Clinique Psychiatrique 'Athina' Vrilission SARL și Clinique Lyrakou SA împotriva Greciei

La originea cazului se găsește o cerere (nr. 32838/07) direcționată împotriva Republicii Elenă și de care două clinici private având sediul social respectiv la Vrilissia și Melissia, clinica psihiatrică "Athina" Vrilission S.A.R.L. și clinica Lyrakou S.A., (reclamanții), au sesizat Curtea la 18 iulie 2007 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanții sunt reprezentați de Dna. E. Georgilas, avocat la Atena. Guvernul grec (Guvernul) este reprezentat de delegații agentului acestuia, Dii. S. Spyropoulos, assessor la Consilul Juridic al Statului, și I. Bakopoulos, auditor la Consilul Juridic al Statului.

Reclamanții susțineau în particular o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza refuzului autorităților de a se conforma pe deplin unei hotărâri a Consilului de Stat.

La 4 iulie 2008, președintele secțiunii întâi a decis să comunice petiția Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a decis de asemenea că Camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului.

În 1986, reclamanții și statul nu ajunseseră la un acord privind cuantumul acestor taxe și modalitatea de fixare a lor. În 1988, 1989 și 1990, printr-o serie de hotărâri date pe bază de recursuri ale reclamanților, Consilul de Stat a anulat acte care fixau cuantumul acestor taxe. Astfel, printr-o hotărâre din 29 iunie 1988, Consilul de Stat, în ședință plenară, a apreciat că decizia ministrului care fixa aceste taxe ar fi trebuit să includă o declarație, rezultată dintr-un studiu tehnico-financiar, potrivit căreia cuantumul acestor taxe nu ar fi inferior costului de funcționare al clinicilor psihiatrice private. Cu toate acestea, conform reclamanților, statul nu s-a conformat hotărârilor date de Consilul de Stat.

Reclamanții arată de asemenea că după 1997, în timp ce era cert că diverse decizii ministeriale atacate de ei în fața Consilului de Stat urmau să fie anulate, statul a adoptat noi decizii prin care punea capăt valabilității deciziilor atacate. Această practică avusese ca rezultat constatarea de către Consilul de Stat a creșterii tarifelor de spitalizare și declararea încheierii procedurilor pentru lipsa de interes.

La 12 decembrie 2001, reclamanții introduseseră din nou un recurs de anulare a unei decizii din 11 octombrie 2001 a miniștrilor sănătății, economiei și muncii privind fixarea, de la 1 ianuarie 2002, a cuantumului tarifelor de spitalizare în clasa a treia în clinicile neuropsihiatrice private.

Consilul de Stat deliberă la 17 decembrie 2002.

Printr-o hotărâre din 11 octombrie 2005, Consilul de Stat a anulat decizia mai sus menționată, în măsura în care se referea la tarifele de spitalizare în clasa a treia. Consilul de Stat a apreciat că miniștrii au omis să certifice că cuantumul fixat nu era inferior costului de funcționare a unei clinici organizate rațional și că o marjă de profit rezonabilă pentru supraviețuirea clinicilor nu era prevăzută. El a constatat că art. 16 al legii 1579/1985, referitoare la aplicarea și dezvoltarea sistemului național de sănătate (ESY) a stabilit, din motive de protecție a sănătății publice, o intervenție regulatoare a statului pentru fixarea cuantumurilor maxim și minim ale taxelor zilnice de spitalizare, pentru a evita o încărcare exorbitantă pentru pacienți și pentru a asigura buna funcționare a spitalelor și clinicilor.

Hotărârea a fost transmisă Consilului Central al Sănătății (KESY), la 9 iunie 2006, pentru ca acesta să emită un aviz privind revizuirea tarifelor de spitalizare conform considerentelor hotărârii Consilului de Stat.

Conform reclamanților, după adoptarea acestei hotărâri, ei au invitat statul de șapte ori să se conforme și să procedeze la un studiu contabil al costurilor, înainte de a publica o nouă decizie ministerială în acest sens.

KESY, în ședință plenară, a emis un aviz la 19 octombrie 2006, care a fost aprobat de ministrul sănătății.

Șaisprezece luni mai târziu, statul a publicat în Jurnalul Oficial din 5 februarie 2007 o decizie comună a miniștrilor sănătății, muncii, securității sociale și economiei, adoptată la 30 ianuarie 2007. Referindu-se la hotărârea Consilului de Stat și la decizia KESY din 19 octombrie 2006, decizia fixa tarifele de spitalizare ale tuturor claselor în clinicile psihiatrice private.

La 9 martie 2007, aceeași decizie, amendată, a fost publicată în Jurnalul Oficial. Ea revizuia în creștere tarifele de spitalizare.

La 20 martie 2007, reclamanții au sesizat comitetul de trei membri al Consilului de Stat pentru a constata responsabilitatea miniștrilor și funcționarilor competenți.

