CASE OF AMĂNĂLĂCHIOAI v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4.023/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Valentin Amanalachioai (

Guvernul român (

Reclamantul se plânge în special de imposibilitatea de a obține înapoierea fiicei sale minore care locuiește în prezent la bunicii săi materni.

La data de 3 mai 2006, Curtea a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotărât să fie analizate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1968 și locuiește în Botoșani. Este sergent în poliția de frontieră din Botoșani.

Reclamantul s-a căsătorit cu A.D. Cuplul a avut o fiică, D., născută la data de 28 august 1994. La data de 14 ianuarie 1999, A.D. a decedat în urma unei leucemii, iar copilul a rămas cu tatăl său în Botoșani.

La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul și-a dat acordul pentru ca D. să își petreacă vacanța școlară la bunicii săi materni, soții D. (

La data de 4 februarie 2001, bunicii l-au informat pe reclamant că nu aveau de gând să i-o mai înapoieze pe D.

La data de 5 februarie 2001, reclamantul a depus o plângere penală la poliția Bârsana împotriva bunicilor, acuzându-i că o țin pe D. fără drept.

La data de 6 februarie 2001, poliția l-a informat pe reclamant că, la o întrevedere cu bunicii, aceștia și-au exprimat refuzul de a restitui copilul. Pe de altă parte, poliția l-a sfătuit pe reclamant să depună o cerere la Judecătoria Sighetu Marmației pentru ca aceasta să stabilească reședința copilului.

La data de 24 noiembrie 2001, reclamantul s-a căsătorit cu B.I. Cuplul a avut un copil la data de 26 iunie 2002.

La data de 7 februarie 2001, întemeindu-se pe

Prin ordonanța președințială din data de 1 martie 2001, judecătoria a admis acțiunea reclamantului și a dispus ca bunicii să înapoieze copilul tatălui său. Aceasta a constatat că reclamantul își dăduse acordul numai pentru ca D. să își petreacă vacanța la bunici, că ea frecventa grădinița în Botoșani și că, în orice caz, aceștia nu au formulat o cerere reconvențională pentru a obține încredințarea copilului. Instanța a statuat că din probele prezentate în speță rezulta că reclamantul îi putea asigura fiicei sale condiții de viață normale, că avea grijă de ea și că refuzul bunicilor de a-i restitui copilul se datora suferinței cauzate de decesul fiicei lor.

Bunicii au introdus apel. Prin Decizia din data de 20 aprilie 2001, Tribunalul Maramureș, după ce a constatat că reclamantul nu fusese niciodată decăzut din drepturile sale părintești, a confirmat ordonanța. Ordonanța președințială din data de 1 martie 2001 a rămas definitivă prin nerecurare.

La data de 1 martie 2001, reclamantul a solicitat unui executor judecătoresc să pună în executare ordonanța președințială. La data de 7 martie 2001, executorul, însoțit de reclamant și de agenții de poliție din Bârsana, s-a deplasat la grădinița la care bunicii o înscriseseră pe D., însă aceasta era absentă. Mai mult, acesta nu a găsit pe nimeni la domiciliul bunicilor. Executorul a amânat executarea pentru data de 19 martie 2001, însă la această dată a refuzat să continue executarea. La datele de 1 și 20 aprilie 2001, reclamantul i-a solicitat executorului, fără succes, să continue executarea.

La datele de 23 și 24 mai 2001, cu ocazia unor noi încercări de executare, executorul judecătoresc a constatat refuzul bunicilor de a restitui copilul, pe motivul că au sesizat Tribunalul Maramureș cu o acțiune privind încredințarea copilului. La 19 și 20 iulie 2001, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul bunicilor, însă aceștia lipseau. La data de 3 august 2001, executorul judecătoresc l-a informat pe reclamant că ordonanța președințială nu mai putea fi executată pe motivul că, prin Hotărârea din data de 8 iunie 2001, instanța i-a respins acțiunea privind înapoierea copilului (vezi paragraful 25 de mai jos).

La data de 28 august 2001, la aniversarea lui D., reclamantul s-a deplasat la domiciliul bunicilor. La insistențele reclamantului, D. a ieșit din casă. Reclamantul a luat-o pe D. de mână și a vrut să iasă în stradă. Bunicii s-au repezit asupra lui, au luat copilul de cealaltă mână și au început să îl tragă înăuntru. I-au chemat pe vecini în ajutor. Reclamantul i-a dat drumul copilului și a urcat într-un taxi care îl aștepta. Conform spuselor reclamantului, bunicul a continuat să arunce pietre înspre mașină.

Cu ocazia acestui incident, D. a suferit leziuni care au necesitat 17 zile de îngrijiri medicale. Reclamantul și bunicii au depus plângeri penale, acuzându-se reciproc de lovituri și leziuni asupra lui D. și de insulte. La data de 15 ianuarie 2002, Parchetul Militar Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea reclamantului, cu motivarea că bunicii și-au retras plângerea penală. Reclamantul și-a retras, de asemenea, plângerea penală împotriva bunicilor.

La data de 7 februarie 2001, întemeindu-se pe

Procedura în fața instanțelor de drept comun

Prin Sentința din data de 1 martie 2001, judecătoria a admis acțiunea reclamantului. Aceasta a luat notă că reclamantul era funcționar la Ministerul de Interne și că beneficia de resurse financiare suficiente pentru a îi oferi copilului condiții de viață normale, atât pe plan material, cât și afectiv. Pe de altă parte, instanța a constatat că reclamantul își dăduse acordul pentru ca fiica sa să locuiască la bunicii săi materni numai în perioada vacanței.

Bunicii au formulat apel.

