MATEI AND TUTUNARU v. MOLDOVA

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova ( justice.gov.md ). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC. The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova ( justice.gov.md ). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC. La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova ( justice.gov.md ). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A PATRA

CAUZA MATEI ȘI TUTNARU c. MOLDOVEI (Cererea nr. 19246/03) HOTĂRÎRE STRASBOURG 27 octombrie 2009 Definitivă din 27 ianuarie 2010, în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenție.

În cauza Matei și Tutunaru c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), statuînd în Camera compusă din: Nicolas Bratza, Președinte, Lech Garlicki, Ljiljana Mijović, David Thor Bjorgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Mihai Poalelungi, judecători, și Fatoș Araci, Grefier al Secției , Deliberînd cu ușile închise la 06 octombrie 2009, Pronunță următoarea hotărîre, care a fost adoptată la aceeași dată: PROCEDURA Cauza a fost inițiată printr-o cerere (nr. 19246/03) depusă contra Republicii Moldova la Curte în conformitate cu articolul 34 din Convenția privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenție”) de către doi cetățeni ai Republicii Moldova: dl Constantin Matei și dna Elena Tutunaru, la 07 martie 2003. Reclamanții au fost reprezentați de către dna N. Mardari, avocat practician în Chișinău.

Guvernul Republicii Moldova a fost reprezentat la acel moment de agentul său, dl V. Pîrlog. Reclamanții pretind, în special, că procesul în cazul lor a durat excesiv de mult și că au pierdut dreptul de proprietate asupra unei părți din societatea lor datorită unor hotărîri judecătorești arbitrare, care au inclus și anularea unei hotărîri definitive adoptată în favoarea lor. La 8 decembrie 2004 Președintele Secției a IV-a a decis să comunice cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii odată cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 din Convenție). ÎN FAPT

I.CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5. Reclamanții s-au născut în 1951 și locuiesc în Ialoveni și, respectiv, Vorniceni. 6. Circumstanțele cauzei după cum au fost prezentate de părți pot fi rezumate în felul următor: A. Procesele judiciare înainte de cererea de anulare 7. În iulie 1987, reclamanții împreună cu alte cîteva persoane au fondat o asociație comercială („Asociație”). După plecarea altor membri ai Asociației, cei doi reclamanți au rămas unicii săi membri. Potrivit reclamanților, în 1989 Asociația a angajat alte trei persoane („salariații”), care ulterior în 1992 au fost concediați. Potrivit Guvernului, ei au devenit membri ai cooperativei din 1989. 8. În decembrie 1992, reclamanții s-au reorganizat din asociație în societate cu răspundere limitată.

Societatea nou înregistrată și-a păstrat vechea denumire – «Victoria». 9. La 1 iunie 1993, unul dintre angajații a înaintat o acțiune în instanță de judecată împotriva reclamanților, pretinzînd că el a fost membru al Asociației și a solicitat anularea reorganizării acesteia în societate cu răspundere limitată. El, de asemenea, a pretins cota-parte din bunurile Asociației. La 16 august 1994 ceilalți doi salariați au inițiat procese judiciare identice. Cazurile au fost conexate. 10. În 1995, Judecătoria sect. Botanica a admis pretențiile acestora. Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărîre. La 27 noiembrie 1995, Plenul Curții Supreme de Justiție a casat hotărîrea respectivă și a dispus reexaminarea cauzei 11. La 3 octombrie 1997, Judecătoria sect.

Botanica a respins pretențiile salariaților. La 22 ianuarie 1998, Tribunalul Chișinău a menținut hotărîrea respectivă. La 10 septembrie 1998, Curtea de Apel, de asemenea, a menținut această hotărîre, care apoi a devenit definitivă. B. Procesele judiciare după cererea de anulare 12. La o dată nespecificată Procurorul General a depus o cerere de anulare a tuturor hotărîrilor judecătorești anterioare, iar pretențiile înaintate față de reclamanți să fie acceptate pe deplin. La 26 ianuarie 2000 Curtea Supremă de Justiție a admis această cerere și a casat hotărîrile menționate mai sus. S-a dispus reexaminarea cauzei. 13. La 27 noiembrie 2001 Judecătoria sect. Buiucani a declarat nulă și fără urmări juridice reorganizarea Asociației în societate cu răspundere limitată.

