CENTRO EUROPA 7 S.R.L. ET DI STEFANO c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

10.11.2009

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CENTRO EUROPA 7 S.R.L. ET DI STEFANO c. ITALIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 2 Cererea nr. 38433/09 prezentată de CENTRO EUROPA 7 S.R.L. împotriva Italiei introdusă la 20 iulie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ CENTRO Europa 7 S.R.L. este o societate italiană cu sediul social la Roma. Este reprezentată în fața Curții de către dl Alessandro Pace, avocat la Roma. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: la 28 iulie 1999, autoritățile competente au acordat societății reclamante o concesiune pentru radiodifuziunea prin radio hertziană la nivel național, care permitea instalarea și exploatarea unei rețele de televiziune în tehnică analogică. Concesiunea făcea trimitere, pentru atribuirea frecvențelor radio, la planul național de alocare a frecvențelor radio adoptat la 30 octombrie. 1998. Or, acest plan nu a fost niciodată pus în aplicare. Regimuri tranzitorii care să beneficieze de canalele existente au fost aplicate succesiv la nivel național, astfel încât, deși dispune de o concesiune, societatea reclamantă nu a putut emite niciodată, în lipsa unui spectru alocat. 2003, societatea reclamantă sesizează Tribunalul Administrativ din Roma (TAR) cu privire la o cerere care viza, printre altele, recunoașterea dreptului său de a obține alocarea de frecvențe radio și repararea prejudiciului suferit. Prin hotărârea din 16 septembrie 2004, TAR și-a respins cererea. În special, se consideră că aceasta era titulară numai a unui simplu interes legitim ( cu alte cuvinte, o poziție individuală protejată indirect și subordonată respectării interesului public, și nu unui drept deplin și absolut ( Societatea reclamantă a atacat această decizie în fața Consiliului de Stat, susținând că, având în vedere faptul că a acordat o concesiune de către autoritățile competente, aceasta era într-adevăr titulară a unui drept deplin și absolut (diritto soggettivo . Aceasta a contestat în special conformitatea cu dreptul comunitar a Decretului-lege nr. 352/2003 și a Legii nr. 112/2004. Printr-o decizie din 19 aprilie 2005, Consiliul de Stat a decis să limiteze examinarea sa la cererea de despăgubire a societății reclamante și să nu ia în considerare să se pronunțe în această etapă asupra cererii de acordare a spectrului de frecvențe radio. Cu toate acestea, Consiliul a constatat că lipsa de atribuire a frecvențelor radio a avut drept cauză factori în principal legislativi. Acesta a reamintit că art. 3 alineatul (2) din Legea nr. 249/1997 permitea ca De asemenea, acesta a menționat că art. 3 alineatul (7) din Legea nr. 249/1997 permite continuarea emisiunilor respective, prin trimiterea la ) pentru stabilirea unui termen limită, cu condiția ca emisiunile să fie difuzate simultan pe frecvențe radio și prin satelit sau prin cablu; și că, în lipsa unei date stabilite de Autoritatea pentru garanții în comunicări, Curtea Constituțională a stabilit data de 31 decembrie 2003 data la care programele difuzate de canalele suplimentare trebuiau difuzate numai prin satelit sau prin cablu, astfel încât frecvențele radio care trebuiau alocate societății reclamante să fie eliberate. Cu toate acestea, s-a constatat că acest termen nu a fost respectat ca urmare a intervenției legislatorului național, articolul Decretului-lege nr. 352/2003, devenit legea nr. 43 din 24 februarie 2004, care a prelungit activitatea lanțurilor în exces până la finalizarea unei anchete a Autorității privind garanțiile în comunicările privind dezvoltarea canalelor de televiziune digitală și ulterior din cauza Legii nr. 112/2004, având în vedere, în special, art. 23 alineatul (5). Această lege a prelungit, printr-un mecanism general de autorizare, posibilitatea pentru canalele suplimentare de a continua să emită pe frecvențe radio până la punerea în aplicare a planului național de alocare a frecvențelor pentru televiziunea digitală, astfel încât aceste canale nu au fost obligate să elibereze frecvențele destinate să fie alocate persoanelor care dețin concesiuni. Prin urmare, legea menționată a avut ca efect, potrivit Consiliului de Stat, să nu elibereze frecvențele destinate să fie atribuite persoanelor care dețin