La 3 aprilie 2007, reclamanții introduseseră un nou recurs de anulare împotriva aceleiași decizii în fața Consilului de Stat.

La 30 octombrie 2008, comitetul de trei membri deliberă și, la 11 noiembrie 2008, a emis o decizie care constata că miniștrii competenți omiseseră, în mod nejustificat, să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Consilului de Stat, îi invita să o facă în termen de trei luni și stabilea o nouă dată pentru examinarea cazului: 2 aprilie 2009. În particular, comitetul constata că decizia comună din 30 ianuarie 2007 nu avea efect retroactiv pentru a acoperi perioada următoare anulării deciziei atacate de Consilul de Stat, dar fixa ca dată de intrare în vigoare 1 martie 2007. De altfel, el aprecia că omisiunea de a lua măsurile necesare, timp de trei ani de la hotărârea Consilului de Stat și doi ani și jumătate de la notificarea acesteia către KESY, era nejustificată.

Părțile nu au furnizat nicio nouă informație privind rezultatul recursului introdus de reclamanți împotriva deciziei din 9 martie 2007 în fața comitetului de trei membri al Consilului de Stat. Nici nu au furnizat informații privind recursul introdus la 3 aprilie 2007 în fața Consilului de Stat. II.

La 14 noiembrie 2002, legea nr. 3068/2002, referitoare la executarea de către administrație a hotărârilor judecătorești, a intrat în vigoare (Jurnalul Oficial nr. 274/2002). Această lege prevede, printre altele, că administrația are obligația să se conforme fără întârziere hotărârilor judecătorești și să ia toate măsurile necesare pentru a executa aceste hotărâri (art. 1). Legea prevede crearea de comitete de trei membri, constituite în cadrul curților superioare elenă (Curte Specială Supremă, Curs de Casație, Consilul de Stat și Curtea de Conturi), care sunt responsabile de controlul bunei execuții a hotărârilor în cadrul administrației din jurisdicțiile lor respective, într-un termen care nu poate depăși trei luni (ca excepție, acest termen poate fi prelungit o singură dată). Comitetele pot desemna în special un magistrat pentru a asista administrația, propunând acesteia, printre altele, măsurile adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. Dacă administrația nu execută o hotărâre în termenul fixat de consiliu, penalități i se impun, penalități care pot fi reînnoite atâta timp cât nu se conformează (art. 3). De asemenea, pot fi luate măsuri disciplinare împotriva funcționarilor administrației responsabili pentru neexecutarea (art. 5). Dispozițiile legii nr. 3068/2002 se aplică hotărârilor date după intrarea sa în vigoare (art. 6).

Aplicarea acestei legi a început la 19 februarie 2004, când decretul prezidențial nr. 61/2004 care prevedea modalitățile de executare a acesteia a intrat în vigoare. De atunci, comitetul de trei membri al Consilului de Stat a emis mai multe decizii în care constata că, în urma sesizării sale, administrația s-a conformat hotărârilor judecătorești invocate de cei interesați (deciziile nr. 29/2005, 30/2005, 45/2005 și 63/2006); a emis de asemenea o decizie prin care, constatând că administrația continuă să refuze să se conforme hotărârii judecătorești invocate de cei interesați, a obligat-o să le verseze 20 000 de euro și a invitat ministrul competent să ia măsuri disciplinare împotriva funcționarilor administrației responsabili pentru neexecutare (decizia nr. 48/2005).

Printr-o decizie nr. 10/2007 din 19 aprilie 2007, același comitet, pe baza articolului 95 § 5 al Constituției și articolului 1 al legii nr. 3068/2002, preciza că pentru a se conforma hotărârii care anula actul litigios, administrația avea obligația să ia toate măsurile propice pentru a reface situația care ar fi prevalat dacă administrația nu ar fi comis act ilegal.

Drept argument principal, Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne: critica lor, conform căreia administrația nu s-a conformat pe deplin hotărârii Consilului de Stat, ar fi trebuit să fie supusă mai întâi comitetului de trei membri al Consilului de Stat, conform articolului 3 al legii nr. 3068/2002. Acest comitet ar fi putut constata întârzierea în executare sau executarea incompletă și sancționa administrația acordând reclamanților o indemnizație proporțională cu natura și importanța enjuului.

Reclamanții susțin că recursul preconizat de Guvern nu este eficace și că acesta nu a prezentat nicio decizie care să demonstreze că a fost folosit cu succes în cazuri care ridică același tip de probleme ca ale reclamanților.

Curtea consideră că obiecția Guvernului este strâns legată de substanța criticii enunțate de reclamanți pe terenul articolului 6 al Convenției și decide să o conexeze cu fondul.