Deși salariații au fost angajați de către Asociație, instanța a constatat că ei au participat la luarea deciziilor și au contribuit financiar la achiziționarea bunurilor comune ale Asociației. Prin urmare, instanța a considerat că salariații urmează a fi recunoscuți ca membri ai Asociației. Instanța a dispus „partajarea averii Asociației «Victoria», situată pe str. Decebal 99, mun. Chișinău” între reclamanți și salariați, fiecare dintre cele două grupuri au obținut bunuri diferite (echipamente de producție, mașini și echipamente de birou) din proprietatea comună. De asemenea, Curtea a precizat că „clădirea societății «Victoria»” urmează să rămînă în proprietatea reclamanților. 14. La 11 aprilie 2002, Tribunalul Chișinău a casat această hotărîre și a adoptat o nouă hotărîre prin care au fost respinse toate pretențiile înaintate față de reclamanți.

La 12 septembrie 2002, Curtea de Apel a anulat hotărîrea pronunțată de Tribunalul Chișinău și a menținut hotărîrea Judecătoriei Buiucani din 27 noiembrie 2001 (în favoarea angajaților). Această hotărîre a devenit definitivă. C. Procedurilor de executare

I. ADMISIBILITATEA

43. Reclamanții s-au plîns, în temeiul Articolului 6 din Convenție, de anularea hotărîrii definitive pronunțate în favoarea lor (a se vedea punctul 12 de mai sus). Curtea reiterează că casarea unei hotărîri judecătorești irevocabile este un act instantaneu care nu creează o situație continuă, chiar dacă atrage după sine o reexaminare a procesului (a se vedea Frunze c. Moldovei (dec.), nr. 42308/02, 14 septembrie 2004). Casarea hotărîrii definitive în acest caz a avut loc la 26 ianuarie 2000. Termenul de șase luni urma să fie calculat de la acea dată, în timp ce cererea a fost depusă la 07 martie 2003, mult mai tîrziu, peste trei ani. Această cerere a fost depusă, prin urmare, în afara termenului-limită stabilit de articolul 35 § 1 din Convenție și urmează a fi respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.

44. Curtea constată că, în cererea lor inițială, reclamanții s-au plîns de încălcarea drepturilor lor garantate de Articolul 10 din Convenție. Cu toate acestea, în scrisoarea din 16 februarie 2006, ei au solicitat Curții să nu examineze această plîngere. Prin urmare, Curtea nu o va examina. 45. Reclamanții, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 11 din Convenție, că au fost siliți să devină coproprietari ai societății lor împreună cu niște persoane cu care nu au dorit să se asocieze. Curtea consideră că ei nu au reușit să-și justifice plîngerea, avînd în vedere că instanțele naționale nu au dispus ca aceștia să fie asociați cu angajații, ci să împartă bunurile societății. În orice caz, nimic nu a împiedicat reclamanții să plece din societate în orice moment.

Rezultă că această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 46. Adițional, reclamanții s-au mai plîns, în temeiul articolelor 1 și 34 din Convenție, că avocatul lor a fost împiedicat timp de trei luni să obțină accesul la dosarul cauzei, în scopul de a-și formula observațiile cu privire la caz. Curtea a constatat că avocatul într-adevăr, a fost în imposibilitate de a consulta dosarul timp de trei luni. De asemenea, s-a constatat că reclamanții nu pretind că dosarul cauzei a fost reținut cu un anumit scop. Mai degrabă, ei observă deficiențe grave în organizarea sistemelor de păstrare și arhivare care permit ca dosarul să nu poată fi găsit o perioadă îndelungată.