concesiuni în mod analogic și să împiedice alți operatori decât cei care desfășoară efectiv pe frecvențe radio să participe la experimentarea televiziunii digitale. În aceste condiții, Consiliul a decis să suspende acțiunea și a solicitat Curții a Comunităților Europene să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii și concurența, a Directivei 2002/21/CE (Directiva-cadru 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, în măsura în care art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană se referea la aceasta. La 31 ianuarie 2008, Curtea a Comunităților Europene a pronunțat hotărârea sa. Pe fond, Comisia a observat că canalelor existente li s-a permis să își continue activitățile de radiodifuziune ca urmare a mai multor intervenții ale legiuitorului național, în detrimentul noilor radiodifuzori cu concesiuni pentru radiodifuziunea prin radiodifuziune pe cale hertziană. Comisia a remarcat că aceste intervenții ale legiuitorului național și-au asumat obligația de a aplica în viitor regimuri tranzitorii, astfel cum au fost concepute în favoarea rețelelor existente, și că această situație a avut ca efect de a-i împiedica pe operatorii care nu aveau transmisie, cum ar fi societatea reclamantă, să aibă acces la piața televiziunii pentru care beneficiau totuși de o concesiune (acordată, în cazul societății reclamante, în 1999). CJCE a considerat că aplicarea acestor regimuri tranzitorii nu a fost în conformitate cu noul cadru de reglementare comun (NCRC) de punere în aplicare a dispozițiilor Tratatului CE, în special cele referitoare la libertatea de a presta servicii în domeniul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice. În această privință, Comisia a constatat că mai multe dispoziții ale NCRC au precizat că atribuirea și alocarea frecvențelor radio trebuie să se bazeze pe criterii obiective, transparente, nediscriminatorii și proporționale. ; și a considerat că astfel de criterii nu au fost aplicate deoarece statutul lanțurilor existente nu a fost modificat în cadrul regimului tranzitoriu și că acestea și-au continuat activitatea de radiodifuziune în detrimentul altor întreprinderi, cum ar fi societatea reclamantă care, având un canal de emisie, nu au fost în măsură să își exercite drepturile și să se bucure de concesiunea lor. Astfel, CJCE a ajuns la următoarea concluzie: La art. 49 CE și, începând cu aplicabilitatea acestora, la art. 9 alineatul (1) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (directiva privind domeniul de aplicare), la art. 5 alineatele (1) și (2) al doilea paragraf și la art. 7 alineatul (3) din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (directiva privind autorizarea), precum și la art. 4 din Directiva 2002/757/CE a Comisiei din 16 septembrie 2002 privind concurența pe piețele rețelelor și serviciilor de comunicații electronice trebuie interpretate în sensul că acestea se referă, în materie de radiodifuziune, la o legislație națională a cărei aplicare duce la faptul că un operator care deține o concesiune este în imposibilitatea de a comunica în lipsa de comunicații electronice de comunicații electronice, pe baza unor criterii obiective, transparente și proporționale. Prin hotărârea definitivă din 31 mai 2008, Consiliul de Stat a ajuns la concluzia că nu putea înlocui guvernul pentru a atribui frecvențe radio, nici obligația de a face acest lucru. El a ordonat guvernului să prelucreze cererea de frecvență radio depusă de societatea reclamantă, respectând criteriile impuse de Curtea a Comunităților Europene. Consiliul de Stat a făcut trimitere la data de 16 decembrie 2008 la decizia finală privind plata despăgubirii societății reclamante, deoarece a considerat că este necesar, pentru a determina suma, să se dea înapoi la actul de reglementare al guvernului. Consiliul de Stat a solicitat ambelor părți să se conformeze, înainte de 16 decembrie 2008, următoarelor cerințe: În primul rând, Ministerul trebuia să precizeze frecvențele disponibile în cadrul procedurilor de achiziții publice din 1999 și motivele pentru care acestea nu au fost atribuite societății reclamante și, în al doilea rând, să explice în ceea ce privește afirmația sa referitoare la expirarea, în 2005, a concesiunii societății reclamante (această chestiune face obiectul unei alte hotărâri în instanță). În primul