MATEI AND TUTUNARU v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Reclamanții s-au născut în 1951 și locuiesc în Ialoveni și, respectiv, Vorniceni.

Circumstanțele cauzei după cum au fost prezentate de părți pot fi rezumate în felul următor:

În iulie 1987, reclamanții împreună cu alte cîteva persoane au fondat o asociație comercială („Asociație”). După plecarea altor membri ai Asociației, cei doi reclamanți au rămas unicii săi membri. Potrivit reclamanților, în 1989 Asociația a angajat alte trei persoane („salariații”), care ulterior în 1992 au fost concediați. Potrivit Guvernului, ei au devenit membri ai cooperativei din 1989.

În decembrie 1992, reclamanții s-au reorganizat din asociație în societate cu răspundere limitată. Societatea nou înregistrată și-a păstrat vechea denumire – «Victoria».

La 1 iunie 1993, unul dintre angajații a înaintat o acțiune în instanță de judecată împotriva reclamanților, pretinzînd că el a fost membru al Asociației și a solicitat anularea reorganizării acesteia în societate cu răspundere limitată. El, de asemenea, a pretins cota-parte din bunurile Asociației. La 16 august 1994 ceilalți doi salariați au inițiat procese judiciare identice. Cazurile au fost conexate.

În 1995, Judecătoria sect. Botanica a admis pretențiile acestora. Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărîre. La 27 noiembrie 1995, Plenul Curții Supreme de Justiție a casat hotărîrea respectivă și a dispus reexaminarea cauzei

La 3 octombrie 1997, Judecătoria sect. Botanica a respins pretențiile salariaților. La 22 ianuarie 1998, Tribunalul Chișinău a menținut hotărîrea respectivă. La 10 septembrie 1998, Curtea de Apel, de asemenea, a menținut această hotărîre, care apoi a devenit definitivă.

La o dată nespecificată Procurorul General a depus o cerere de anulare a tuturor hotărîrilor judecătorești anterioare, iar pretențiile înaintate față de reclamanți să fie acceptate pe deplin. La 26 ianuarie 2000 Curtea Supremă de Justiție a admis această cerere și a casat hotărîrile menționate mai sus. S-a dispus reexaminarea cauzei.

La 27 noiembrie 2001 Judecătoria sect. Buiucani a declarat nulă și fără urmări juridice reorganizarea Asociației în societate cu răspundere limitată. Deși salariații au fost angajați de către Asociație, instanța a constatat că ei au participat la luarea deciziilor și au contribuit financiar la achiziționarea bunurilor comune ale Asociației. Prin urmare, instanța a considerat că salariații urmează a fi recunoscuți ca membri ai Asociației. Instanța a dispus „partajarea averii Asociației «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun. Chișinău” între reclamanți și salariați, fiecare dintre cele două grupuri au obținut bunuri diferite (echipamente de producție, mașini și echipamente de birou) din proprietatea comună. De asemenea, Curtea a precizat că „clădirea societății «Victoria»” urmează să rămînă în proprietatea reclamanților.

La 11 aprilie 2002, Tribunalul Chișinău a casat această hotărîre și a adoptat o nouă hotărîre prin care au fost respinse toate pretențiile înaintate față de reclamanți. La 12 septembrie 2002, Curtea de Apel a anulat hotărîrea pronunțată de Tribunalul Chișinău și a menținut hotărîrea Judecătoriei Buiucani din 27 noiembrie 2001 (în favoarea angajaților). Această hotărîre a devenit definitivă.

Executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001

La 21 februarie 2003, un executor judecătoresc a primit titlul de executare a hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În aceeași zi, el a informat părțile interesate că bunurile vor fi partajate la 26 februarie 2003. La acea dată executorul judecătoresc a venit la sediul societății «Victoria» și a început să distribuie o parte din bunuri chiar dacă reclamanții nu a reușit să se prezinte. Bunurile pe care executorul urma să le transmită reclamanților au fost transmise spre păstrare unuia dintre salariați. Reclamanții au contestat acțiunile executorului judecătoresc în instanța de judecată, dar la 07 aprilie 2003 Judecătoria sect. Buiucani a respins plîngerea lor.