Ei, de asemenea, au menționat că Direcția Agent Guvernamental a avut o atitudine mai bună, deoarece dosarul a fost transmis după trei zile de la depunerea cererii. 47. Curtea consideră că obstacolele create reclamanților sau avocaților lor în vederea accesării la documente de a prezenta comentariile solicitate poate constitui o încălcare a articolului 34 din Convenție. Cu toate acestea, în cazul în care statul reclamant poate să demonstreze că au existat impedimente obiective pentru autoritățile naționale de a depune eforturi rezonabile pentru a asigura respectarea drepturilor reclamantului în conformitate cu articolul 34, acesta din urmă prevedere nu se consideră încălcată (a se vedea, mutatis mutandis, Paladi c. Moldovei [GC], nr. 39806/05, § 92, CEDO, 10 martie 2009). Curtea constată că, în speță, cererea de acces la dosar a fost făcută la 18 iulie 2005 (a se vedea punctul 34 supra).

Chiar dacă procesul s-a încheiat la 12 septembrie 2002 (a se vedea punctul 14 supra), procedura de executare, inclusiv problema înregistrării cotei-părți a reclamanților din proprietatea întreprinderii «Victoria» era încă în curs de desfășurare. Mai mult, două hotărîri au fost adoptate chiar înainte și după înaintarea cererii de acces la dosar (a se vedea punctele 27 și 28 supra), care demonstrează în mod evident că dosarul s-a aflat la diferite instanțe în timpul perioadei respective. Este regretabil faptul că sistemele de evidență în cadrul diferitor instanțe naționale este atît de confuz, încît acesta a împiedicat personalul să determine rapid care instanță anume deținea dosarul la momentul depunerii cererii de către avocatul reclamanților.

Cu toate acestea, Curtea mai constată că reclamanții au participat la ședința din 21 septembrie 2005 a Curții Supreme de Justiție și că instanța a examinat dosarul cauzei (a se vedea punctul 28 supra). Rezultă că reclamanții, la data de 21 septembrie 2005, știau unde se află dosarul. În materialele prezentate Curții, nu există vreo probă care să demonstreze că ei au solicitat dosarul de la Curtea Supremă de Justiție la acea dată. Astfel, reclamanții au omis oportunitatea de-a avea acces la dosar cu o lună înainte ca avocatul lor să întreprindă eventualele măsuri de a avea acces la dosar. 48. Prin urmare, Curtea nu este convinsă că autoritățile interne au acționat într-un mod incompatibil cu obligațiile care le revin în conformitate cu Articolul 34 din Convenție.

Rezultă că plîngerile înaintate în temeiul Articolelor 1 și 34 din Convenție urmează a fi respinse ca fiind vădit nefondate, potrivit Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 49. Reclamanții, de asemenea, s-au plîns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de încălcarea dreptului lor la protecția proprietății, ca urmare a hotărîrilor adoptate de către instanțele naționale. În special, au făcut referire la imposibilitatea îndelungată de a se folosi de partea din clădirea în care funcționa asociația «Victoria» și care urma să fie transferată acestora, în conformitate cu hotărîrea definitivă din 27 noiembrie 2001. Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție, în hotărîrea sa din 26 noiembrie 2008, a menționat că S. era proprietarul înregistrat al clădirii în litigiu, în timp ce reclamanții nu și-au înregistrat dreptul lor (a se vedea punctul 33 supra).

Dacă titlul de proprietate asupra clădirii în litigiu deținut de către S. este într-adevăr valabil, atunci reclamanții nu se pot plînge de o încălcare a drepturilor lor de proprietate ca urmare a imposibilității de a le elibera un astfel de titlu, potrivit hotărîrii din 27 noiembrie 2001. În legătură cu acest fapt, Curtea constată că S. nu a participat la procesul care s-a finalizat cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001 și, prin urmare, această hotărîre nu a produs efecte juridice pentru S. 50. În absența unor detalii cu privire la circumstanțele în care S. a devenit proprietarul înregistrat al clădirii, Curtea nu va determina care persoană sau entitate este proprietarul real al clădirii, întrucît este de competența instanțelor naționale să stabilească acest fapt.