rând, societatea reclamantă trebuia să prezinte un raport privind activitatea sa între 1999 și 2008 și, în al doilea rând, să prezinte motivul pentru care nu a participat în 2007 la procedura de achiziții publice pentru atribuirea frecvențelor radio. Consiliul a informat Autoritatea pentru garanțiile din comunicări cu privire la motivul pentru care planul de alocare a frecvențelor radio pentru aceste activități de radiodifuziune nu a fost niciodată pus în aplicare. În cele din urmă, acesta a respins cererea depusă de societatea reclamantă pentru suspendarea autorizării provizorii de utilizare a spectrului de frecvențe radio acordată unui lanț (Retequattro) al grupului Mediaset. Între timp, la 11 decembrie 2008, Ministerul a prelungit durata concesiunii din 1999 până la încetarea difuzării [ [ [] switch off] ) și a atribuit societății reclamante, începând cu 30 iunie 2009, un canal unic, al cărui motiv susține că nu acoperă 80% din teritoriu, spre deosebire de termenii concesiunii. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2009, Consiliul a condamnat ministerul să plătească societății reclamante suma de 1 041 418 EUR.0. Acesta a considerat că data care trebuie luată în considerare pentru evaluarea prejudiciului material trebuia să fie 1 ianuarie 2004, Curtea Constituțională considerând că la 31 decembrie 2003 a fost o dată rezonabilă pentru expirarea perioadei de tranziție. De asemenea, s-a considerat că acordarea concesiunii societății reclamante nu-i conferise dreptul imediat de a-și exercita activitatea economică corespunzătoare și că, prin urmare, despăgubirea trebuie calculată pe baza unei speranțe legitime a atribuirii de frecvențe radio de către autoritățile competente. Dreptul și practica internă relevante L ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 43 din Constituție, a reafirmat principiul monopolului terestru al RAI, în numele interesului public, considerând că numărul limitat din punct de vedere tehnic al frecvențelor justifica monopolul. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea Supremă a formulat o cerință de culpă și de culpă pentru serviciul public. Legea nr. 103 din 14 aprilie 1975 Legea nr. 103 din 14 aprilie 1975 ( Nuove Standard in Materia di di difuze radiofonica e televiziva ) a transferat controlul serviciului public de radiodifuziune de la l Această lege a dus la împărțirea celor două lanțuri publice (Rai uno și Rai de la) între forțele politice și a instituit în mod oficial două direcții de rețea distincte. În 1979 a fost lansat un al treilea lanț RAI, în special pentru difuzarea programelor regionale. 1976, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile noii legi care prevăd un monopol sau un oligopol asupra radiodifuziunii locale. În urma acestei decizii, operatorii comerciali au fost autorizați să exploateze canalele de televiziune locale. Alocația arbitrară și redistribuirea spontană a frecvențelor locale au favorizat dezvoltarea unor mari operatori regionali sau naționali, printre care și Grupul Mediaset. Acest grup a difuzat mai întâi canalul Canale 5, care a început să emită la nivel național în 1980, apoi, după ce a preluat controlul asupra altor două canale (Italia Uno și Retequattro), a reușit să stabilească, în 1984, un duopol al operatorilor publici și privați, cu, pe de o parte, RAI și, pe de altă parte, Mediaset. Legea nr 223 din 6 august. 1990 (Didisciplina del sistema radiotelevivo pubblico e privato). Legea nr. 223 din 6 august 1990 a transferat din comisia parlamentară președinților Camerei deputaților și ai Senatului desemnarea membrilor Consiliului de administrație al RAI. Hotărârea nr 420 din 5 decembrie 1994 a Curții Constituționale în Hotărârea nr 420 din 5 decembrie 1994, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile care permit celor trei lanțuri controlate de Grupul Mediaset (Canale 5, Italia Uno și Retequattro) să ocupe o poziție dominantă. Comisia a considerat că dispoziția care permite aceluiași operator să dețină mai multe licențe de televiziune cu condiția de a nu depăși 25% din numărul total de canale naționale, adică trei canale în total, nu era suficientă pentru a împiedica concentrarea lanțurilor de televiziune și, prin urmare, era contrară articolului 21 din Constituție, prin aceasta nu permitea garantarea pluralității surselor de