CASE OF RĂDVAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Octavian Romulus Rădvan, este resortisant român, s-a născut în 1937 și are domiciliul în București. Guvernul român („Guvernul”)

Procedura de executare silită a hotărârii definitive din 15 ianuarie 2003 a Judecătoriei Pucioasa

Prin hotărârea definitivă din 15 ianuarie 2003, Judecătoria Pucioasa a admis acțiunea în daune-interese introdusă de reclamant împotriva lui G.N. și l-a condamnat pe acesta din urmă să îi plătească reclamantului suma de 147

La 16 octombrie 2003, reclamantul s-a adresat unui executor judecătoresc pentru a pune în executare hotărârea respectivă. În aceeași zi, executorul judecătoresc a solicitat judecătoriei

La 22 octombrie 2003, instanța a admis cererea.

Prin scrisoarea din 29 octombrie 2003, Primăria Pucioasa l-a informat pe executorul judecătoresc, ca răspuns la solicitarea sa de informații, că debitorul avea mai multe terenuri și construcții.

La 17 noiembrie 2003, executorul judecătoresc a trimis o somație debitorului, solicitând acestuia să îi plătească reclamantului sumele stabilite de hotărârea din 15 ianuarie 2003. La 21 noiembrie 2003, G.N. a primit somația, dar nu s-a conformat.

La 10 decembrie 2003, executorul s-a deplasat la domiciliul debitorului și a inventariat bunurile imobile care puteau face obiectul executării: un teren de 700 m², o casă de 60 m² și un garaj de 24 m

La 19 ianuarie 2004, biroul local de expertiză i-a comunicat executorului, ca răspuns la cererea sa, lista experților autorizați. Prin urmare, executorul judecătoresc a desemnat un expert pentru evaluarea bunurilor imobiliare ale lui G.N.

La 29 ianuarie 2004, executorul judecătoresc a trimis o nouă somație debitorului, informându-l că, în caz de refuz de executare a respectivei hotărâri, acesta urma să declanșeze procedura de scoatere la licitație a bunurilor menționate în procesul-verbal din 10 decembrie 2003. De asemenea, executorul judecătoresc a solicitat Oficiului Cadastral și de Publicitate Imobiliară să înscrie somația în registrele de publicitate imobiliară și să stabilească indisponibilitatea acestor bunuri.

La scurt timp, Oficiul a respins cererea executorului judecătoresc, pe motiv că debitorul și-a înstrăinat majoritatea bunurilor după 2 decembrie 2003. Conform executorului judecătoresc, acesta a adus la cunoștința reclamantului situația respectivă, care nu l-a mai contactat în vederea continuării executării silite.

La 21 aprilie 2004, Ministerul Justiției a informat Camera județeană a Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Ploiești că reclamantul i-a trimis un memoriu în care se plângea de inactivitatea executorului judecătoresc. La 6 mai 2004, respectiva cameră i-a cerut executorului să se prezinte la sediul său cu dosarul de executare aferent și să îi comunice, în scris, punctul său de vedere.

Prin urmare, executorul judecătoresc a întocmit un rezumat al actelor de executare efectuate în vederea executării hotărârii din 15 ianuarie 2003 și a hotărârii din 23 ianuarie 2003 (infra, pct. 17 și următoarele). În ceea ce privește executarea primei hotărâri, executorul a reamintit că a fost informat de Oficiul Cadastral și de Publicitate Imobiliară că debitorul și-a înstrăinat majoritatea bunurilor imobiliare. De asemenea, acesta a precizat că reclamantul a fost informat cu privire la respectiva situație și că trebuia să îl contacteze în vederea continuării executării silite.