Reclamanții nu au prezentat probe care ar confirma faptul că ei au atacat în instanța de judecată dreptul de proprietate asupra clădirii deținute de către S. Rezultă că plîngerea reclamanților în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este prematură și urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor de atac interne. 51. În ceea ce privește durata procesului în cauză, Curtea constată că Guvernul a considerat că plîngerea este incompatibilă ratione temporis cu jurisdicția Curții, dat fiind faptul că pretinsele încălcări au avut loc în 1993, înainte ca Republica Moldova să fi aderat la Convenție în 12 septembrie 1997. Curtea constată că procesul în prezenta cauză a durat cel puțin pînă în 2002, atunci cînd hotărîrea finală a fost adoptată (a se vedea punctul 14 supra).

Această pretenție preliminară, prin urmare, urmează a fi respinsă. 52. Curtea consideră că plîngerea reclamanților, înaintată în temeiul Articolului 6 din Convenție (durata procesului), ridică întrebări de drept care sînt suficient de serioase încît aprecierea lor depinde de examinarea fondului. Alte temeiuri pentru declararea acestora drept inadmisibile nu s-au stabilit. Prin urmare, Curtea declară această plîngere admisibilă. În conformitate cu decizia sa de aplicare a Articolului 29 § 3 din Convenție (a se vedea punctul 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestei plîngeri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

A. Comentariile părților 53. Reclamanții s-au plîns că întinderea procesului a fost excesivă, acesta durînd din 1993 pînă în prezent, luînd în considerație că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost executată pînă în prezent. Perioada în cauză se calculează începînd cu 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenție. Ei consideră că această cauză nu a fost prea complexă și a implicat doar două părți (reclamanții, pe de o parte, și salariații, pe de altă parte), iar nu cinci părți, după cum susține Guvernul. Reclamanții au menționat că ei au acționat cu diligență și nu au cauzat tergiversări neîntemeiate. În același timp, instanțele de judecată timp îndelungat au fost pasive, deși cazul dat era foarte important pentru sursa de existență a reclamanților.

De exemplu, în 1999 a avut loc doar o singură ședință de judecată, în 2000 – doar trei. În cele din urmă, refuzul lor de a primi o parte din bunurile societății «Victoria» a fost cauzat de faptul că acestea includeau echipamente masive de producție cu greutatea de pînă la patru tone, care aveau nevoie de spațiu pentru a fi depozitate. În plus, hotărîrea cu privire la clădire nu a fost executată și, respectiv, reclamanții nu au avut loc unde să depoziteze această producție. 54. Guvernul a fost de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe de la 12 septembrie 1997. Guvernul menționează că aceasta a fost una dintre cele mai complexe cauze examinate de către instanțele naționale, implicînd patru reclamanți și trei pîrîți.

Au fost audiați trei martori și s-au efectuat numeroase expertize. Dosarul conținea aproximativ o mie de pagini. Mai mult, reclamanții erau responsabili pentru unele amînări ale procesului, solicitînd cu mai multe ocazii amînarea ședinței de judecată. Mai mult, refuzul reclamanților de a accepta condițiile propuse de către executorul judecătoresc privind executarea hotărîrii din 27 noiembrie 2001 a contribuit la tergiversarea procesului. În cele din urmă, autoritățile naționale au întreprins toate acțiunile rezonabile pentru a asigura examinarea în termen util a cauzei.

B. Aprecierea Curții 55. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procesului trebuie să fie determinat în funcție de circumstanțele cauzei și cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților relevante, precum și natura interesului reclamanților în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Cravcenco c. Moldovei , nr. 13012/02, § 44, 15 ianuarie 2008). 56. Curtea este de acord că perioada care urmează a fi luată în considerare începe la 12 septembrie 1997, atunci cînd Republica Moldova a aderat la Convenție. Cît privește încheierea acestei perioade, urmează să se stabilească.

Procesul în prezenta cauză s-a încheiat la 12 septembrie 2002, conform hotărîrii din 27 noiembrie 2001 (a se vedea punctul 14 citat supra). Cu toate acestea, hotărîrea definitivă, prin care reclamanților li s-a atribuit, inter alia , o parte din clădirea societății «Victoria», nu a fost executată niciodată. La un moment dat, instanțele judecătorești au constatat că această parte a hotărîrii nu a fost executată, deoarece S. era proprietarul înregistrat al clădirii (a se vedea punctul 33 supra). Cu toate acestea, a fost nevoie de șase ani și două luni de la data pronunțării hotărîrii judecătorești definitive, pentru a ajunge la această concluzie, în pofida obligației de a verifica temeiul legal de atribuire a drepturilor de proprietate în cadrul procesului inițial.