informații. Înalta instanță a considerat că existența unei legislații care să împiedice stabilirea unor poziții dominante era o condiție fundamentală în detrimentul monopolului său asupra radiodifuziunii, deoarece stabilirea unor astfel de poziții dominante în acest sector ar fi avut ca efect nu numai modificarea regulilor concurenței, ci și formarea unui oligopol și ar fi adus atingere principiului fundamental al pluralității surselor de informație. Astfel, Comisia a considerat că simplul fapt că coexistă în cadrul sistemului de radiodifuziune o întreprindere cu statut public și al întreprinderilor private (sistem mixt) nu este suficient pentru a asigura respectarea dreptului de a primi informații din mai multe surse concurente. 826 din 1988, Comisia a reafirmat cu această ocazie că o astfel de întreprindere publică nu putea, singură, să asigure un echilibru care să garanteze lipsa unei poziții dominante în sectorul privat. La 11 iunie 1995, prin referendum, alegătorii italieni au respins cu majoritate (57%) o propunere de interzicere a controlului de către un antreprenor privat cu mai mult de un lanț de televiziune, aducând astfel legitimitatea urnelor controlului de către Mediaset a trei canale diferite. Legea nr 249 din 31 iulie 1997 Legea nr 249 din 31 iulie 1997 (denumită în continuare Legea nr. 249/1997) A intrat în vigoare la 1 august 1998, a creat Autoritatea pentru garanții în comunicații (la 6 din această lege impunea limite de concentrare în sectorul radiodifuziunii, interzicând aceluiași operator să dețină concesiuni care să îi permită să dea acces la mai mult de 20% din canalele de televiziune care operează pe frecvențe radio la nivel național. 1 prevedea posibilitatea ca operatorii autorizați să emită în temeiul cadrului juridic anterior de a continua să își difuzeze programele la nivel național și local până la momentul acordării de noi concesiuni sau la respingerea cererilor de noi concesiuni, dar, în orice caz, nu mai târziu de 30 aprilie 1998. 2 prevedea adoptarea de către Autoritatea pentru garanții în comunicări până la 31 ianuarie 1998, cel târziu, a unui plan național de alocare a frecvențelor radio pentru radiodifuziunea de televiziune, pe baza căruia vor fi atribuite noi concesiuni, până la 30 aprilie 1998 cel târziu. La 30 octombrie 1998, Autoritatea pentru garanții în comunicații a adoptat planul național de alocare a frecvențelor radio prin deliberarea nr. 68/98. La 1 decembrie 1998, prin deliberarea nr. 75/98, Comisia a adoptat Regulamentul privind condițiile și modalitățile de acordare a concesiunilor pentru radiodifuziunea radio pe frecvențe radio analogice. 3 alin. (6) din Legea nr. 249/1997 prevedea pentru canalele naționale de televiziune existente care depășeau limitele de concentrare impuse la art. 2 alin. (6) (denumite în continuare "lanțurile în exces") un regim tranzitoriu care le permitea să continue să emită pe frecvențele radio după 30 aprilie 1998, cu titlu temporar, cu respectarea obligațiilor care revin lanțurilor concesionare și cu condiția ca emisiunile să fie difuzate simultan pe satelit sau pe cablu. 249/1997 încredința Autorității pentru garanții în comunicații sarcina de a stabili termenul în care, ținând cont de creșterea efectivă și semnificativă a utilizatorilor programelor prin cablu sau prin satelit, canalele suplimentare ar trebui să-și difuzeze programele numai prin satelit sau prin cablu, renunțând la frecvențele radio. La 20 noiembrie 2002, Curtea Constituțională a pronunțat o hotărâre cu privire la art. 3 alineatul (7) din Legea nr. 249/1997. Comisia a considerat că perioada de tranziție prevăzută de această dispoziție era acceptabilă, deoarece, în 1997, în momentul adoptării legii, nu se putea considera că metodele alternative de transmitere în Italia erau competitive în raport cu difuzarea analogică tradițională, motiv pentru care era necesară o perioadă de tranziție destinată să permită dezvoltarea difuzării digitale. În schimb, Curtea Supremă a declarat neconstituțională lipsa unei date sigure și definită pentru expirarea acestei perioade de tranziție. Referindu-se la concluziile tehnice ale deciziei nr. 34 Decembrie 2003 a fost o dată rezonabilă pentru expirarea perioadei de tranziție. Curtea Constituțională este exprimată în special astfel: (...) formarea actualului sistem de televiziune