Curtea constată de altfel că petiția nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea constată de asemenea că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că administrația s-a conformat pe deplin și fără întârziere hotărârii Consilului de Stat. Decizia comună din 30 ianuarie 2007 conține elementele cerute de hotărârea Consilului de Stat pentru că ea entarinează conținutul deciziei KESY din 19 octombrie 2006 la care se referă. Decizia KESY face o analiză detaliată și minuțioasă (cu studii de cost, statistici privind încasările și profiturile tuturor clinicilor psihiatrice din țară) a elementelor necesare pentru a dovedi că tarifele de spitalizare fixate nu sunt inferioare costurilor de funcționare ale acestor clinici.

Reclamanții pretind că în ciuda faptului că, de la 1992, spitalele psihiatrice publice și clinicile psihiatrice private trebuie să funcționeze conform acelorași modalități, statul a încercat să subevalueze tarifele de spitalizare. Statul a declarat chiar în mod expres că era imposibil să ajusteze aceste tarife la costurile reale pentru că ar antrenează o deviere a politicii sale fiscale. În cazul de față, avizul KESY nu era de loc bazat pe un adevărat studiu contabil al costurilor, ci pe o reajustare a tarifelor stabilite în 1992 ținând cont doar de inflație. Nu conține nicio prevedere privind un procent minim de profit care ar fi legitim și, mai ales, fixează tarife care nu acoperă costurile operaționale ale unei clinici organizate rațional, așa cum exigea hotărârea Consilului de Stat.

Curtea reamintește că dreptul de acces la tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, indiferent din ce instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a celui care are o cauză și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se supune unei hotărâri sau sentințe pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în materie (a se vedea Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40 și urm., Culegere de hotărâri și decizii 1997-II).

Un termen anormal de lung pentru a executa o decizie judecătorească obligatorie poate deci antrenează o încălcare a Convenției. Caracterul rezonabil al termenului trebuie determinat în funcție de complexitatea procedurii de executare, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și cuantumul și natura indemnizației acordate de tribunal (Burdov c. Rusia (nr. 2), nr. 33509/04, 15 ianuarie 2009, § 66).

În cazul de față, Curtea constată că hotărârea Consilului de Stat a fost transmisă la 9 iunie 2006, adică opt luni după pronunțare, către KESY pentru ca acesta să emită un aviz asupra revizuirii tarifelor. Pe baza avizului dat la 19 octombrie 2006, miniștrii competenți au adoptat o nouă decizie în materie, care a fost publicată la 5 februarie 2007. Aceeași decizie amendată, revizuind în creștere tarifele de spitalizare, a fost publicată în Jurnalul Oficial la 9 martie 2007, adică șaptesprezece luni după hotărârea Consilului de Stat. Este adevărat că obligația administrației nu s-a limitat la versarea unei sume de bani, așa cum a fost cazul în multe dintre afacerile de acest tip asupra cărora Curtea s-a pronunțat. În cazul de față, trebuia adoptat un nou text reglementar, printr-un proces care implica participarea unui organ consultativ, KESY, și semnarea textului de trei ministere diferite.

Cu toate acestea, reclamanții, care apreciau că noua decizie adoptată nu răspundea considerentelor hotărârii Consilului de Stat, au sesizat comitetul de trei membri al Consilului de Stat la 20 martie 2007, precum și Consilul de Stat cu un nou recurs de anulare.

Comitetul de trei membri al Consilului de Stat a constatat, la 5 noiembrie 2008, că omisiunea de a lua măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Consilului de Stat din 11 octombrie 2005 timp de trei ani de la hotărâre era nejustificată. A constatat de asemenea că noua decizie ministerială comună nu răspundea pe deplin concluziilor hotărârii, în special în măsura în care, în timp ce trebuia să intre în vigoare la 1 martie 2007, nu conținea nicio prevedere pentru perioada scursă de la 1 ianuarie 2002 (data intrării în vigoare a deciziei anulate).

De altfel, comitetul a invitat de asemenea miniștrii competenți să ia măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Consilului de Stat în termen de trei luni și a fixat o nouă deliberare la 9 aprilie 2009 pentru a reexamina cazul.

Contrar a ceea ce susține Guvernul, nu se poate deci considera că toate eforturile necesare au fost depuse pentru a asigura executarea cu celeritate a hotărârii Consilului de Stat din 11 octombrie 2005. În acest sens, Curtea acordă de asemenea o anumită importanță faptului că disputa dintre reclamanți și stat privind fixarea tarifelor de spitalizare este anterioară hotărârii din 11 octombrie 2005.

Ținând cont de cele de mai sus, Curtea concluzionează că autoritățile s-au abținut, pentru o perioadă lungă, care nu poate fi considerată rezonabilă, de la a lua măsurile necesare pentru a se conforma deciziei judecătorești definitive pronunțate în cazul de față. Făcând acest lucru, au parțial lipsit dispozițiile articolului 6 § 1 al Convenției de efectul lor util.

De altfel, Curtea reamintește că a apreciat deja că în materie de refuz de executare a unei decizii judecătorești, recursul în fața comitetului de trei membri al Consilului de Stat nu constituia un recurs efectiv care trebuie epuizat (a se vedea, printre mulți alții, Georgoulis și alții c. Grecia, nr. 38752/04, 21 iunie 2007, § 19), pe baza faptului că acest comitet nu are un putere de injonție așa fel încât ar putea obliga administrația să acționeze și că, de altfel, nu poate acorda daune-interese pentru prejudiciu material. Nu poate decât constata omisiunea administrației de a se conforma, și acorda o sumă cu titlu de sancțiune pecuniară. De altfel, Guvernul nu a prezentat niciun element nou determinant de natură să duce la o soluție diferită în cazul de față.

Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului tirată din neepuizarea căilor de recurs interne și concluzionează la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Privitor la critica reclamanților referitoare la art. 13 al Convenției, Curtea consideră că se confundă cu cea pe care a examinat-o sub aspectul articolului 6 § 1 și nu estimează necesară plasarea sa suplimentar pe acest teren. II.

Curtea constată că, în hotărârea sa, Consilul de Stat doar a anulat decizia ministrului care fixa la un anumit nivel taxele de spitalizare ale clinicilor reclamante în clasa a treia. Această hotărâre nu a conferit reclamanților dreptul la orice sumă și deci nu a creat în favoarea lor o creanță suficient de stabilă pentru a fi exigibilă, deci nu există un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Chiar presupunând că reclamanții ar putea invoca un drept la plată a anumitor sume, Curtea constată că ei au omis să sesizeze instanțele administrative cu o acțiune pentru daune-interese bazată pe art. 105 al legii de însoțire a codului civil și de a oferi deci autorităților naționale ocazia de a remedia situația privind bunurile lor, de care se plâng în prezent în fața Curții. O asemenea acțiune le-ar fi permis să primească o indemnizație completă pentru prejudiciul material și moral suferit din cauza refuzului administrației de a fixa tarife de spitalizare în conformitate cu concluziile hotărârii Consilului de Stat.

Rezultă din aceasta că această critică trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1, 3 și 4 ale Convenției. III.

Pentru perioada ianuarie 2002 - februarie 2007, prima reclamantă cere 3 671 337,83 euro (EUR) și a doua 713 154,23 EUR.

Guvernul subliniază că prejudiciul material susținut nu are legătură de cauzalitate cu încălcarea articolului 6.

Curtea constată că pretențiile pecuniare ale reclamanților nu au fost constatate și lichidată printr-o decizie judecătorească având putere de lucru judecat (a se vedea, în special, Rafinerii Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-B). Prin urmare, consideră că, în lipsa revendicării în fața instanțelor interne a sumelor în cauză, reclamanții nu pot cere pentru prima dată în fața Curții cu titlu de prejudiciu material. Prin urmare, cererea trebuie respinsă. B. Prejudiciul moral

Reclamanții cer fiecare suma simbolică de 1 000 EUR pentru suferința și stresul suferit din cauza neexecutării hotărârii Consilului de Stat.

Guvernul susține că reclamanții nu precizează în ce constă prejudiciul lor moral. Referința la emoții, cum ar fi anxietatea, stresul și tristețea este vagă și, în cazul persoanelor morale, cum ar fi reclamanții, ar trebui explicată. Conform Guvernului, constatarea încălcării ar fi suficientă.

Curtea consideră că omisiunea administrației de a se conforma hotărârii Consilului de Stat trebuie să fi cauzat, la capul reclamanților sau cel puțin la capul reprezentanților lor, dezagreamente considerabile și incertitudine prelungită, chiar doar privind funcționarea și viabilitatea clinicilor. Acestea au fost mai ales lipsite de posibilitatea de a beneficia mai rapid de tarife mai adecvate și corespunzătoare costurilor lor de funcționare, situație care persist în prezent. În acest sens, se poate aprecia că reclamanții au fost lăsați într-o situație de incertitudine care justifică acordarea unei indemnități.

Judecând în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant 1 000 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. C. Frais și costuri

Reclamanții nu cer nicio sumă pentru frais și costuri aferente procedurilor naționale. Pe de altă parte, cer 6 000 EUR pentru procedura în fața Curții.

Guvernul consideră această sumă excesivă.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, acordarea de frais și costuri în temeiul articolului 41 presupune că sunt stabilite realitatea, necesitatea și, de altfel, caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Judecând în echitate, așa cum cere art. 41, Curtea acordă în comun reclamanților suma de 4 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către aceștia. D. Dobânzi moratorii

Curtea apreciază că este adecvat să se calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorate cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind critica trasă din articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Constatează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Constatează că nu este necesar să examineze cazul sub aspectul articolului 13 al Convenției; 4. Constatează a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, i. 1 000 EUR (o mie de euro) fiecărui reclamant, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii. 4 000 EUR (patru mii de euro) în comun reclamanților, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către aceștia, pentru frais și costuri; b) că de la expirarea acelui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 iulie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. André Wampach Nina Vajić Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 32838/07) dirigée contre la République hellénique et dont deux cliniques privées ayant leur siège social respectivement à Vrilissia et à Melissia, la clinique psychiatrique « Athina » Vrilission S.A.R.L. et la clinique Lyrakou S.A., (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 18 juillet 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérantes sont représentées par M e E. Georgilas, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, MM. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Les requérantes alléguaient en particulier une violation de article 6 § 1 de la Convention en raison du refus des autorités de se conformer pleinement à un arrêt du Conseil d’Etat .

Le 4 juillet 2008, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

En 1986, les requérantes et l’Etat ne s’entendirent pas sur le montant de ces frais et la manière de les fixer. En 1988, 1989 et 1990, par une série d’arrêts rendus sur un recours des requérantes, le Conseil d’Etat annula des actes fixant le montant de ces frais. Ainsi, par un arrêt du 29 juin 1988, le Conseil d’Etat, siégeant en formation plénière, jugea que la décision du ministre fixant ces frais aurait dû inclure une déclaration, issue d’une étude technico-financière, selon laquelle le montant de ces frais ne serait pas inférieur au coût de fonctionnement des cliniques psychiatriques privées. Toutefois, d’après les requérantes, l’Etat ne se conforma pas aux arrêts rendus par le Conseil d’Etat.

Les requérantes exposent également qu’après 1997, alors qu’il était certain que diverses décisions ministérielles attaquées par elles devant le Conseil d’Etat allaient être annulées, l’Etat a adopté de nouvelles décisions par lesquelles il mettait un terme à la validité des décisions attaquées. Cette pratique avait eu pour conséquence la constatation par le Conseil d’Etat de l’augmentation des tarifs d’hospitalisation et la déclaration de la fin des procédures pour défaut d’objet.

Le 12 décembre 2001, les requérantes introduisirent à nouveau un recours en annulation d’une décision du 11 octobre 2001 des ministres de la Santé, de l’Économie et du Travail concernant la fixation, à partir du 1 er janvier 2002, du montant des tarifs d’hospitalisation en troisième catégorie dans les cliniques neuropsychiatriques privées.

Le Conseil d’Etat délibéra le 17 décembre 2002.

Par un arrêt du 11 octobre 2005, le Conseil d’Etat annula la décision susmentionnée, dans la mesure où elle concernait les tarifs d’hospitalisation en troisième classe. Le Conseil d’Etat estima que les ministres avaient omis de certifier que le montant fixé n’était pas inférieur au coût de fonctionnement d’une clinique organisée rationnellement et qu’une marge bénéficiaire raisonnable pour la survie des cliniques n’était pas prévue. Il releva que l’article 16 de la loi 1579/1985, relative à l’application et au développement du système national de santé (ESY) établissait, pour des motifs de protection de santé publique, une intervention régulatrice de l’Etat pour fixer les montants maximum et minimum des frais journaliers d’hospitalisation, afin d’éviter une charge exorbitante pour les patients et de garantir le bon fonctionnement des hôpitaux et des cliniques.

L’arrêt fut transmis au Conseil Central de la Santé (« le KESY »), le 9 juin 2006, afin que celui-ci émette un avis quant à la révision des tarifs d’hospitalisation conformément aux considérants de l’arrêt du Conseil d’Etat.

Selon les requérantes, après l’adoption de cet arrêt, elles invitèrent à sept reprises l’Etat à s’y conformer et à procéder à une étude comptable des coûts, avant de publier une nouvelle décision ministérielle à ce sujet.

Le KESY, siégeant en formation plénière, rendit un avis le 19 octobre 2006, qui fut approuvé par le ministre de la Santé.

Seize mois plus tard, l’Etat publia au Journal Officiel du 5 février 2007 une décision commune des ministres de la Santé, du Travail, de la Sécurité sociale et de l’Economie, adoptée le 30 janvier 2007. Se référant à l’arrêt du Conseil d’Etat et à la décision du KESY du 19 octobre 2006, la décision fixait les tarifs d’hospitalisation de toutes les classes dans les cliniques psychiatriques privées.

Le 9 mars 2007, la même décision, amendée, fut publiée au Journal Officiel. Elle révisait à la hausse les tarifs d’hospitalisation.

Le 20 mars 2007, les requérantes saisirent le comité de trois membres du Conseil d’Etat afin de faire constater la responsabilité des ministres et fonctionnaires compétents.

Le 3 avril 2007, les requérantes introduisirent un nouveau recours en annulation contre la même décision devant le Conseil d’Etat.

Le 30 octobre 2008, le comité des trois membres délibéra et, le 11 novembre 2008, rendit une décision qui constatait que les ministres compétents avaient omis, de manière injustifiée, de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat, les invitait à le faire dans un délai des trois mois et fixait une nouvelle date pour l’examen de l’affaire : le 2 avril 2009. En particulier, le comité releva que la décision commune du 30 janvier 2007 n’avait pas d’effet rétroactif pour couvrir la période suivant l’annulation de la décision attaquée par le Conseil d’Etat, mais fixait comme date d’entrée en vigueur le 1 er mars 2007. De plus, il estima que l’omission de prendre les mesures nécessaires, pendant trois ans à compter de l’arrêt du Conseil d’Etat et deux ans et demi depuis la notification de celui-ci au KESY, était injustifiée.

Les parties n’ont fourni aucune nouvelle information concernant l’issue du recours introduit par les requérants contre la décision du 9 mars 2007 devant le comité de trois membres du Conseil d’Etat. Elles n’ont pas non plus fourni d’informations sur le recours introduit le 3 avril 2007 devant le Conseil d’Etat. II.

Le 14 novembre 2002, la loi n o 3068/ 2002, relative à l’exécution par l’administration des arrêts de justice, entra en vigueur (Journal officiel n o 274/2002). Cette loi prévoit entre autres que l’administration a l’obligation de se conformer sans retard aux arrêts de justice et de prendre toutes les mesures nécessaires pour exécuter lesdits arrêts (article 1). La loi prévoit la création de comités de trois membres, constitués au sein des hautes juridictions helléniques (Cour suprême spéciale, Cour de cassation, Conseil d’Etat et Cour des comptes), qui sont chargés de contrôler la bonne exécution des arrêts dans les administrations de leurs juridictions respectives, dans un délai qui ne peut pas dépasser trois mois (à titre exceptionnel, ce délai peut être prorogé une seule fois). Les comités peuvent notamment désigner un magistrat pour assister l’administration en lui proposant entre autres les mesures appropriées pour se conformer à un arrêt. Si l’administration n’exécute pas un arrêt dans le délai fixé par le conseil, des pénalités lui sont imposées, pénalités qui peuvent être renouvelées tant qu’elle ne s’y conforme pas (article 3). Des mesures disciplinaires peuvent également être prises contre les agents de l’administration à l’origine du défaut d’exécution (article 5). Les dispositions de la loi n o 3068/ 2002 s’appliquent aux arrêts rendus après son entrée en vigueur (article 6).

L’application de cette loi débuta le 19 février 2004, lorsque le décret présidentiel n o 61/2004 prévoyant ses modalités d’exécution entra en vigueur. Depuis lors, le comité de trois membres du Conseil d’Etat rendit plusieurs décisions dans lesquelles il constata que, suite à sa saisine, l’administration s’était conformée aux arrêts de justice invoqués par les intéressés (décisions n os 29/2005, 30/2005, 45/2005 et 63/2006) ; il rendit aussi une décision par laquelle, constatant que l’administration refusait toujours de se conformer à l’arrêt de justice invoqué par les intéressés, il obligea celle-ci à leur verser 20 000 euros et invita le ministre compétent à prendre des mesures disciplinaires contre les agents de l’administration à l’origine du défaut d’exécution (décision n o 48/2005).

Par une décision n o 10/2007 du 19 avril 2007, le même comité, se fondant sur l’article 95 § 5 de la Constitution et l’article 1 de la loi n o 3068/2002, précisait qu’afin de se conformer à l’arrêt annulant l’acte litigieux, l’administration avait l’obligation de prendre toutes les mesures propres à rétablir la situation qui aurait prévalu si l’administration n’avait pas commis d’acte illégal. EN DROIT I.

A titre principal, le Gouvernement soutient que les requérantes n’ont pas épuisé les voies de recours internes : leur grief, selon lequel l’administration ne s’est pas conformée pleinement à l’arrêt du Conseil d’Etat, aurait dû être soumis en premier lieu au comité de trois membres du Conseil d’Etat, conformément à l’article 3 de la loi n o 3068/2002. Ce comité aurait pu constater le retard dans l’exécution ou l’exécution incomplète et sanctionner l’administration en accordant aux requérantes une indemnité proportionnelle à la nature et à l’importance de l’enjeu.

Les requérantes soutiennent que le recours préconisé par le Gouvernement n’est pas efficace et que ce dernier n’a produit aucune décision démontrant qu’il a été utilisé avec succès dans des cas soulevant le même type de problème que celui des requérantes.

La Cour considère que l’objection du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief énoncé par les requérantes sur le terrain de l’article 6 de la Convention et décide de la joindre au fond.

La Cour constate par ailleurs que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que l’administration s’est conformée pleinement et sans retard à l’arrêt du Conseil d’Etat. La décision commune du 30 janvier 2007 contient les éléments requis par l’arrêt du Conseil d’Etat car elle entérine le contenu de la décision du KESY du 19 octobre 2006 à laquelle elle renvoie. La décision du KESY fait une analyse détaillée et minutieuse (avec des études de coût, des statistiques concernant les recettes et les bénéfices de l’ensemble des cliniques psychiatriques du pays) des éléments nécessaires pour prouver que les tarifs d’hospitalisation fixés ne sont pas inférieurs aux coûts de fonctionnement de ces cliniques.

Les requérantes prétendent qu’en dépit du fait que, depuis 1992, les hôpitaux psychiatriques publics et les cliniques psychiatriques privées doivent fonctionner selon les mêmes modalités, l’Etat a tenté de sous-évaluer les tarifs d’hospitalisation. L’Etat a même déclaré expressément qu’il était impossible d’ajuster ces tarifs aux coûts réels car cela entraînerait une déviation de sa politique fiscale. En l’espèce, l’avis du KESY n’était nullement fondé sur une véritable étude comptable des coûts, mais sur un réajustement des tarifs établis en 1992 tenant uniquement compte de l’inflation. Il ne contient aucune prévision concernant un pourcentage minimum de profit qui serait légitime et, surtout, fixe des tarifs ne couvrant pas les coûts opérationnels d’une clinique organisée rationnellement, comme l’avait exigé l’arrêt du Conseil d’Etat.

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou à un arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l’Etat en la matière (voir Hornsby c. Grèce , 19 mars 1997, § 40 et suiv., Recueil des arrêts et décisions 1997-II).

Un délai anormalement long pour exécuter une décision de justice contraignante peut donc entraîner une violation de la Convention. Le caractère raisonnable du délai doit être déterminé en fonction de la complexité de la procédure d’exécution, du comportement du requérant et des autorités compétentes ainsi que du montant et de la nature de l’indemnité accordée par le tribunal ( Burdov c. Russie (n o 2), n o 33509/04, 15 janvier 2009, § 66).

En l’espèce, la Cour relève que l’arrêt du Conseil d’Etat a été transmis le 9 juin 2006, soit huit mois après son prononcé, au KESY afin que celui-ci émette un avis sur la révision des tarifs. Sur base de l’avis rendu le 19 octobre 2006, les ministres compétents ont adopté une nouvelle décision en la matière, qui a été publiée le 5 février 2007. La même décision amendée, révisant à la hausse les tarifs d’hospitalisation, a été publiée au Journal Officiel le 9 mars 2007, soit dix-sept mois après l’arrêt du Conseil d’Etat. Il est vrai que l’obligation de l’administration ne se limitait pas au versement d’une somme d’argent, comme ce fut le cas dans beaucoup d’affaires de ce type dans lesquelles la Cour a eu à se prononcer. Dans la présente affaire, il fallait adopter un nouveau texte réglementaire, par un processus qui impliquait la participation d’un organe consultatif, le KESY, et la signature du texte par trois ministères différents.

Cependant, les requérantes, qui estimaient que la nouvelle décision adoptée ne répondait pas aux considérants de l’arrêt du Conseil d’Etat, ont saisi le comité de trois membres du Conseil d’Etat le 20 mars 2007, ainsi que le Conseil d’Etat d’un nouveau recours en annulation.

Le comité des trois membres du Conseil d’Etat a relevé, le 5 novembre 2008, que l’omission de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat du 11 octobre 2005 pendant trois ans à compter de l’arrêt était injustifiée. Il a en outre constaté que la nouvelle décision ministérielle commune ne répondait pas pleinement aux conclusions de l’arrêt, notamment dans la mesure où, alors qu’elle devait entrer en vigueur le 1 er mars 2007, elle ne contenait aucune prévision pour la période écoulée depuis le 1 er janvier 2002 (date de l’entrée en vigueur de la décision annulée).

Du reste, le comité a également invité les ministres compétents à prendre les mesures nécessaires pour se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat dans un délai des trois mois et fixé une nouvelle délibération au 9 avril 2009 pour réexaminer l’affaire.

Contrairement à ce que soutient le Gouvernement, on ne saurait donc considérer que tous les efforts nécessaires ont été déployés afin de faire exécuter avec célérité l’arrêt du Conseil d’Etat du 11 octobre 2005. A cet égard, la Cour attache également une certaine importance au fait que le différend entre les requérantes et l’Etat concernant la fixation des tarifs d’hospitalisation est antérieur à l’arrêt du 11 octobre 2005.

Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que les autorités se sont abstenues, pendant une longue période, qui ne peut être considérée comme raisonnable, de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à la décision judiciaire définitive rendue en l’espèce. Ce faisant, elles ont partiellement privé les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention de leur effet utile.

Par ailleurs, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé qu’en matière de refus d’exécution d’une décision judiciaire, le recours devant le comité des trois membres du Conseil d’Etat ne constituait pas un recours effectif devant être épuisé (voir, parmi beaucoup d’autres, Georgoulis et autres c. Grèce , n o 38752/04, 21 juin 2007, § 19), en se fondant sur le fait que ce comité n’a pas un pouvoir d’injonction tel qu’il pourrait obliger l’administration à agir et que, de plus, il ne peut accorder des dommages-intérêts pour préjudice matériel. Il ne peut que constater l’omission de l’administration de se conformer, et d’accorder une somme à titre de sanction pécuniaire. En outre, le Gouvernement n’a soumis aucun nouvel élément déterminant de nature à mener à une solution différente dans le cas d’espèce.

Partant, la Cour rejette l’objection du Gouvernement tirée du non ‑ épuisement des voies de recours internes et conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Quant au grief des requérantes relatif à l’article 13 de la Convention, la Cour considère qu’il se confond avec celui qu’elle a examiné sous l’angle de l’article 6 § 1 et n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur ce terrain. II.

Les requérantes se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect des biens car, par ses pratiques et par son refus de se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat, l’Etat leur a causé un dommage pécuniaire pour la période 2002-2007. Elles allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

La Cour relève que, dans son arrêt, le Conseil d’Etat n’a fait qu’annuler la décision du ministre qui fixait à un certain montant les frais d’hospitalisation des cliniques requérantes en troisième catégorie. Cet arrêt n’a pas conféré aux requérantes un droit à une somme quelconque et n’a donc pas créé au profit de celles-ci une créance suffisamment établie pour qu’elle soit exigible, de sorte qu’il n’y a pas de « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. A supposer même que les requérantes puissent faire valoir un droit au paiement de certaines sommes, la Cour constate qu’elles ont omis de saisir les juridictions administratives d’une action en dommages-intérêts fondée sur l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil et de donner ainsi aux autorités nationales l’occasion de redresser la situation concernant leurs biens, ce dont elles se plaignent actuellement devant la Cour. Une telle action leur aurait permis de se voir verser une indemnisation complète pour le dommage matériel et moral subis en raison du refus de l’administration de fixer des tarifs d’hospitalisation en conformité avec les conclusions de l’arrêt du Conseil d’Etat.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention. III.

Pour la période de janvier 2002 à février 2007, la première requérante réclame 3 671 337,83 euros (EUR) et la deuxième 713 154,23 EUR.

Le Gouvernement souligne que le préjudice matériel allégué n’a pas de lien de causalité avec la violation de l’article 6.

La Cour constate que les prétentions pécuniaires des requérantes n’ont pas été constatées et liquidées par une décision judiciaire ayant force de chose jugée (voir, notamment, Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, série A, n o 301-B). Elle considère donc qu’à défaut d’avoir revendiqué devant les juridictions internes les sommes dont il s’agit, les requérantes ne peuvent les réclamer pour la première fois devant la Cour au titre du dommage matériel. Dès lors, la demande doit être écartée. B. Dommage moral

Les requérantes demandent chacune la somme symbolique de 1 000 EUR pour la souffrance et le stress qu’elles ont subis du fait de la non-exécution de l’arrêt du Conseil d’Etat.

Le Gouvernement soutient que les requérantes ne précisent pas en quoi consiste leur préjudice moral. La référence faite à des émotions, comme l’angoisse, le stress et la tristesse est vague et, dans le cas des personnes morales, comme les requérantes, elle devrait être expliquée. Selon le Gouvernement, le constat de la violation serait suffisant.

La Cour considère que l’omission de l’administration de se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat a dû causer, dans le chef des requérantes ou à tout le moins de leurs représentants, des désagréments considérables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur le fonctionnement et la viabilité des cliniques. Celles-ci se sont vues notamment privées de la possibilité de bénéficier plus rapidement de tarifs plus appropriés et en rapport avec leurs coûts de fonctionnement, situation qui subsiste à l’heure actuelle. A cet égard, on peut donc estimer que les requérantes ont été laissées dans une situation d’incertitude qui justifie l’octroi d’une indemnité.

Statuant en équité, la Cour alloue à chaque requérante 1 000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. C. Frais et dépens

Les requérantes ne réclament aucune somme pour les frais et dépens afférents aux procédures nationales. En revanche, elles demandent 6 000 EUR pour la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement considère cette somme excessive.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000 ‑ XI). Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue conjointement aux requérantes la somme de 4 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par celles-ci. D. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’affaire sous l’angle de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, i. 1 000 EUR (mille euros) à chaque requérante, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour le dommage moral ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros) conjointement aux requérantes, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par celles-ci, pour les frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 juillet 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Nina Vajić Greffier adjoint Présidente