În acest sens, Curtea se referă la constatarea Curții Supreme de Justiție că existența unui bun imobiliar poate fi demonstrată doar printr-un înscris din registrul bunurilor imobile (a se vedea punctul 33 citat supra). Rezultă că, în cadrul procesului care s-a încheiat la 12 septembrie 2002, instanțele judecătorești au omis să verifice dacă părțile aveau vreun drept legal în virtutea căruia să pretindă că «Victoria» le aparține. 57. Curtea constată că hotărîrea definitivă din 10 septembrie 1998, adoptată în favoarea reclamanților, nu prevedea executarea, din considerentele că au fost respinse pretențiile celeilalte părți împotriva reclamanților. Astfel, niciun proces judiciar nu a avut loc între data mai sus menționată și 26 ianuarie 2000, atunci cînd Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărîrea definitivă și a dispus rejudecarea cauzei (a se vedea punctul 12 citat supra).

Prin urmare, această perioadă de aproximativ șaisprezece luni nu va fi inclusă în durata totală a procesului. 58. Curtea consideră că, în cazul în care dreptul de proprietate a lui S. nu este valabil, atunci reiese că hotărîrea din 27 noiembrie 2001 nu a fost deocamdată executată. În cazul în care se demonstrează că dreptul de proprietate al lui S. este valabil, aceasta de asemenea va presupune că repartizarea inițială a bunurilor societății «Victoria», dispusă la 27 noiembrie 2001, este incorectă față de reclamanți, care au primit mai puține bunuri din contul părții din clădirea societății «Victoria», care le-a fost atribuită. Rezultă că pînă la determinarea finală a modului în care urmează a fi repartizate bunurile, luînd în considerare rezultatele oricărei verificări a validității dreptului de proprietate deținut de către S., procesul de bază, inițiat împotriva reclamanților în 1993, trebuie considerat ca fiind încă unul pendint.

59. Astfel, Curtea concluzionează că perioada care urmează a fi luată în calcul, în scopul verificării conformității cu Articolul 6 din Convenție, a durat începînd cu 12 septembrie 1997 pînă în prezent. După excluderea celor șaisprezece luni, după cum s-a menționat la punctul 57 supra, perioada respectivă este egală aproximativ cu zece ani și opt luni. 1. Complexitatea cauzei 60. Curtea constată că instanțele naționale au considerat necesar să dispună efectuarea mai multor expertize, pentru a stabili dreptul de proprietate asupra părții disputate din clădire și că experții au fost în imposibilitate să efectueze o astfel de expertiză, din cauza absenței documentelor relevante. Astfel, cazul poate fi considerat complex întrucîtva.

Cu toate acestea, o asemenea complexitate nu poate justifica în sine durata totală a procesului, în special, în lumina faptului că experții au avut nevoie de un an și jumătate ca să anunțe instanța despre imposibilitatea efectuării unei astfel de expertize (a se vedea punctele 29 și 30 citate mai sus). După ce instanța de judecată a respins acest motiv și a dispus să se efectueze o nouă expertiză, expertul a avut nevoie de încă zece luni pînă la momentul în care să raporteze că efectuarea expertizei este imposibilă (a se vedea punctul 31 citat supra).

În acest sens, Curtea constată că responsabilitatea principală pentru tergiversarea procesului, datorată faptului că s-a așteptat opinia experților, îi revine în cele din urmă Statului (a se vedea Capuano c. Italiei , 25 iunie 1987, § 32, seria A, nr. 119). 2. Comportamentul reclamanților 61. Curtea constată că Guvernul, în observațiile sale, susține că reclamanții au fost responsabili pentru unele tergiversări ale procesului (a se vedea punctul 54 supra). Guvernul a prezentat drept probe trei cereri ale reclamanților prin care aceștia solicitau amînarea ședinței. În toate cele trei cereri reclamanții solicitau instanțelor să amîne ședința, deoarece erau bolnavi, după cum se adeverea prin certificatele medicale.