Prin scrisoarea din 2 iulie 2004, Camera Executorilor Judecătorești l-a informat pe reclamant, ca răspuns la memoriul său (supra, pct. 11) că a efectuat verificări ale actelor de executare realizate de executor în ceea ce privește cele două hotărâri judecătorești și că a constatat că acesta a acționat conform legii. Astfel, în ceea ce privește hotărârea din 15 ianuarie 2003, camera a observat că somația din 29 ianuarie 2004 redactată de executor nu a putut fi înscrisă în registrele de publicitate imobiliară, în măsura în care debitorul G.N. și-a înstrăinat bunurile imobiliare la 2 decembrie 2003. De asemenea, aceasta a considerat că reclamantul a fost pus la curent cu privire la această situație. În sfârșit, Camera Executorilor Judecătorești a scris:

La 29 august 2005, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa cu o plângere penală împotriva executorului judecătoresc, pe care îl acuza de abuz în exercitarea atribuțiilor sale, pe motiv că acesta a refuzat executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003 în ciuda demersurilor persoanei în cauză.

La 15 decembrie 2005, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale. Acesta a observat că, la 8 iulie 2004, reclamantul s-a prezentat la biroul executorului pentru a primi o chitanță care atesta plata a 15 milioane de ROL într-un alt dosar de executare silită (infra, pct. 31), fără a se interesa totuși de executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003. În plus, deși Camera Executorilor Judecătorești i-a sugerat reclamantului să se prezinte la biroul executorului pentru continuarea executării silite a respectivei hotărâri, acesta nu a intenționat să dea curs acestei recomandări. Prin urmare, parchetul a reținut că neexecutarea hotărârii în cauză reprezenta consecința lipsei de diligență din partea reclamantului.

Reiese din observațiile Guvernului, necontestate de reclamant, că executarea silită a hotărârii menționate anterior este perimată în prezent.

Procedura în executare silită a hotărârii din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Dâmbovița

Prin hotărârea definitivă din 23 ianuarie 2003, Tribunalul Dâmbovița a condamnat societatea comercială cu răspundere limitată P., reprezentată de G.N., să îi plătească reclamantului 20 330 000 ROL, care reprezenta contravaloarea mai multor corpuri de mobilă și să ramburseze cheltuieli de judecată de 1 701 400 ROL.

La 27 iunie 2003, reclamantul s-a adresat executorului în vederea executării silite a acestei hotărâri. În aceeași zi, executorul a solicitat Judecătoriei Pucioasa să încuvințeze executarea silită.

La 30 iunie 2003, instanța a admis cererea.

La 2 iulie 2003, executorul a trimis o somație societății debitoare, solicitând să îi plătească reclamantului sumele stabilite de hotărârea din 23 ianuarie 2003. La 4 iulie 2003, G.N. a primit somația în calitate de reprezentant al societății P., dar nu i-a dat curs.

La 14 iulie 2003, executorul i-a adus la cunoștință lui G.N. obligația de a fi prezent la 23 iulie 2003 la domiciliul său, care era și sediul societății P., pentru a putea participa la executarea silită a hotărârii citate anterior. De asemenea, executorul a solicitat secției de poliție să asigure prezența unui agent de poliție la executarea silită.

Documentele de la dosar nu permit să se stabilească dacă o încercare de punere în executare silită a avut loc la data astfel stabilită.

La 25 august 2003, executorul a invitat societatea P. să îi transmită, cel târziu la 28

La 27 septembrie 2003, societatea a informat executorul judecătoresc că nu dispunea de mijloace fixe, dar că urma să îi comunice în termen de zece zile lista mărfurilor existente în stocurile sale, în vederea unei soluționări amiabile a litigiului care exista între ea și reclamant.

La 29 octombrie 2003, executorul s-a deplasat la sediul societății, unde l-a găsit pe G.N., care a declarat că nu se opunea executării hotărârii, insistând totuși asupra faptului că nu era încă în măsură să achite sumele datorate, din cauza anumitor dificultăți financiare. Apoi, executorul a pus sub sechestru mai multe bunuri mobile care îi aparțineau debitorului și a organizat o licitație la 20 noiembrie 2003.

Nu s-a prezentat niciun licitator. Prin urmare, reclamantul a acceptat propunerea reprezentantului societății debitoare, G.N., de a se ocupa el însăși de vânzarea bunurilor și de a-i plăti sumele datorate în termen de paisprezece zile. Executorul a întocmit un proces-verbal cu această ocazie.