La dosar a fost depus un raport ce rezulta dintr-o anchetă socială efectuată la data de 27 februarie 2001 la domiciliul bunicilor de secretarul Primăriei Bârsana, medicul comunei Bârsana și șeful poliției Bârsana. Raportul descria familia bunicilor și le enumera bunurile mobile și imobile, precum și resursele financiare. De asemenea, acesta menționa că bunicii nu sufereau de boli contagioase sau infecțioase. Raportul conchidea că bunicii beneficiau de venituri suficiente pentru a îi asigura copilului un nivel de viață normal, precum și o bună educație și propunea ca D. să fie lăsată să locuiască cu bunicii

La termenul de judecată din data de 8 iunie 2001 au fost audiați: martorul G.I., propus de bunici, și martorii M.R., directoarea grădiniței lui D. din Botoșani, și B.I., soția reclamantului, propuși de acesta. Martorul G.I. a declarat că reclamantul își dăduse acordul pentru ca copilul să locuiască la bunicii săi, în timp ce martorii M.R. și B.I. au declarat că reclamantul își dăduse acordul ca minora să petreacă numai perioada vacanței la bunicii săi.

Reclamantul a solicitat amânarea termenului de judecată, pe motivul că ancheta socială efectuată la domiciliul său nu fusese încă depusă la dosar. Acesta a solicitat și audierea martorului A.V. Instanța a respins aceste cereri fără a motiva și a acordat cuvântul pe fond.

Prin decizia pronunțată în aceeași zi, tribunalul a admis apelul bunicilor și a respins acțiunea reclamantului. După ce a înlăturat declarația lui B.I. pentru lipsă de imparțialitate, instanța a reținut că reclamantul își dăduse acordul pentru ca D. să locuiască cu bunicii săi și că, din acest motiv, aceștia nu o țineau fără drept. Instanța a statuat următoarele:

Tribunalul a constatat că reclamantul nu putea să îi ofere fiicei sale aceleași condiții materiale și morale ca și bunicii acesteia, de care D. era foarte atașată.

Întemeindu-se pe Decizia din 8 iunie 2001, bunica i-a solicitat Primăriei Bârsana să o numească curatoarea lui D. Prin Decizia din 28 august 2001, primarul a numit-o curatoarea copilului. Reclamantul a contestat această decizie în fața autorităților administrative județene care l-au informat că nu sunt competente să anuleze un astfel de act și că acesta trebuia să sesizeze în acest sens instanțele naționale.

Reclamantul a formulat recurs împotriva Deciziei din 8 iunie 2001, menționată mai sus. Acesta arăta că, în temeiul art. 98 din Codul familiei, el avea dreptul să își exercite drepturile părintești asupra copilului, dar că era împiedicat prin reținerea lui D. de către bunicii ei.

Prin Decizia rămasă definitivă din data de 23 octombrie 2001, Curtea de Apel Cluj i-a respins recursul. Curtea de apel a statuat că D. locuia la bunicii ei din luna ianuarie 2001, că aceasta se integrase în familia lor și în viața socială a satului în care aceștia locuiau și că ea a refuzat să se întoarcă la tatăl său, așa cum reieșea din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc cu ocazia încercărilor de a asigura înapoierea copilului. Pe de altă parte, constatând că între părți se afla pe rol și o altă procedură referitoare la încredințarea copilului (vezi paragrafele 37-40 de mai jos), curtea de apel a apreciat că, „pentru moment“, era în interesul copilului să rămână să locuiască la bunicii săi.

La cererea Direcției Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului Botoșani (

La data de 6 septembrie 2002, un asistent social și un psiholog de la DJPDC Botoșani au efectuat o anchetă socială la domiciliul reclamantului și au estimat că din punct de vedere material, moral și social, condițiile în care locuia cu familia sa erau satisfăcătoare pentru a crește un al doilea copil. Ei au notat că interesul superior al copilului era să locuiască cu tatăl său și au subliniat că DJPDC Botoșani ceruse sprijinul DJPDC Maramureș, poliției și Autorității Tutelare Bârsana pentru a obține înapoierea lui D., trimițându-se o copie a Sentinței definitive din 30 ianuarie 2002 a Judecătoriei Botoșani (vezi paragraful 39 de mai jos). În lipsa unui răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, a fost depusă o nouă cerere la autoritățile menționate mai sus. Până la data redactării raportului, numai Autoritatea Tutelară Bârsana a răspuns, trimițând o copie a Sentinței din 22 mai 2002 a Judecătoriei Sighetu Marmației (vezi paragraful 41 de mai jos).

Procedura în fața Curții Supreme de Justiție

La data de 23 octombrie 2002, procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a admis cererea reclamantului de a formula un recurs în anulare împotriva Deciziei definitive din 23 octombrie 2001. El a arătat că instanțele comiseseră grave erori de drept, ajungând astfel la o soluționare eronată a litigiului. El a subliniat mai ales că, în temeiul

La data de 13 decembrie 2002, „colectivul de sprijin“ al autorității tutelare a Primăriei Bârsana (vezi paragraful 55 de mai jos) a efectuat o anchetă socială la domiciliul bunicilor. În dosar nu există nicio mențiune cu privire la persoana sau autoritatea care a dispus această anchetă sau cu privire la alcătuirea colectivului de sprijin. Din acest raport de anchetă, semnat de primar și de secretarul primăriei, reieșea că copilul era foarte atașat de bunicii săi, care îi asigurau condiții de viață normale din punct de vedere material și moral.

La data de 19 mai 2003, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației a ascultat-o pe D. Parchetul a reținut că D. era un copil „bine crescut, cu o stare de spirit pozitivă, comunicativ, spontan și cu un vocabular foarte bogat pentru vârsta sa“. D. a declarat că, în timp ce locuia la tatăl său, petrecea foarte mult timp închisă în casă, că nu putea avea mulți prieteni, că tatăl ei aducea femei în casă și că uneori era violent cu ea. Aceasta mai spunea și că cea mai fericită zi din viața ei a fost aceea în care a plecat să locuiască cu bunicii ei, care o iubeau foarte mult.