italiană privată în tehnică analogică la nivel național rezultă din situații de simplă ocupație de fapt a frecvențelor (exploatare a instalațiilor fără acordarea de concesiuni și autorizații), în afara oricărei logici de dezvoltare a pluralismului în atribuirea de frecvențe și de planificare efectivă a domeniului hertzian (...) Această situație de fapt nu garantează, prin urmare, aplicarea principiului pluralismului informațiilor pe plan extern, care constituie unul dintre cele mai importante domenii de interes pentru sectorul național (...) imperative absolute care decurg din jurisprudența constituțională în materie (...) În aceste condiții, persistența unei situații (de altfel agravată) care fusese deja considerată ilegală în Hotărârea nr. 420 din 1994 și menținerea rețelelor pe care legiuitorul din 1997 le-a considerat încă ca fiind În scopul respectării principiilor constituționale, se impune stabilirea unei termene absolut certe, definitive și deci inevitabile (...) Legea nr. 66 din 20 martie 2001 Decretul-lege nr. 5 din 23 ianuarie 2001, convertit în lege și modificat prin Legea 66 din 20 martie 2001 a autorizat operatorii care desfășoară în mod legal activități de radiodifuziune pe frecvențe radio să continue până la punerea în aplicare a planului național de alocare a frecvențelor radio pentru televiziunea digitală. Legile nr. 43 din 24 februarie 2004 și nr. 112 din 3 mai 2004 (Legea Gasparri) la articolul Decretului-lege nr 352 din 24 decembrie 2003 (denumit în continuare "legea nr. Decretul-lege nr. 352/2003, convertit în lege și modificat prin Legea nr. 43 din 24 februarie 2004, a autorizat canalele suplimentare să își continue emisiunile pe rețelele de televiziune în mod analogic și digital până la sfârșitul unei anchete privind dezvoltarea canalelor de televiziune digitale. Legea nr. 112 din 3 mai 2004 (denumită în continuare Legea nr. 112/2004 a precizat diferitele etape de lansare a fazei de emisie în modul digital pe frecvențele radio. La: art. 23 din Legea nr. 112/2004 dispune Până la punerea în aplicare a planului național de alocare a frecvențelor radio în tehnologia digitală, operatorii care desfășoară în orice fel activități de difuzare radio-televiziune la nivel național sau local care îndeplinesc condițiile necesare pentru obținerea autorizației de testare a emisiilor în tehnologia digitală radio, în conformitate cu [...] din Decretul-lege nr. 5 [din 23 ianuarie 2001], devenită cu modificări Legea nr. 66 [din 20 martie] 2001], pot efectua experimentele în cauză, inclusiv prin redifuzarea simultană a programelor deja difuzate în analogie, până la conversia completă a rețelelor, și pot solicita, începând cu intrarea în vigoare a prezentei legi, [...] licențele și autorizațiile necesare pentru realizarea de emisiuni în tehnologie digitală hertziană În cazul în care un stat membru consideră că o astfel de măsură nu poate fi considerată compatibilă cu piața internă, statul membru în cauză ar trebui să stabilească dacă o astfel de măsură ar trebui să fie considerată compatibilă cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. Pentru a permite crearea rețelelor de tehnologie digitală, sunt permise transferurile de instalații sau de întreprinderi între operatorii care desfășoară în mod legal activități de televiziune la nivel național sau local, cu condiția ca achizițiile să fie destinate difuzării în tehnologie digitală. [...] Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, licența de operator de canale de televiziune se acordă, la cerere, persoanelor care desfășoară în mod legal activitatea de difuzare a programelor în temeiul unei concesiuni sau al unei autorizații generale menționate la alineatul (1). În cazul în care se demonstrează că au atins o acoperire de cel puțin 50% din populația sau zona de contact locală. [...] Pentru a facilita conversia sistemului de tehnică analogică cu tehnologia digitală, difuzarea programelor de radiocomunicații continuă prin exploatarea instalațiilor aflate în activitate în mod legal la data intrării în vigoare a prezentei legi [...] Textele relevante ale Consiliului l'Europe Recomandarea nr. (99) 1 a Comitetului miniștrilor statelor membre privind măsurile de promovare a pluralismului mijloacelor de comunicare adoptate de Comitetul miniștrilor la 19 ianuarie 1999, cu ocazia reuniunii 