Reprezentantul societății debitoare i-a plătit mai multe sume reclamantului: 1 750 000 de ROL, la 20 noiembrie 2003, 5 000 000 de ROL, la 4 decembrie 2003 și 2

La 29 iunie 2004, reclamantul a sesizat Curtea cu prezenta cerere. Acesta se plângea de neexecutarea celor două hotărâri judecătorești care îi erau favorabile și, în ceea ce privește hotărârea din 23 ianuarie 2003, acesta a precizat că nu recuperase încă suma de 14 600 400 ROL.

În raportul întocmit ca răspuns la cererea Camerei Executorilor Judecătorești (supra, pct. 12), executorul susținea că, în ceea ce privește executarea hotărârii din 23 ianuarie 2003, societatea debitoare a achitat 24 000 000 de ROL, dintre care 9 000 000 de ROL i-au fost acordați reclamantului și 15 000 000 de ROL au fost puși într-un depozit, la Casa de Economi și Consemnațiuni, în beneficiul acestuia din urmă. De asemenea, executorul a precizat că a încercat, fără succes, să îl contacteze pe reclamant telefonic, pentru a îi înmâna chitanța din 30

Prin scrisoarea din 2 iulie 2004 (supra, pct. 13), Camera Executorilor Judecătorești a considerat că, în ceea ce privește executarea hotărârii din 23 ianuarie 2003, reclamantul a încasat deja 9 000 000 de ROL și că trebuia să se prezinte la executorul judecătoresc pentru a primi chitanța aferentă diferenței.

La 8 iulie 2004, reclamantul s-a prezentat la biroul executorului, care i-a înmânat, sub semnătură, chitanța pentru suma de 15 000 000 de ROL.

Dreptul intern relevant este descris în cauza

Invocând art. 6 § 1 din convenție, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său de acces la o instanță, din cauza neexecutării hotărârilor definitive din 15 și 23 ianuarie 2003.

Din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, acesta pretinde o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor, ca urmare a neexecutării hotărârilor citate anterior.

Reclamantul invocă art. 6 § 1 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, ale căror părți relevante prevăd următoarele:

În primul rând, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, considerând că reclamantul avea posibilitatea de a introduce o contestație la executarea silită pentru a se plânge de eventualul refuz al executorului de a îndeplini o executare.

Apoi, acesta invocă excepția pierderii calității de victimă de către reclamant în ceea ce privește capătul său de cerere întemeiat pe neexecutarea hotărârii din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, ținând seama de faptul că a primit suma integrală stabilită prin hotărârea în cauză.

În sfârșit, Guvernul consideră că reclamantul trebuia să continue demersurile în vederea executării silite a hotărârii din 15 ianuarie 2003. În opinia acestuia, prezenta speță este similară cauzelor

Guvernul a concluzionat că statul a îndeplinit măsurile prevăzute de lege pentru executarea hotărârii favorabile reclamantului și că alte demersuri din partea executorului nu erau posibile decât în urma inițiativei reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

Reclamantul admite că hotărârea din 23 ianuarie 2003 a fost executată, dar insistă asupra faptului că hotărârea din 15 ianuarie 2003 nu a fost executată.

În această privință, el consideră că executorul trebuia să pună sub sechestru bunurile debitorului imediat după primirea scrisorii primăriei din 29 octombrie 2003, pentru a evita înstrăinarea bunurilor. De asemenea, reclamantul invocă faptul că executorul a întocmit procesul-verbal privind bunurile imobiliare ale debitorului abia la 10 decembrie 2003, în timp ce acesta a cerut executarea silită începând cu 16 octombrie 2003. În plus, executorul nu a întocmit procesul-verbal privind bunurile mobile ale debitorului.

Apoi, reclamantul consideră că există o incoerență între, pe de o parte, afirmația Camerei Executorilor Judecătorești conform căreia debitorul și-a înstrăinat bunurile la 2 decembrie 2003 și absența oricărei constatări în această privință în procesul-verbal din 10 decembrie 2003, întocmit de executor.

În ceea ce privește hotărârea din 23 ianuarie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, Curtea observă că aceasta a fost executată integral, fapt necontestat de reclamant (supra, pct. 27-31 și 40).