Curtea consideră că aceste amînări au fost prea puține și prea scurte pentru a justifica durata totală a procesului. 62. Guvernul, de asemenea, consideră că, prin faptul de a refuza achiziționarea bunurilor repartizate de către executorul judecătoresc în 2003 (a se vedea punctele 15 și 17 citate supra), reclamanții au contribuit la tergiversarea procesului. Curtea constată că reclamanții și-au concentrat atenția asupra a ceea ce au înțeles ei ca fiind distribuția bunului imobil aflat în litigiu în conformitate cu prevederile hotărîrii judecătorești definitive. Acordul sau dezacordul reclamanților de a primi restul bunurilor de la asociația «Victoria» nu a schimbat faptul că problema principală a litigiului – cea cu privire la clădire – a continuat să se examineze ani de-a rîndul.

Rezultă că refuzul de a primi bunurile, din cauza lipsei spațiului în care să fie depozitate, nu a contribuit în niciun fel la tergiversarea procesului.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

68. Articolul 41 din Convenției prevede: „ Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decît o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”. A. Prejudiciul material 69. Reclamanții pretind returnarea clădirii în litigiu, în conformitate cu hotărîrea din 27 noiembrie 2001. 70. Curtea menționează că plîngerea cu privire la obținerea dreptului de proprietate asupra clădirii în litigiu a fost inadmisibilă, fiind apreciată drept prematură (a se vedea punctul 49 supra). Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamanților cu privire la înapoierea clădirii în litigiu.

B. Prejudiciul moral 71. Reclamanții pretind fiecare cîte 10.000 EUR în vederea compensării prejudiciului moral cauzat. Ei au menționat că au suferit din cauza duratei excesive a procesului în timpul căreia societatea lor a fost împiedicată să activeze. 72. Guvernul susține că reclamanții nu pot pretinde vreo despăgubire din cauza absenței oricărei încălcări a drepturilor lor din Convenție. În tot cazul, suma solicitată este neîntemeiată și excesivă în comparație cu cazurile similare. 73. Curtea consideră că reclamanților trebuie să le fi fost cauzat un anumit nivel de stres și frustrare, datorită duratei excesive a procesului. Luînd în considerare durata totală a procesului, Curtea acordă fiecărui reclamant cîte 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

C. Costuri și cheltuieli 74. Reclamanții au pretins în comun 556 EUR , cu titlu de costuri și cheltuieli, inclusiv 450 EUR pentru cheltuielile de judecată. 75. Guvernul consideră că suma solicitată pentru cheltuielile de judecată este excesivă. 76. Prin prisma datelor din dosar, Curtea satisface pretențiile reclamanților pe deplin. D. Penalități 77. Curtea consideră oportun ca penalitatea de întîrziere să fie bazată pe rata minimă a dobînzii Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente..

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Declară admisibilă plîngerea reclamanților, în temeiul articolului 6 §1 din Convenție cu privire la durata excesivă a procesului, iar restul cererii – inadmisibilă; 2. Hotărăște că a avut loc o încălcare articolului 6 §1 din Convenție; 3. Hotărăște (a) că Statul reclamat trebuie să achite reclamanților în comun, în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă, potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, care urmează a fi convertite în valuta națională a statului reclamat la rata aplicabilă la data achitării; (i) cîte 2.000 EUR (două mii de euro) fiecăruia dintre reclamanți, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă; (ii) 556 EUR (cinci sute cincizeci și șase euro) în comun , cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care ar putea fi percepută la această sumă (b) din momentul expirării termenului sus-menționat de trei luni, pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o dobîndă egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente.

4. Respinge restul pretențiilor reclamanților privind satisfacția echitabilă. Întocmită în limba engleză și notificată în scris la 27 octombrie 2009, potrivit Articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Fatoș Arac Nicolas Bratza Grefier adjunct Președinte