656 a delegaților miniștrilor [1] Recomandarea Rec(2003)9 a Comitetului miniștrilor către statele membre privind măsurile de promovare a contribuției democratice și sociale la radiodifuziunea digitală, adoptată de Comitetul miniștrilor la 28 mai 2003, cu ocazia celei de-a 840-a ședințe a delegaților miniștrilor [2] - Recomandarea CM/Rec(2007)2 a Comitetului miniștrilor către statele membre privind pluralismul mijloacelor de informare în masă și diversitatea conținutului mijloacelor de informare în masă, adoptată de Comitetul miniștrilor la 31 ianuarie 2007, cu ocazia celei de-a 985-a ședințe a delegaților miniștrilor [3] Rezoluția 1387(2004) a Adunării Parlamentare: Monopolizarea mijloacelor de informare în masă electronice și posibilitatea de a abuza de putere în Italia [4] În cadrul celei de-a 63-a sesiuni (10-11 iunie 2005), Comisia de la Veneția a adoptat un aviz privind compatibilitatea legilor italiene 10 din Convenție, societatea reclamantă denunță o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, în special a libertății sale de a comunica informații sau idei, în special a faptului că guvernul nu i-a atribuit un canal de emisie pentru televiziunea prin radio în mod analogic. Aceasta susține că neaplicarea legii, neexecutarea hotărârilor Curții Constituționale și situația duopolului pe piața televiziunii italiene intră în conflict cu art. 10 din convenție. Invocând art. 6 din convenție, societatea reclamantă susține următoarele teze: intervențiile legislative în curs de procedură ar fi adus atingere dreptului său la un proces echitabil în cadrul procedurii în fața Consiliului de Stat, guvernul, după cum ar arăta memoriul său, sub forma celui al Grupului Mediaset, ar fi favorizat grupul respectiv, iar această situație ar demonstra lipsa de independență a statului. legea nu ar fi fost aplicată, iar hotărârile Curții Constituționale nu ar fi fost executate în statul italian ar fi lipsit de a institui un sistem normativ clar și cuprinzător, aducând astfel atingere principiului legalității, transparenței, nediscriminării, liberei concurențe și de imparțialitate și statului de drept Consiliul de Stat nu ar fi fost în măsură să despăgubească societatea reclamantă pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit efectiv și să dispună de expertiză pentru a cuantifica valoarea despăgubirii corespunzătoare. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate, argumentând, în primul rând, că nu a fost în măsură să-și exercite drepturile și să se bucure de concesiunea sa și, în al doilea rând, că despăgubirea obținută nu corespunde valorii integrale a bunului. În cele din urmă, pe terenul articolului 14 din Convenție, aceasta denunță o discriminare în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, considerând că sistemul italian rezervă un tratament preferențial societății Mediaset. În acest sens, ea adaugă că măsurile legislative și administrative discriminatorii în ceea ce o privește au fost adoptate într-o situație de conflict de interese. A existat o încălcare a dreptului societății reclamante la libertatea de exprimare, în special a dreptului acesteia de a comunica informații, în sensul articolului În exercitarea drepturilor garantate de Convenție și în special în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, societatea reclamantă a fost victima unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție, ținând cont de adoptarea legilor nr. 43/2004 și 112/2004 și de la aplicarea acestora în cadrul procesului său în fața Consiliului de Stat, cauza societății reclamante a fost ascultată în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 1 din convenție Concesiunea pentru radiodifuziunea terestră acordată societății reclamante la 28 iulie 1999 a creat ea un interes patrimonial suficient pentru a putea fi considerat un bun, în sensul articolului 1 din protocol În ipoteza în care art. 1 din Protocolul 1 ar fi aplicabil A existat o interferență în dreptul societății reclamante cu respectarea proprietăților sale În acest caz, o astfel de interferență a fost prevăzută de legea lingușenței urmărea un scop legitim În cazul în care nu s-a acordat nicio derogare de la obligația de notificare prevăzută la art. 4 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. http://www.venice.coe.int/docs/2005/CDL-AD(2005) 011-f.asp