La cererea reclamantului, la data de 21 ianuarie 2003, autoritatea tutelară a Primăriei Botoșani a efectuat o anchetă socială pentru a o depune la dosar în fața Curții Supreme de Justiție. Raportul a prezentat situația reclamantului la locul său de muncă și menționa că, în anul 2000, acesta locuia cu fiica sa într-un apartament de două camere cu chirie. Raportul a luat notă și de faptul că bunicii modificaseră numele copilului fără acordul tatălui său, înscriindu-l la școală cu propriul lor nume de familie. După ce a constatat că reclamantul s-a căsătorit și că a devenit proprietarul unui apartament cu 4 camere, autoritatea tutelară a evaluat climatul psihosocial al noii sale familii și a apreciat că ea oferea condițiile materiale și afective necesare pentru a crește copilul. Autoritatea tutelară a concluzionat că interesul superior al lui D. era să locuiască împreună cu tatăl său.

Prin Decizia din data de 20 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare. Aceasta a reținut în primul rând complexitatea cauzei întemeiate pe art. 103 din CF, precum și că era incontestabil că atât reclamantul, cât și bunicii aveau un comportament social normal și că aveau o reală afecțiune pentru copil. Totuși, interesul superior al copilului impunea ca acesta să rămână să locuiască cu bunicii săi. Pentru a își motiva decizia, Curtea Supremă a considerat că reclamantul le ceruse bunicilor să se ocupe de fiica sa fără să precizeze pentru ce perioadă, că, în încercările sale de a recupera copilul, reclamantul a avut un comportament violent față de bunici și față de copil și că, dintr-un raport al DJPDC Maramureș, rezulta că, într-o tentativă a tatălui său de a îl recupera, copilul suferise leziuni ce au necesitat 15-17 zile de îngrijiri medicale (vezi paragraful 30 de mai sus). În plus, Curtea Supremă a constatat următoarele:

În anul 2001, bunicii au sesizat Judecătoria Botoșani cu o acțiune împotriva reclamantului, solicitând încredințarea copilului și plata unei alocații lunare.

Judecătoria Botoșani a dispus anchete sociale la domiciliile celor două părți și a delegat o comisie rogatorie la Judecătoria Sighetu Marmației pentru a audia martori. La data de 27 septembrie 2001, autoritatea tutelară de pe lângă Primăria Botoșani a organizat o anchetă.

Prin Sentința din data de 30 ianuarie 2002, judecătoria a respins acțiunea bunicilor. Aceasta a apreciat că din declarațiile martorilor și din raportul de anchetă socială reieșea că reclamantul se ocupa foarte bine de copil. Instanța a statuat că din probe rezultă că reclamantul consimțise ca fiica sa să își petreacă doar vacanța la bunici. De asemenea, aceasta a constatat că la data de 28 august 2001 a avut loc o neînțelegere între părți, atunci când și-au disputat custodia și când copilul a fost ușor vătămat. Totuși, instanța a constatat că faptele nu putea fi stabilite cu claritate în măsura în care martorii prezenți erau susceptibili de parțialitate față de una sau cealaltă dintre părți.

Instanța s-a exprimat în felul următor:

La data de 8 aprilie 2002, reclamantul a sesizat Judecătoria Sighetu Marmației cu o nouă cerere de ordonanță președințială împotriva bunicilor pentru a obține înapoierea imediată a copilului. Prin Hotărârea din 22 mai 2002, instanța a declarat cererea inadmisibilă pe motivul că condiția de urgență nu era întrunită în speță din cauză că D. începuse cursurile școlii primare.

Reclamantul a cerut de mai multe ori bunicilor să execute ordonanța președințială din data de 1 martie 2001, însă aceștia s-au opus.

La data de 8 martie 2001, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației cu o plângere penală împotriva bunicilor pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești, și anume ordonanța președințială din data de 1 martie 2001. La o dată neprecizată, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale în favoarea bunicilor, aplicându-le o sancțiune administrativă. Prin Decizia din 19 ianuarie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a confirmat neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că minora refuza să își părăsească bunicii și că, în orice caz, acțiunea reclamantului în restituirea copilului fusese respinsă de instanțele naționale la data de 23 octombrie 2001 (vezi paragraful 29 de mai sus).

În anul 2004, bunicii au sesizat instanțele naționale cu o acțiune prin care au solicitat decăderea reclamantului din drepturile sale părintești. Reclamantul a formulat o cerere reconvențională, solicitând înapoierea imediată a copilului, arătând că se află în imposibilitatea de a își exercita drepturile părintești și, în mod special, dreptul de a crește și educa copilul într-un climat familial. El a subliniat că are dreptul să își crească copilul în noua sa familie, având în vedere că beneficia de un cadru potrivit în acest scop și a insistat asupra faptului că nu și-a mai revăzut copilul de mai mulți ani.

Prin încheierea de ședință din 26 noiembrie 2004, judecătoria a luat act de renunțarea la judecată a bunicilor. Recursul reclamantului împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia din 17 noiembrie 2005 care a trimis cauza spre rejudecare în fața Tribunalului Botoșani.

La data de 28 februarie 2006, tribunalul a solicitat din partea DJPDC Botoșani o opinie asupra situației reclamantului. La termenul de judecată din 10 martie 2006, DJPDC Botoșani a informat instanța că îi era imposibil să facă verificările impuse de lege motivat de faptul că, deși domiciliul legal al copilului era la tatăl său, copilul trăia în fapt la bunicii săi, într-un alt departament. Aceasta a subliniat că reclamantul se afla în imposibilitatea de a își exercita drepturile părintești și că bunicii refuzau cu rea-credință să colaboreze cu instituția pentru a asigura contacte între copil și tatăl său.

Prin Sentința din 11 aprilie 2006, tribunalul a respins acțiunea bunicilor cu motivarea că aceștia nu aveau calitate procesuală activă. În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Botoșani.