La 23 iunie 2003 executorul judecătoresc a informat părțile că restul bunurilor vor fi repartizate la 08 iulie 2003. Din motive necunoscute executarea completă a titlului executoriu nu a fost posibilă la acea dată și s-a fixat o nouă dată – 23 iulie 2003.

La 23 iulie 2003 executorul judecătoresc a raportat că unul dintre reclamanți a refuzat să preia bunurile distribuite lor în conformitate cu dispozițiile titlului de executare, inclusiv bunul care a fost transmis unuia dintre salariați spre păstrare.

La 24 iulie 2003 reclamanții s-au plîns la oficiul de executare în legătură cu evenimentele din ziua precedentă. Ei au explicat că au avut obiecții cu privire la modul în care hotărîrea a fost executată, în special pentru că executorul judecătoresc le-a repartizat anumite încăperi. Acestea reprezintă o cameră mică de opt metri pătrați și spațiu de sub scări, care aparțineau lui S., altă societate. Ele nu au fost reflectate în documentele contabile ale societății «Victoria» și nu aparțineau acesteia, în timp ce încăperile care aparțineau societății «Victoria» au fost repartizate salariaților sau fie nu au fost distribuite deloc.

La 16 octombrie 2003, Departamentul de Executare din cadrul Ministerului de Justiție („Departamentul”) a solicitat Judecătoriei sect. Buiucani să dispună restituirea titlului de executare reclamanților fără a fi executat, din cauza refuzului lor de a primi bunurile repartizate. La 4 noiembrie 2003, instanța de judecată a respins cererea ca nefondată. Instanța a constatat că reclamanții nu au refuzat să primească bunurile la care erau în drept, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001.

La 18 noiembrie 2003, reclamanții au solicitat Judecătoriei sect. Buiucani să explice modul în care urma să fie executată hotărîrea din 27 noiembrie 2001 și anume să specifice planul clădirii, adresa și mărimea parții din clădire care urmează să le revină lor.

La 3 martie 2004, Judecătoria sect. Buiucani a adoptat o decizie prin care s-a modificat o parte a hotărîrii din 27 noiembrie 2001 prin faptul descrierii exacte a dimensiunii și adresei părții din clădire care urma a fi atribuită reclamanților. Suplimentar a menționat că reclamanții sînt în drept să înregistreze dreptul lor de proprietate la Oficiul Cadastral Teritorial (OCT). Unul dintre reclamanți nu a fost prezent la ședință.

Încheierea de explicare a hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a fost anulată, iar cazul a fost transmis la reexaminare, în temeiul cererii înaintate de către reclamanți, care nu au fost prezenți la ședința din 3 martie 2004.

La 31 mai 2004, Judecătoria sect. Buiucani a decis ca hotărîrea din 27 noiembrie 2001 a fost executată exact precum s-a dispus «

La 18 iunie 2004, Departamentul a solicitat OCT să elibereze unuia dintre reclamanți copii ale documentelor cu privire la clădirea societății «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun. Chișinău. Se pare că niciunul dintre documente indicate nu a fost eliberat.

La 3 august 2004, reclamanții au solicitat OCT să înregistreze drepturile lor de proprietate asupra clădirii «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun.Chișinău, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001 și decizia din 31 mai 2004. La aceeași dată, OTC a respins cererea reclamanților și a menționat că dosarul nu conține toate documentele necesare. În special nu existată o descriere exactă a dimensiunii și adresa camerelor, pentru a fi înregistrate pe numele reclamanților, deoarece pe str. Decebal 99, mun. Chișinău sînt situate mai multe clădiri.

La 07 septembrie 2004, Departamentul a solicitat Judecătoriei sect. Buiucani să explice care este adresa exactă a camerelor specificate din clădire, acele care urmează a fi atribuite reclamanților, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001. La 21 februarie 2005, instanța a răspuns că a oferit deja toate explicațiile necesare pe data de 31 mai 2004. Instanța a mai menționat că hotărîrea nu a fost executată după cum s-a dispus, iar specificarea exactă a adresei și încăperii care urma a fi repartizată reclamanților ar implica o rectificare ilegală a hotărîrii din 27 noiembrie 2001.

