dédommagements. Pour ce qui est de l’argument du Gouvernement selon lequel le mécanisme mis en place par la loi n o 247/2005 est de nature à offrir des dédommagements appropriés, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que le fonds Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité aux requérants (voir, parmi d’autres, Tudor , précité, § 33).

Dans ces conditions, à supposer même que le Gouvernement ait pu démontrer que l’ingérence dans le droit des requérants était prévue par la loi et servait une cause d’utilité publique, la Cour estime que le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des requérants et les exigences d’intérêt général a été rompu et que les intéressés ont supporté une charge spéciale et exorbitante.

Partant, la Cour conclut il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

La Cour constate que la violation du droit des requérants au respect de leurs biens tel que le garantit l’article 1 du Protocole n o 1 tire son origine d’un problème à grande échelle résultant du dysfonctionnement du mécanisme mis en place par la loi n o 10/2001, telle que modifiée par la loi n o 247/2005, lequel n’a pas abouti à ce jour à l’octroi effectif d’une indemnité aux personnes bénéficiaires des mesures de réparation prévues par cette loi.

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation, l’État défendeur a l’obligation juridique non seulement de verser aux intéressés les sommes allouées au titre de la satisfaction équitable prévue par l’article 41, mais aussi de choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à intégrer dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour et d’en effacer autant que possible les conséquences. L’État défendeur demeure libre, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens de s’acquitter de son obligation juridique au regard de l’article 46 de la Convention, pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l’arrêt de la Cour ( Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 192, CEDH 2004 ‑ V).

Concernant les mesures destinées à garantir l’effectivité du mécanisme établi par la Convention, la Cour attire l’attention sur la résolution (Res(2004)3) et la recommandation (Rec(2004)6) du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe adoptées le 12 mai 2004 (paragraphes 15­16 ci-dessus).

Bien qu’en principe il ne lui appartienne pas de définir quelles peuvent être les mesures de redressement appropriées pour que l’État défendeur s’acquitte de ses obligations au regard de l’article 46 de la Convention, eu égard à la situation de caractère structurel qu’elle constate, la Cour observe que des mesures générales au niveau national s’imposent sans aucun doute dans le cadre de l’exécution du présent arrêt ( Broniowski précité, § 193).

Pour aider l’État défendeur à remplir ses obligations au titre de l’article 46, la Cour a cherché, à titre purement indicatif, le type de mesures que l’État roumain pourrait prendre pour mettre un terme à la situation structurelle constatée en l’espèce. Elle considère que l’État défendeur doit garantir, dans les plus brefs délais, par des mesures législatives, administratives et budgétaires appropriées, la réalisation effective et rapide du droit à réparation, conformément aux principes de la prééminence du droit et de la légalité de la protection des droits patrimoniaux énoncés à l’article 1 du Protocole n o 1, en tenant compte des principes énoncés par la jurisprudence de la Cour en matière d’indemnisation (arrêt Broniowski précité, §§ 176 et 186).

En particulier, l’État doit aménager la procédure mise en place par les lois de réparation (actuellement les lois n os 10/2001 et 247/2005) de sorte qu’elle devienne réellement cohérente, accessible, rapide et prévisible, y compris en ce qui concerne la méthode pour choisir les dossiers qui seront traités par la commission centrale (voir également, mutatis mutandis , Viașu c. Roumanie , n o 75951/01, §§ 82-83, 9 décembre 2008 ; Faimblat c. Roumanie , n o 23066/02, §§ 53-54, 13 janvier 2009 ; Katz c. Roumanie , n o 29739/03, §§ 35-36, 20 janvier 2009 ; Deneș et autres c. Roumanie , n o 25862/03, § 66, 3 mars 2009, les trois derniers arrêts n’étant pas encore définitifs). III.

Les requérants insistent sur la restitution en nature de leur maison. Ils notent également avoir engagé des frais considérables et avoir connu des souffrances pour essayer de recouvrer leur bien. Ils estiment que leur dommage dépasse 10 000 EUR, mais précisent être prêts à renoncer à cette somme s’ils pouvaient se voir restituer leur maison. Dans la négative, ils laissent à l’appréciation de la Cour leur situation. Les requérants précisent également ne pas avoir conservé les justificatifs de leurs frais, sauf un reçu attestant le paiement d’une somme de 250 000 ROL à l’huissier de justice le 18 mai 2001 pour la notification adressée à la mairie. Une copie de ce reçu fut versée au dossier par les intéressés.

Le Gouvernement note que les requérants n’ont pas contesté la décision du 31 janvier 2002, par laquelle ils s’étaient vu accorder 249 077 947 ROL. Dès lors, ils ne pourront demander la restitution en nature du bien, mais uniquement la valeur actualisée des dédommagements. S’appuyant sur les données fournies par l’Institut national de Statistique pour le mois de septembre 2008, le Gouvernement considère que la valeur réactualisée de la somme en question est de 449 162 261 ROL, soit 12 051,25 EUR.

Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas formé une demande proprement dite pour le dommage moral et note qu’ils n’ont fourni qu’un seul justificatif des frais.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

En l’espèce, compte tenu de la nature de la violation constatée, la Cour considère que les requérants ont subi un préjudice matériel et moral, lequel n’est pas suffisamment compensé par le constat de violation.

La Cour note également que les requérants ne disposent d’aucune décision judiciaire ou administrative leur reconnaissant le droit de se voir restituer le bien en nature. Dès lors, elle rejette cette demande.

Elle relève toutefois qu’une décision administrative, que les requérants n’ont pas contestée, a fixé le montant des dédommagements. Dès lors, elle estime que le paiement de ces dédommagements, réactualisés sur la base du taux de l’inflation, et complétés par une somme à titre de dommage moral et de frais et dépens, placerait les intéressés dans une situation équivalant autant que possible à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

Partant, sur la base des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue aux requérants conjointement la somme de 14 000 EUR, pour tous préjudices et frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 14 000 EUR (quatorze mille euros), pour tous préjudices et frais confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) que la somme susmentionnée sera à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 mai 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président