Această instanță a delegat o comisie rogatorie pentru a asigura ascultarea lui D. de către Judecătoria Sighetu Marmației. La data de 11 octombrie 2006, D. a declarat că dorește să rămână să locuiască cu bunicii săi.

Prin Sentința din data de 26 octombrie 2006, judecătoria a respins acțiunea reclamantului. Invocând art. 103 din CF, instanța s-a exprimat în felul următor:

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe. Invocând art. 97 alin. 1 și art. 98 alin. 2 din CF, acesta a subliniat că drepturile copiilor trebuie asigurate de părinții lor și că el trebuia să își exercite singur drepturile părintești. Prin Decizia din 7 mai 2007, Tribunalul Botoșani i-a respins apelul, cu motivarea că minora începuse să locuiască cu bunicii săi cu acordul reclamantului și că nimeni nu era vinovat pentru faptul că, odată cu trecerea timpului, s-a dezvoltat un puternic atașament între copil și bunicii săi. Analizând cauza în lumina prevederilor relevante din CF și a Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, tribunalul a statuat că, deși reclamantul era capabil să se ocupe de copil, trebuia acordată prioritate interesului superior al copilului și, în primul rând, voinței sale. Tribunalul a reținut, în fine, că o ruptură brutală a raporturilor dintre copil și bunicii săi ar putea avea „consecințe dezastruoase asupra psihicului copilului“.

Prin Decizia definitivă din data de 19 septembrie 2007, Curtea de Apel Suceava a respins recursul reclamantului.

În anul 2007, bunica lui D. a sesizat Judecătoria Sighetu Marmației cu o acțiune împotriva reclamantului privind plata unei pensii alimentare pentru copil.

Prin Sentința din data de 11 aprilie 2007, instanța a admis acțiunea și l-a condamnat pe reclamant să îi plătească suma de 190 lei românești (RON) pe lună. La data de 17 aprilie 2007, jumătate din salariul reclamantului a fost poprit pentru a asigura plata pensiei alimentare lunare până la noi ordine. Prin Decizia definitivă din data de 21 noiembrie 2007, tribunalul a respins ca neîntemeiat recursul reclamantului împotriva sentinței menționate mai sus.

Prevederile relevante din CF sunt următoarele:

Autoritatea tutelară poate fi ajutată în activitatea sa de către colective de sprijin. Aceste colective sunt alcătuite din

Direcțiile județene pentru protecția drepturilor copiilor sunt instituții publice la nivel județean, cu personalitate juridică, aflate sub autoritatea consiliului județean. Rolul acestor instituții este să le asigure copiilor în dificultate protecția și asistența necesare pentru a beneficia de drepturile lor și de a le oferi sprijin și consiliere pentru a preveni situațiile care pun în pericol siguranța și dezvoltarea copilului.

Într-o Decizie cu nr. 2.435 din 1 noiembrie 1984, Curtea Supremă de Justiție, sesizată cu o cerere formulată de bunici pentru a li se încredința un copil în urma divorțului părinților săi, a statuat după cum urmează:

Prevederile Codului de procedură civilă (

Conform art. 33 din această lege, copilul nu poate fi despărțit de părinții săi sau de unul dintre ei împotriva voinței lor, cu excepția situațiilor prevăzute în mod expres de lege, sub rezerva unei hotărâri judecătorești și numai dacă această despărțire este impusă de interesul superior al copilului. Orice despărțire a copilului și a părinților săi trebuie precedată de aplicarea de către serviciul de asistență socială a unui plan de servicii pentru informarea și consilierea părinților, o terapie sau o mediere al cărei scop este să prevină despărțirea copilului de părinții săi (art. 34 și 35). Dacă, după aplicarea planului, se constată că menținerea copilului lângă părinții săi nu este posibilă, direcția generală de asistență socială și protecție a copilului poate cere luarea unei „măsuri de protecție specială“ în favoarea copilului (art. 35 alin. 5).

Conform art. 39 din legea menționată mai sus, copiii care, temporar sau definitiv, nu beneficiază de protecția părinților lor pot beneficia de „protecția alternativă“, cum este tutela, măsurile de protecție specială prevăzute de aceeași lege sau adopția. Măsurile de protecție specială sunt plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată. Părinții pot contesta în justiție măsurile de protecție specială.

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul susține că autoritățile române nu au luat măsurile adecvate pentru a asigura unitatea familială prin înapoierea imediată a lui D. și exercitarea drepturilor sale părintești. Întemeindu-se pe art. 6 § 1 din Convenție, acesta se plânge de soluția și de inechitatea procedurii finalizate prin Decizia din data de 20 iunie 2003 și de neexecutarea Sentinței din data de 1 martie 2001 a Judecătoriei Sighetu Marmației.

Astfel cum a fost formulat de reclamant și în circumstanțele speței, acest capăt de cerere necesită o analiză numai din perspectiva art. 8 din Convenție. Statuând asupra problemei principale ridicate cu privire la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea consideră că nu este necesar să se analizeze separat celelalte capete de cerere formulate în privința art. 6 din Convenție (

Reclamantul invocă art. 8 din Convenție, care prevede următoarele:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Pe de altă parte, ea constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul apreciază că autoritățile naționale nu au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea vieții sale de familie. El subliniază că este titularul drepturilor părintești și că are custodia copilului, dar fără a putea să își exercite efectiv aceste drepturi. El consideră că bunicii îl rețin pe copil fără drept și că îl manipulează, influențându-l cu privire la alegerea sa de a locui sau nu cu tatăl său.

El arată că prin neluarea măsurilor necesare în vederea asigurării executării imediate a ordonanței președințiale din data de 1 martie 2001 ce dispunea înapoierea lui D. la el, autoritățile naționale i-au încălcat grav drepturile părintești. Reclamantul subliniază lipsa de relevanță a motivelor reținute de instanțele

Reclamantul constată că urgența unei măsuri prin care să se obțină restituirea unui copil se apreciază în raport cu calitatea terțului ce reține copilul. Astfel, autoritățile trebuie să acționeze cu și mai multă diligență atunci când copilul este reținut de către un terț, și nu de către celălalt părinte.

Guvernul subliniază că procedura de ordonanță președințială este o procedură specială și excepțională prin care instanțele sesizate nu judecă fondul cauzei, ci dispun măsuri cu caracter provizoriu dacă sunt întrunite condițiile de urgență. Acesta observă că, în speță, ordonanța președințială din 1 martie 2001 dispunea o măsură provizorie valabilă până în momentul în care instanțele naționale vor soluționa fondul cauzei. Prin urmare, după părerea sa, perioada ce trebuie luată în considerare pentru a dezbate neexecutarea ordonanței menționate mai sus se încheie la data de 8 iunie 2001, dată la care instanțele naționale au respins pe fond cererea reclamantului având ca obiect obținerea înapoierii copilului.

Guvernul mai arată că, în virtutea dispozițiilor legale interne, principalul criteriu de luat în considerare în cadrul măsurilor luate pentru protecția minorilor este interesul superior al copilului. Guvernul subliniază că orice schimbare în situația concretă a copilului poate duce la modificarea măsurilor luate în interesul său. De asemenea, acesta arată că legislația și jurisprudența franceză și engleză acordă un rol important bunicilor, atenuând astfel „exclusivitatea“ puterii părintești.

Guvernul observă că neexecutarea ordonanței președințiale din 1 martie 2001 și Decizia Curții Supreme de Justiție din 20 iunie 2003 pot constitui o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie. Totuși, această ingerință este prevăzută de lege, și anume de art. 581 din CPC care reglementează procedura ordonanței președințiale și de art. 103 din CF. Ea urmărea un scop legitim, și anume interesul superior al copilului de a rămâne cu bunicii săi, de care era foarte atașat și care îi ofereau condiții materiale, morale și educative adecvate.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, Guvernul observă că reclamantul beneficia de o singură hotărâre favorabilă care să dispună înapoierea lui D. la el, în timp ce bunicii dispuneau de 3 hotărâri favorabile. Guvernul subliniază că Curtea Supremă de Justiție a statuat că interesul superior al lui D. era să locuiască la bunicii săi, unde beneficia de condiții optime pentru dezvoltarea sa. De asemenea, el remarcă faptul că reclamantul avea uneori un comportament violent față de bunici și de copil, așa cum reiese dintr-un raport de expertiză realizat de DJPDC Maramureș (vezi paragraful 30 de mai sus).

Aprecierea Curții

Curtea subliniază în primul rând că, în esență, legătura dintre reclamant și copilul său minor intră în sfera vieții de familie, în sensul art. 8 din Convenție (vezi, în special, hotărârile

Curtea observă că reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține înapoierea copilului și de a-și exercita drepturile părintești asupra lui D. Curtea apreciază că sunt aplicabile atât obligațiile „pozitive“, cât și cele „negative“ ale autorităților naționale, dar că nu este cazul să insiste asupra acestei distincții, care nu se pretează în niciun caz unei definiții exacte și ale cărei principii sunt comparabile cu cele reținute de Curte anterior (

În speță, Curtea constată că Hotărârea din 20 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție este întemeiată pe art. 103 din CF, conform căruia instanța putea să nu dispună înapoierea unui copil la persoanele care au autoritatea părintească, invocând interesul superior al copilului.

Fără a se preocupa de „calitatea“ acestei legi (vezi

Totuși, Curtea reamintește că a statuat deja că circumstanțele ce sunt luate în calcul atunci când se hotărăște încredințarea unui copil sau care privesc executarea unor astfel de hotărâri sunt atât de diverse încât nu am putea considera că o lege poate să prevadă toate cazurile posibile [

Pe de altă parte, din conținutul

Pentru a aprecia „necesitatea“ măsurii litigioase „într-o societate democratică“, Curtea va analiza, în lumina întregii cauze, dacă justul echilibru ce trebuie să existe între interesele concurente de față, cele ale copilului, cele ale tatălui și, în circumstanțele speței, cele ale bunicilor, ținând cont în același timp și de respectarea ordinii publice, a fost păstrat în limitele marjei de apreciere de care se bucură statele în materie (

Dacă Curtea recunoaște că autoritățile naționale se bucură de o mare marjă în aprecierea în special a necesității de a încredința un copil unei alte persoane decât părinților săi, în schimb ea trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricțiilor suplimentare. Aceste restricții prezintă riscul de a distruge relațiile de familie dintre părinți și un copil mic (

Curtea reamintește că, în cauzele de acest tip, interesul copiilor trebuie să aibă prioritate față de orice alt considerent. Curtea subliniază totuși că acest interes prezintă un dublu aspect (

Curtea va analiza în primul rând motivele avansate de instanțele naționale pentru a justifica hotărârea de a o plasa pe D. la bunici și, în al doilea rând, dacă autoritățile naționale au dat dovadă de preocupare pentru a menține o legătură părintească între D. și tatăl său.

Curtea observă încă de la început că din dosar rezultă că înainte de apariția litigiului, încredințându-și copilul bunicilor săi pe perioada vacanței, reclamantul a avut un comportament normal ce putea fi considerat ca fiind în interesul copilului, în scopul de a întări legătura de familie dintre fiica sa și părinții mamei sale decedate. De asemenea, Curtea observă că, dacă deplasarea lui D. la domiciliul bunicilor săi s-a făcut cu acordul reclamantului, neînapoierea copilului la domiciliul său înainte de data de 23 octombrie 2001, perioadă în care reclamantul își exercita drepturile părintești, poate îmbrăca un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât o ordonanță președințială dispunea înapoierea sa imediată la tatăl său.