Reclamanții au contestat în instanța de judecată decizia de OCT din 3 august 2004. La 19 mai 2005, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea lor și a anulat decizia prin care se dispunea ca OTC să înregistreze imobilul respectiv pe numele reclamanților.

La 21 septembrie 2005 Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței inferioare ca neîntemeiată și a dispus reexaminarea cauzei de către Curtea de Apel Chișinău. Instanța a constatat că reclamanții au fost prezenți la ședință și că materialele dosarului au fost examinate înainte de adoptarea deciziei.

La 22 decembrie 2005 Curtea de Apel Chișinău a dispus efectuarea unei expertize. Un expert a fost invitat să constate dacă a existat vreo înregistrare a societății «Victoria» în registrul bunurilor imobile și, dacă a existat, atunci – pe numele cui. Expertului i s-a solicitat, de asemenea, să determine dacă o astfel de înregistrare a existat, adresa exactă și de cîte încăperi dispunea (suprafața lor și alte detalii).

La 21 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a constatat că, deși reclamanții au achitat serviciile prestate de experți, și OCT a pus la dispoziție registrul respectiv, nu s-a efectuat nicio expertiză. La 26 aprilie 2007, Centrul Național de Expertiză Judiciară („Centrul”) a remis dosarul instanței, explicînd că expertului său nu i s-a permis accesul la societatea «Victoria». Instanța a constatat că motivul pentru neefectuarea expertizei a fost „evident inventat”, întrucît nu există vreo probă că expertului i-a fost interzis accesul în clădire, precum și din considerentele că la 02 aprilie 2007, Centrul a informat reclamanții că, datorită unui volum mare de muncă, expertiza respectivă nu va fi efectuată pînă în mai 2007. Instanța a dispus din nou ca Centrul, care este instituție de stat, să efectueze expertiza prin care în esență s-a solicitat să se răspundă la aceleași întrebări care au fost înaintate în 2005. De asemenea, instanța a solicitat Centrului, în cazul în care «Victoria» nu a fost înregistrată în documentele respective, să ofere o descriere a societății, în starea în care se află la moment pe str. Decebal 99, mun. Chișinău. Instanța a solicitat ca să fie prezent și reprezentantul celei

La 21 aprilie 2008, Centrul a prezentat decizia sa potrivit căreia a fost imposibil să se răspundă la întrebările instanței. Motivul consta în faptul că societatea «Victoria» nu era înregistrată în cadastrul bunurilor imobile nici pe numele reclamanților, nici pe numele altcuiva.

La 13 iunie 2008, Curtea de Apel Chișinău a anulat decizia OCT din 3 august 2004. S-a constatat că societatea «Victoria» nu a fost înregistrată în registrul bunurilor imobile și nu s-a efectuat nici o descriere tehnică în conformitate cu legislația. De aceea s-a dispus ca OTC să înregistreze societatea pe numele reclamanților.

La 26 noiembrie 2008, Curtea Supremă de Justiție a casat această hotărîre. S-a constatat că dreptul de proprietate al lui S. asupra imobilului de pe str. Decebal 99, mun. Chișinău, era înscris în registrul bunurilor imobile. Instanța de judecată a concluzionat că reclamanții „au solicitat înregistrarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului care nu există, în timp ce existența [unei părți din imobil] este confirmată doar atunci cînd este înregistrată în registrul bunurilor imobile.”

La 18 iulie 2005, doamna N. Mardari a devenit reprezentantul reclamanților la Curte. În aceeași zi, ea a încercat să obțină accesul la dosarul cauzei, dar acesta nu a fost de găsit la Judecătoria Buiucani.