Aceasta reamintește în această privință că, prin „victimă”, art. 34 desemnează persoana direct afectată de acțiunea sau omisiunea în litigiu, existența unei încălcări a cerințelor convenției fiind înțeleasă chiar în absența prejudiciului și că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victima unei încălcări, trebuie nu doar să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci și ca aceasta să continue să existe în cursul procedurii în fața Curții [

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu se mai poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din convenție, în ceea ce privește capetele sale de cerere întemeiate pe neexecutarea hotărârii din 23 ianuarie 2003, care trebuie, prin urmare, respinse în temeiul art. 34 și art. 35 § 3 și 4 din convenție.

În ceea ce privește hotărârea din 15 ianuarie 2003 a Judecătoriei Pucioasa, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la excepția de neepuizare a căilor de atac interne, având în vedere că apreciază că, în orice caz, capetele de cerere ale reclamantului, referitoare la această hotărâre, trebuie declarate inadmisibile din următoarele motive.

Art. 6 din convenție garantează dreptul fiecăruia de acces la o instanță, ceea ce are drept consecință dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive (

În prezenta cauză era vorba de executarea unei hotărâri care impunea o obligație de plată unei persoane de drept privat. În această privință, statul era obligat să pună la dispoziția reclamantului un sistem care să îi permită să obțină de la debitor plata sumelor acordate prin hotărârea judecătorească în cauză.

Curtea consideră că autoritățile naționale au acționat cu diligență în speță. Astfel, la 16 octombrie 2003, dată la care reclamantul s-a adresat executorului, acesta din urmă a solicitat judecătoriei să încuviințeze executarea silită; după ce instanța a admis cererea sa, executorul a solicitat informații primăriei și i-a trimis o somație lui G.N. la 17 noiembrie 2003; în urma refuzului debitorului de a se conforma, la 10 decembrie 2003, executorul s-a deplasat la domiciliul acestuia și a inventariat bunurile imobiliare ale acestuia; la 19 ianuarie 2004, executorul a desemnat un expert pentru evaluarea acestor bunuri, iar la 29 ianuarie 2004 acesta a trimis o nouă somație persoanei în cauză, solicitând și Oficiului de cadastru și publicitate imobiliară înscrierea respectivei somații în registrele de publicitate imobiliară, precum și stabilirea indisponibilității bunurilor în cauză (supra, pct. 3-9).

În măsura în care reclamantul consideră că executorul trebuia să pună sub sechestru bunurile debitorului imediat după primirea scrisorii primăriei din 29 octombrie 2003 și că procesul-verbal privind bunurile imobiliare ale debitorului trebuia întocmit mai repede, Curtea consideră că termenele scurse în speță nu au fost nerezonabile (a se vedea,

Apoi, Curtea ia act de faptul că reiese din raportul întocmit de executor ca răspuns la cererea Camerei Executorilor Judecătorești că a adus la cunoștința reclamantului înstrăinarea bunurilor și că acesta din urmă nu l-a contactat în vederea continuării executării silite. În plus, prin scrisoarea din 2 iulie 2004, camera executorilor i-a recomandat reclamantului să se prezinte la biroul executorului și să solicite continuarea executării silite fie în ceea ce privește bunurile mobile ale debitorului, fie în ceea ce privește conturile bancare ale acestuia, indicând executorului și bunurile mobile sau veniturile care puteau face obiectul executării (supra, pct. 13).

Deși nu reclamantul trebuia să îi furnizeze executorului judecătoresc mijloacele necesare pentru a proceda la executarea efectivă (

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea nu constată nereguli imputabile autorităților naționale în executarea hotărârii din 15 ianuarie 2003.

Reiese că acest capăt de cerere, întemeiat pe art. 6 § 1 din convenție, care viza neexecutarea respectivei hotărâri, este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Dacă hotărârea în cauză a creat în patrimoniul reclamantului o creanță sigură și exigibilă care reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră totuși că, în speță, nu li se poate imputa autorităților naționale faptul că nu l-au asistat pe reclamant în executarea hotărârii, în măsura în care persoana în cauză nu a dat dovadă de diligență pentru a continua această executare. Din motive similare celor expuse față de pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din convenție, aceasta consideră, în baza celor de mai sus, că și acest capăt de cerere trebuie respins ca vădit nefondat, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.