Curtea observă că, în speță, instanțele naționale au pronunțat soluții contradictorii referitor la chestiunea dacă reclamantul își dăduse acordul pentru ca D. să rămână să locuiască la bunicii săi pentru o perioadă nedeterminată (vezi paragrafele 13, 36 și 40 de mai sus). Totuși, afirmația reclamantului conform căreia acesta își dăduse acordul pentru ca D. să rămână la bunicii săi numai pe perioada vacanței este întărită de atitudinea sa. Într-adevăr, acesta a început demersuri pentru a obține înapoierea lui D. fără întârziere, după ce bunicii l-au informat despre refuzul lor de a o restitui. Pe de altă parte, referitor la această chestiune Curtea constată că, dacă copilul ar fi fost încredințat bunicilor pentru o perioadă nedeterminată, aceștia nu ar mai fi avut nevoie să facă acest demers. Așadar, Curtea apreciază că prin aceasta cauza de față se diferențiază de cauzele

Curtea observă cu titlu introductiv că toate instanțele naționale au fost de acord cu faptul că reclamantul era capabil să îi ofere lui D. condiții de viață normale și că afecțiunea sa pentru copil era sinceră. Totuși, pentru a refuza să dispună înapoierea lui D. la reclamant, instanțele naționale și-au întemeiat hotărârile pe condițiile materiale și comportamentul reclamantului, pe posibilele dificultăți ale lui D. de a se integra în noua sa familie și pe integrarea lui D. în mediul bunicilor pentru care ea avea un atașament profund.

Curtea reamintește că faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai propice pentru educația sa nu poate justifica, în sine, sustragerea sa din îngrijirea părinților săi biologici (

În ceea ce privește pretinsul comportament violent al reclamantului, Curtea observă că toate hotărârile fac referire doar la incidentul ce a avut loc la data de 28 august 2001 (vezi paragraful 17 de mai sus) care nu a dat naștere unei anchete penale (vezi paragrafele 18 și 40 de mai sus) sau unei anchete specializate pentru a evalua comportamentul reclamantului. În acest sens, Curtea nu poate decât să constate că din dosar reiese că, în niciun stadiu al procedurii și în ciuda obiectului litigiului, instanțele naționale nu au considerat necesar să solicite un raport specializat referitor la starea psihologică a tatălui și copilului, la raporturile existente între ei sau, ținând cont de vârsta tânără a copilului, la influențele pe care mediul în care trăia le putea exercita asupra sa.

Curtea admite că noile condiții de viață ale reclamantului trebuiau luate în considerare de instanțele naționale. Totuși, în măsura în care raportul de expertiză realizat la domiciliul reclamantului a constatat că noua familie a reclamantului oferea condiții afective și morale normale pentru a crește un copil (vezi paragraful 35 de mai sus in fine), Curtea apreciază că era

Argumentul decisiv reținut de instanțele naționale pentru a respinge cererea reclamantului ce urmărea înapoierea copilului a fost marele atașament ce exista între D. și bunicii săi în ultimii ani; astfel, ele au apreciat că era în interesul superior al lui D. să rămână să locuiască temporar în mediul în care a trăit în ultima vreme și în care s-a integrat. Un asemenea argument este de înțeles având în vedere capacitatea de adaptare a unui copil și faptul că D. locuiește la bunicii săi de la o vârstă foarte tânără. Totuși, Curtea reiterează principiul bine stabilit în jurisprudența sa conform căruia scopul Convenției constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (vezi,

Curtea apreciază că, în cauza de față, motivele reținute de instanțele naționale pentru a refuza înapoierea lui D. la tatăl său nu corespund circumstanțelor „cu totul excepționale“ ce ar putea justifica o ruptură a legăturii de familie. Totuși, ea este de acord cu faptul că, din cauza trecerii timpului și a integrării lui D. în familia bunicilor, instanțele naționale au putut să refuze „pentru moment“, după cum ele însele menționează, întoarcerea copilului. Totuși, dacă Curtea admite că o schimbare în situația de fapt poate justifica în mod excepțional o decizie referitoare la preluarea în grijă a copilului, ea trebuie să se asigure că schimbările esențiale în cauză nu sunt rezultatul unei acțiuni sau inacțiuni a autorităților statului (

Curtea apreciază că, în speță, trebuie acordată o importanță deosebită faptului că nimeni nu contestă că reclamantul are autoritatea părintească și custodia lui D. Mai mult, instanțele naționale sunt de aceeași părere, potrivit căreia copilul își are domiciliul la tatăl său. Totuși, reclamantul nu își poate exercita drepturile părintești.

Curtea reamintește în primul rând că, în cauzele referitoare la înapoierea copiilor, caracterul adecvat al unei măsuri se judecă în funcție de rapiditatea punerii sale în aplicare [

Sub acest aspect trebuie menționat că, deși reclamantul a formulat cererea de ordonanță președințială la data de 7 ianuarie 2001, ea nu a fost analizată de instanțe decât la 1 martie și 20 aprilie 2001, adică după 10 săptămâni de la refuzul bunicilor de a restitui copilul și de la depunerea cererii reclamantului. Or, Curtea nu este convinsă că un astfel de interval de timp este adecvat pentru esența unei astfel de acțiuni, care presupune urgență și al cărei scop este să ferească individul de orice prejudiciu ce ar putea rezulta din simpla trecere a timpului (

De asemenea, Curtea reamintește că, în ceea ce privește executarea hotărârilor referitoare la înapoierea unui copil, înțelegerea și colaborarea tuturor persoanelor în cauză reprezintă întotdeauna un factor important (

Curtea observă că, în speță, tentativele reclamantului de a-i constrânge pe bunici să execute ordonanța președințială cu ajutorul unui executor judecătoresc și urmând calea penală s-au dovedit a fi în zadar, în special din cauza atitudinii prea puțin active a autorităților competente (vezi paragrafele 15 și 16 de mai sus). Mai mult, autoritățile penale au pronunțat hotărârea lor definitivă după 2 ani și jumătate de la depunerea plângerii de către reclamant împotriva bunicilor care refuzau să execute o hotărâre judecătorească definitivă (vezi paragraful 43 de mai sus). În plus, autoritățile specializate în protecția drepturilor copilului nu au reușit să coopereze în mod fructuos (vezi paragraful 31 de mai sus). Prin urmare, Curtea apreciază că, neacționând cu diligență, autoritățile naționale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu și, în consecință, au contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situații de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenție.

De asemenea, Curtea observă că părțile au formulat argumente similare în fața instanțelor naționale cu ocazia acțiunii având ca obiect înapoierea copilului și cu ocazia celei referitoare la încredințarea lui D. Or, dacă aceste argumente nu au fost reținute de instanțele naționale pentru a-i retrage reclamantului custodia lui D., ele nu au fost totuși considerate suficiente pentru a dispune înapoierea copilului la tatăl său (vezi paragrafele 39 și 40 de mai sus). Mai mult, instanțele naționale au statuat că afecțiunea existentă între copil și bunici nu era suficientă, ea singură, să justifice despărțirea unui părinte de copilul său (vezi și paragrafele 40 și 57 de mai sus). Prin urmare, această practică a instanțelor naționale a afectat previzibilitatea acțiunii reclamantului ce urmărea obținerea înapoierii copilului de la persoane care îl țineau fără a avea acest drept.

În plus, Curtea consideră că, dacă instanțele naționale refuză temporar înapoierea unui copil la tatăl său, ale cărui drepturi părintești nu au fost limitate, nu este mai puțin adevărat că trebuie luate măsuri pentru a crea și asigura un just echilibru între interesul copilului și cel al părintelui care trebuie să își exercite drepturile părintești. Acolo unde este stabilită existența unei legături de familie și unde motivele ce stau la baza refuzului de înapoiere a copilului sunt datorate lipsei de contacte între părțile respective și trecerii timpului, statul trebuie, în principiu, să acționeze astfel încât să îi permită acestei legături să se

Curtea constată că temeiul juridic pe care și-au întemeiat instanțele naționale refuzul de a i-o înapoia pe D. reclamantului este art. 103 din CF. Totuși, Curtea constată că acest articol le permite instanțelor să refuze înapoierea copilului și să îl încredințeze unei persoane ce nu mai avusese până atunci niciun drept asupra lui, fără să prevadă în același timp o modificare a drepturilor părinților asupra copilului. Or, o astfel de măsură poate duce la situații care, ca și în cazul de față, stabilesc relațiile viitoare dintre părinte și copil nu pe baza tuturor elementelor relevante, ci pe simpla trecere a timpului (

Curtea observă că, în acțiunea sa de solicitare a înapoierii copilului, finalizată prin Hotărârea din 20 iunie 2003, întemeindu-se pe prevederile CF, reclamantul a arătat și imposibilitatea sa de a-și exercita drepturile părintești, lipsa oricărui contact cu copilul împiedicându-l să participe la educația și dezvoltarea sa. Or, instanțele naționale nu au analizat în niciun fel posibilitatea pentru reclamant de a-și exercita într-un mod efectiv drepturile părintești din care nu a fost decăzut.

În acest sens, Curtea dezaprobă faptul că, pe o perioadă atât de lungă de timp, autoritățile nu s-au preocupat deloc de diluarea progresivă și chiar de ruptura relațiilor dintre D. și tatăl său, în special de lipsa contactelor concrete și efective între părțile interesate; astfel, în loc să dispună măsuri pentru menținerea și îmbunătățirea, dacă era cazul, a raporturilor dintre tată și copil, instanțele naționale au preferat să lase timpul să rezolve situația, ceea ce a dus, având în vedere vârsta și atitudinea copilului, la riscul unei înstrăinări crescânde și definitive între cei doi, care nu poate fi deloc considerată ca fiind în interesul superior al copilului (vezi,

De asemenea, Curtea consideră deosebit de regretabil faptul că, în măsura în care reclamantul beneficia de exercitarea drepturilor părintești și în care D. nu era plasată la bunicii săi decât temporar, copilul nu a beneficiat în mod evident de sprijin psihologic pentru a-și menține și îmbunătăți raporturile cu tatăl său, sprijin susceptibil de a face posibilă întoarcerea sa la el. O astfel de măsură ar fi permis ca interesele reclamantului să conveargă cu cele ale copilului, și nu să concureze, cum s-a întâmplat în cazul de față (

Curtea observă că în procedura provizorie a ordonanței președințiale reclamantul a solicitat în subsidiar un drept de vizită a copilului (vezi paragraful 12 de mai sus). După această procedură, este de înțeles că, având toate drepturile asupra copilului, spre deosebire de bunici, reclamantul a solicitat înapoierea imediată a lui D. și nu un drept de vizită. Prin urmare, Curtea consideră că, în contextul foarte special al cauzei, reclamantul nu poate fi blamat pentru faptul că nu a cerut un drept de vizită după procedura provizorie. Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că pasivitatea autorităților se află la originea rupturii relațiilor dintre copil și tatăl său. Rezultă că, în cazul de față, nu putem spune că dreptul la respectarea vieții de familie al reclamantului a fost protejat într-un mod efectiv, în ciuda aspirațiilor legitime ale acestuia de a-și vedea familia reunită, astfel cum prevede art. 8 din Convenție.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită pentru prejudiciul material înapoierea fiicei sale, precum și, în caz de refuz al lui D. de a reveni la el, condamnarea Guvernului să îi plătească daune cominatorii de 100 euro (EUR) pe zi de întârziere până în momentul întregirii familiei. De asemenea, el solicită un miliard de EUR pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit din cauza despărțirii de fiica sa, din cauza neexecutării ordonanței președințiale și a inechității procedurii având ca obiect înapoierea copilului.

Guvernul nu contestă că imposibilitatea reclamantului de a-și recupera fiica i-a cauzat un anumit prejudiciu moral. Totuși, acesta subliniază că reclamantul nu a fost decăzut din drepturile sale părintești pe care și le poate exercita în orice moment, inclusiv solicitând un drept de vizită. El consideră excesivă suma solicitată de reclamant pentru prejudiciul moral și că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparație suficientă a prejudiciului moral pe care reclamantul susține că l-a suferit.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 8 din Convenție. Ea apreciază că prejudiciul material al reclamantului nu este susținut. Totuși, în opinia Curții, este neîndoielnic că, păstrând totuși o atitudine extrem de demnă, reclamantul cunoaște, de multă vreme, o suferință profundă din cauza încălcării constatate în speță. În plus, acesta a trebuit să dedice mult timp și să depună multe eforturi pentru a încerca să obțină exercitarea efectivă a drepturilor sale părintești, ceea ce nu s-a întâmplat. În contextul cauzei și ținând cont de atitudinea actuală a lui D. care, în vârstă de 14 ani, declară că dorește să rămână să locuiască cu bunicii săi, eforturile reclamantului ar trebui susținute de autoritățile competente, în vederea stabilirii unui contact între copil și tată. În această privință, Curtea apreciază că este în interesul superior al copilului ca autoritățile naționale competente să ia inițiativa și să își coordoneze activitatea pentru a restabili treptat legătura părintească dintre D. și reclamant.

Reclamantul solicită și suma de 6.600 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de judecată legate de procedurile ce fac obiectul cererii în fața Curții, în măsura în care ele sunt susținute cu documente justificative, iar cuantumul lor nu depășește un anumit prag rezonabil.

Curtea reamintește că alocarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41 presupune ca realitatea, necesitatea și, în plus, caracterul rezonabil al cuantumului lor să fie justificate [

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

hotărăște, cu 6 voturi la 1, că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenție;

hotărăște, cu 6 voturi la 1:

respinge, în unanimitate, cererea de reparație echitabilă în rest.

Majoritatea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție. Eu nu sunt de aceeași părere, din următoarele motive.

Punctul meu de plecare este că judecătorul național este mai bine plasat decât judecătorul internațional pentru a se pronunța în cauzele legate de viața de familie și pentru a găsi justul echilibru dintre interesele și drepturile persoanelor în cauză, în special interesul superior al copilului. Statele dispun de o mare marjă de apreciere în acest domeniu, și acesta este un lucru binevenit, așa cum am avut deja ocazia să constat în opiniile mele separate din cauzele

Admit că circumstanțele cauzei de față sunt deosebite și că autoritățile judiciare române ar putea eventual fi criticate pentru că nu au acționat mai mult și mai repede. După cum constată majoritatea, autoritățile competente nu au reușit să coopereze între ele pentru a proteja dreptul copilului (paragraful 95). Oricât de regretabilă ar fi, nu sunt convinsă că această atitudine a autorităților a „contribuit într-un mod decisiv la consolidarea unei situații de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenție“ (paragraful 95).

Să rememorăm faptele. La data de 27 ianuarie 2001, reclamantul și-a dat acordul ca fiica sa, în vârstă de 6 ani, să își petreacă vacanța școlară la bunicii săi din partea mamei. La data de 4 februarie 2001, aceștia l-au informat pe reclamant că nu au de gând să îi înapoieze fiica. A doua zi, reclamantul a făcut plângere la poliție (paragrafele 7-9). Acesta a fost începutul unei serii de acțiuni judiciare și administrative ce nu i-au permis reclamantului, nici până astăzi, să își revadă fiica.

Totuși, din dosar nu reiese că reclamantul a încercat și să găsească o soluție amiabilă cu bunicii, singur sau cu ajutorul autorităților competente.

Autoritățile naționale s-au aflat în fața unei situații complexe și delicate. Complexitatea este dovedită de faptul că

Un tată care are toate drepturile părintești s-a aflat în imposibilitatea de a-și exercita drepturile și în incapacitatea de a ține legătura cu fiica sa din cauză că bunicii, cărora le-a încredințat-o, i se opuneau. O situație de neacceptat, desigur, dar poate că răspunsul nu era nici alb, nici negru. Poate că alegerea nu se făcea între o reședință permanentă la tată sau la bunici. Poate că ar fi trebuit să se caute o soluție intermediară: drept de vizită, vizite însoțite, custodie alternativă, mediere sau sprijin psihologic? Noi, judecătorii internaționali, nu putem să știm acest lucru și nu avem dreptul să speculăm.

Autoritățile naționale l-au ascultat pe copil, care a explicat că preferă să locuiască cu bunicii săi (paragraful 48). Judecătorii naționali au constatat că trebuie să primeze interesul superior al copilului și, mai ales, voința sa (paragraful 50). Ei și-au pronunțat hotărârile ținând cont de toți factorii relevanți, inclusiv de dorința exprimată de copil. Rolul nostru este oare să refacem această evaluare a faptelor și să revedem interpretarea dreptului intern fără a avea beneficiul audierii părților? Nu cred.

Nu împărtășesc concluzia majorității conform căreia „neacționând cu diligență, autoritățile naționale, prin comportamentul lor, au favorizat integrarea lui D. în noul său mediu și, în consecință, au contribuit într-un mod decisiv (am adăugat aldin) la consolidarea unei situații de fapt contrare dreptului reclamantului protejat de art. 8 din Convenție“ (paragraful 95). Mi se pare că și reclamantul a contribuit la această situație sau cel puțin nu reușesc să înlătur această ipoteză.

Pentru toate aceste motive consider că, în această cauză, Curtea ar fi trebuit mai bine să acorde prioritate principiului subsidiarității.