Potrivit avocatului reclamanților, la 20 iulie 2005, ea a fost informată de către o persoană de la cancelaria Judecătoriei Buiucani că dosarul a fost trimis Direcției Agent Guvernamental la 14 ianuarie 2005. Dosarul a fost returnat Judecătoriei sect. Buiucani 09 martie 2005.

La 22 iulie 2005, ea a solicitat Consiliului Suprem al Magistraturii asistență pentru înlăturarea obstacolelor cu care s-a confruntat la Judecătoria sect. Buiucani, în special, că nu i s-a oferit acces la dosarul cauzei.

La 23 iulie 2005, Judecătoria sect. Buiucani a informat avocatul reclamanților că dosarul cauzei nu poate fi găsit.

Potrivit avocatului reclamanților, ea a avut acces la dosarul cauzei la 19 octombrie 2005.

Reclamanții s-au plîns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție, că durata procesului a fost excesivă și că hotărîrea definitivă, pronunțată în favoarea lor, a fost anulată. Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele:

Ei, de asemenea, au pretins că, contrar Articolului 11 din Convenție, au fost siliți să se asocieze într-o societate comercială cu niște persoane împreună cu care ei nu doreau să se asocieze. Articolul 11 prevede următoarele:

Reclamanții s-au plîns de încălcarea dreptului lor la protecția proprietății, garantat de Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, care prevede:

În cele din urmă, reclamanții au invocat că refuzul de a permite avocatului accesul la dosar în timp util a constituit o încălcare a articolelor 1, 10 și 34 din Convenție. Articolul 1 prevede următoarele:

Reclamanții s-au plîns, în temeiul Articolului 6 din Convenție, de anularea hotărîrii definitive pronunțate în favoarea lor (a se vedea punctul 12 de mai sus). Curtea reiterează că casarea unei hotărîri judecătorești irevocabile este un act instantaneu care nu creează o situație continuă, chiar dacă atrage după sine o reexaminare a procesului (a se vedea

Curtea constată că, în cererea lor inițială, reclamanții s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de Articolul 10 din Convenție. Cu toate acestea, în scrisoarea din 16 februarie 2006, ei au solicitat Curții să nu examineze această plîngere. Prin urmare, Curtea nu o va examina.

Reclamanții, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 11 din Convenție, că au fost siliți să devină coproprietari ai societății lor împreună cu niște persoane cu care nu au dorit să se asocieze. Curtea consideră că ei nu au reușit să-și justifice plîngerea, avînd în vedere că instanțele naționale nu au dispus ca aceștia să fie asociați cu angajații, ci să împartă bunurile societății. În orice caz, nimic nu a împiedicat reclamanții să plece din societate în orice moment.

Adițional, reclamanții s-au mai plîns, în temeiul articolelor 1 și 34 din Convenție, că avocatul lor a fost împiedicat timp de trei luni să obțină accesul la dosarul cauzei, în scopul de a-și formula observațiile cu privire la caz. Curtea a constatat că avocatul într-adevăr, a fost în imposibilitate de a consulta dosarul timp de trei luni. De asemenea, s-a constatat că reclamanții nu pretind că dosarul cauzei a fost reținut cu un anumit scop. Mai degrabă, ei observă deficiențe grave în organizarea sistemelor de păstrare și arhivare care permit ca dosarul să nu poată fi găsit o perioadă îndelungată. Ei, de asemenea, au menționat că Direcția Agent Guvernamental a avut o atitudine mai bună, deoarece dosarul a fost transmis după trei zile de la depunerea cererii.

Curtea consideră că obstacolele create reclamanților sau avocaților lor în vederea accesării la documente de a prezenta comentariile solicitate poate constitui o încălcare a articolului 34 din Convenție. Cu toate acestea, în cazul în care statul reclamant poate să demonstreze că au existat impedimente obiective pentru autoritățile naționale de a depune eforturi rezonabile pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului în conformitate cu articolul 34, acesta din urmă prevedere nu se consideră încălcată (a se vedea, mutatis mutandis,

Prin urmare, Curtea nu este convinsă că autoritățile interne au acționat într-un mod incompatibil cu obligațiile care le revin în conformitate cu Articolul 34 din Convenție. Rezultă că plîngerile înaintate în temeiul Articolelor 1 și 34 din Convenție urmează a fi respinse ca fiind vădit nefondate, potrivit Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de încălcarea dreptului lor la protecția proprietății, ca urmare a hotărîrilor adoptate de către instanțele naționale. În special, au făcut referire la imposibilitatea îndelungată de a se folosi de partea din clădirea în care funcționa asociația «Victoria» și care urma să fie transferată acestora, în conformitate cu hotărîrea definitivă din 27 noiembrie 2001. Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție, în hotărîrea sa din 26 noiembrie 2008, a menționat că S. era proprietarul înregistrat al clădirii în litigiu, în timp ce reclamanții nu și-au înregistrat dreptul lor (a se vedea punctul 33 supra). Dacă titlul de proprietate asupra clădirii în litigiu deținut de către S. este într-adevăr valabil, atunci reclamanții nu se pot plînge de o încălcare a drepturilor lor de proprietate ca urmare a imposibilității de a le elibera un astfel de titlu, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În legătură cu acest fapt, Curtea constată că S. nu a participat la procesul care s-a finalizat cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001 și, prin urmare, această hotărîre nu a produs efecte juridice pentru S.

În absența unor detalii cu privire la circumstanțele în care S. a devenit proprietarul înregistrat al clădirii, Curtea nu va determina care persoană sau entitate este proprietarul real al clădirii, întrucît este de competența instanțelor naționale să stabilească acest fapt. Reclamanții nu au prezentat probe care ar confirma faptul că ei au atacat în instanța de judecată dreptul de proprietate asupra clădirii deținute de către S. Rezultă că plîngerea reclamanților în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este prematură și urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne.

În ceea ce privește durata procesului în cauză, Curtea constată că Guvernul a considerat că plîngerea este incompatibilă

Curtea consideră că plîngerea reclamanților, înaintată în temeiul Articolului 6 din Convenție (durata procesului), ridică întrebări de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului. Alte temeiuri pentru declararea acestora drept inadmisibile nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenție (a se vedea punctul 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestei plîngeri.

Reclamanții s-au plîns că întinderea procesului a fost excesivă, acesta durînd din 1993 pînă în prezent, luînd în considerație că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost executată pînă în prezent. Perioada în cauză se calculează începînd cu 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenție. Ei consideră că această cauză nu a fost prea complexă și a implicat doar două părți (reclamanții, pe de o parte, și salariații, pe de altă parte), iar nu cinci părți, după cum susține Guvernul. Reclamanții au menționat că ei au acționat cu diligență și nu au cauzat tergiversări neîntemeiate. În același timp, instanțele de judecată timp îndelungat au fost pasive, deși cazul dat era foarte important pentru sursa de existență a reclamanților. De exemplu, în 1999 a avut loc doar o singură ședință de judecată, în 2000 – doar trei. În cele din urmă, refuzul lor de a primi o parte din bunurile societății «Victoria» a fost cauzat de faptul că acestea includeau echipamente masive de producție cu greutatea de pînă la patru tone, care aveau nevoie de spațiu pentru a fi depozitate. În plus, hotărîrea cu privire la clădire nu a fost executată și, respectiv, reclamanții nu au avut loc unde să depoziteze această producție.

Guvernul a fost de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe de la 12 septembrie 1997. Guvernul menționează că aceasta a fost una dintre cele mai complexe cauze examinate de către instanțele naționale, implicînd patru reclamanți și trei pîrîți. Au fost audiați trei martori și s-au efectuat numeroase expertize. Dosarul conținea aproximativ o mie de pagini. Mai mult, reclamanții erau responsabili pentru unele amînări ale procesului, solicitînd cu mai multe ocazii amînarea ședinței de judecată. Mai mult, refuzul reclamanților de a accepta condițiile propuse de către executorul judecătoresc privind executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a contribuit la tergiversarea procesului. În cele din urmă, autoritățile naționale au întreprins toate acțiunile rezonabile pentru a asigura examinarea în termen util a cauzei.

Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procesului trebuie să fie determinat în funcție de circumstanțele cauzei și cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților relevante, precum și natura interesului reclamanților în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități,

Curtea este de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe la 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenție. Cît privește încheierea acestei perioade, urmează să se stabilească. Procesul în prezenta cauză s-a încheiat la 12 septembrie 2002, conform hotărîrii din 27 noiembrie 2001 (a se vedea punctul 14 citat supra). Cu toate acestea, hotărîrea definitivă, prin care reclamanților li s-a atribuit,

Curtea constată că hotărîrea definitivă din 10 septembrie 1998, adoptată în favoarea reclamanților, nu prevedea executarea, din considerentele că au fost respinse pretențiile celeilalte părți împotriva reclamanților. Astfel, niciun proces judiciar nu a avut loc între data mai sus menționată și 26 ianuarie 2000, atunci cînd Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărîrea definitivă și a dispus rejudecarea cauzei (a se vedea punctul 12 citat supra). Prin urmare, această perioadă de aproximativ șaisprezece luni nu va fi inclusă în durata totală a procesului.

Curtea consideră că, în cazul în care dreptul de proprietate a lui S. nu este valabil, atunci reiese că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost deocamdată executată. În cazul în care se demonstrează că dreptul de proprietate al lui S. este valabil, aceasta de asemenea va presupune că repartizarea inițială a bunurilor societății «Victoria», dispusă la 27 noiembrie 2001, este incorectă față de reclamanți, care au primit mai puține bunuri din contul părții din clădirea societății «Victoria», care le-a fost atribuită. Rezultă că pînă la determinarea finală a modului în care urmează a fi repartizate bunurile, luînd în considerare rezultatele oricărei verificări a validității dreptului de proprietate deținut de către S., procesul de bază, inițiat împotriva reclamanților în 1993, trebuie considerat ca fiind încă unul pendint.

Astfel, Curtea concluzionează că perioada care urmează a fi luată în calcul, în scopul verificării conformității cu Articolul 6 din Convenție, a durat începînd cu 12 septembrie 1997 pînă în prezent. După excluderea celor șaisprezece luni, după cum s-a menționat la punctul 57 supra, perioada respectivă este egală aproximativ cu zece ani și opt luni.

Complexitatea cauzei

Curtea constată că instanțele naționale au considerat necesar să dispună efectuarea mai multor expertize, pentru a stabili dreptul de proprietate asupra părții disputate din clădire și că experții au fost în imposibilitate să efectueze o astfel de expertiză, din cauza absenței documentelor relevante. Astfel, cazul poate fi considerat complex întrucîtva. Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu poate justifica în sine durata totală a procesului, în special, în lumina faptului că experții au avut nevoie de un an și jumătate ca să anunțe instanța despre imposibilitatea efectuării unei astfel de expertize (a se vedea punctele 29 și 30 citate mai sus). După ce instanța de judecată a respins acest motiv și a dispus să se efectueze o nouă expertiză, expertul a avut nevoie de încă zece luni pînă la momentul în care să raporteze că efectuarea expertizei este imposibilă (a se vedea punctul 31 citat supra). În acest sens, Curtea constată că responsabilitatea principală pentru tergiversarea procesului, datorată faptului că s-a așteptat opinia experților, îi revine în cele din urmă Statului (a se vedea

Comportamentul reclamanților

Curtea constată că Guvernul, în observațiile sale, susține că reclamanții au fost responsabili pentru unele tergiversări ale procesului (a se vedea punctul 54 supra). Guvernul a prezentat drept probe trei cereri ale reclamanților prin care aceștia solicitau amînarea ședinței. În toate cele trei cereri reclamanții solicitau instanțelor să amîne ședința, deoarece erau bolnavi, după cum se adeverea prin certificatele medicale. Curtea consideră că aceste amînări au fost prea puține și prea scurte pentru a justifica durata totală a procesului.

Guvernul, de asemenea, consideră că, prin faptul de a refuza achiziționarea bunurilor repartizate de către executorul judecătoresc în 2003 (a se vedea punctele 15 și 17 citate supra), reclamanții au contribuit la tergiversarea procesului. Curtea constată că reclamanții și-au concentrat atenția asupra a ceea ce au înțeles ei ca fiind distribuția bunului imobil aflat în litigiu în conformitate cu prevederile hotărîrii judecătorești definitive. Acordul sau dezacordul reclamanților de a primi restul bunurilor de la asociația «Victoria» nu a schimbat faptul că problema principală a litigiului – cea cu privire la clădire – a continuat să se examineze ani de-a rîndul. Rezultă că refuzul de a primi bunurile, din cauza lipsei spațiului în care să fie depozitate, nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea procesului.

Comportamentul autorităților

În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea reiterează că este de competența statelor contractante de a organiza sistemele lor judiciare în așa fel încît instanțele judecătorești să poată garanta fiecărui individ dreptul la o hotărîre definitivă într-un termen rezonabil, prin care se va decide în privința drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (a se vedea

Curtea constată că, în prezenta cauză, au existat perioade foarte lungi de inactivitate inexplicabilă a instanțelor judecătorești (a se vedea, de exemplu, punctele 26 și 29-31 citate mai sus).

De asemenea, Curtea a constatat că acest caz a fost inițial soluționat printr-o hotărîre judecătorească definitivă adoptată la 10 septembrie 1998. Ulterior, procesul a fost reluat printr-o procedură extraordinară care, în sine, este contrară Articolului 6 din Convenție (a se vedea, de exemplu,

Importanța obiectului litigiului pentru reclamanți

Curtea constată că atunci cînd a fost inițiat procesul, societatea «Victoria» constituia activitatea de bază a reclamanților. Fiind împiedicați să-și continue activitatea, aceștia au fost, prin urmare, privați de venitul lor. Astfel, procesul a constituit pentru reclamanți o problemă importantă.

Concluzie

Curtea consideră că prezenta cauză a fost într-un fel complexă, dar aceasta nu justifică în sine durata totală a procesului care se întinde mai mult de 10 ani. Reclamanților nu li se poate reproșa nicio amînare serioasă, în timp ce autoritățile și instanțele de judecată au admis tergiversarea procesului prin pasivitatea lor. Mai mult, după ce cazul a fost soluționat printr-o hotărîre definitivă, rejudecarea lui a invocat mai degrabă o determinare rapidă a problemelor nesoluționate, decît o nouă examinare de lungă durată. În lumina celor menționate mai sus, Curtea conchide că exigența cu privire la „termenul rezonabil”, prevăzută de Articolul 6 § 1 din Convenție, nu a fost respectată în prezenta cauză. Prin urmare, a avut loc încălcarea acestei prevederi.

Articolul 41 din Convenției prevede:

Reclamanții pretind returnarea clădirii în litigiu, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001.

Curtea menționează că plîngerea cu privire la obținerea dreptului de proprietate asupra clădirii în litigiu a fost inadmisibilă, fiind apreciată drept prematură (a se vedea punctul 49 supra). Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamanților cu privire la înapoierea clădirii în litigiu.

Reclamanții pretind fiecare cîte 10.000 EUR în vederea compensării prejudiciului moral cauzat. Ei au menționat că au suferit din cauza duratei excesive a procesului în timpul căreia societatea lor a fost împiedicată să activeze.

Guvernul susține că reclamanții nu pot pretinde vreo despăgubire din cauza absenței oricărei încălcări a drepturilor lor din Convenție. În tot cazul, suma solicitată este neîntemeiată și excesivă în comparație cu cazurile similare.

Curtea consideră că reclamanților trebuie să le fi fost cauzat un anumit nivel de stres și frustrare, datorită duratei excesive a procesului. Luînd în considerare durata totală a procesului, Curtea acordă fiecărui reclamant

Reclamanții au pretins în comun

Guvernul consideră că suma solicitată pentru cheltuielile de judecată este excesivă.

Prin prisma datelor din dosar, Curtea satisface pretențiile reclamanților pe deplin.

Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente..