CASE OF BOLOVAN v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 64541/01 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Constantin Bolovan („reclamantul”),

Reclamantul a fost reprezentat de Cabinetul de avocatură Oancea-Rădulețu cu sediul în Craiova. Guvernul român („Guvernul”)

În special, reclamantul a pretins faptul că a fost lovit de un ofițer de poliție, că acțiunea penală împotriva sa nu a fost echitabilă și că drepturile sale de proprietate au fost încălcate.

Cererea sa a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenție a intrat în vigoare (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

La 13 aprilie 2006, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererile descrise anterior. Întemeindu-se pe dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în Cioroiași. La momentul faptelor lucra ca șofer profesionist.

Versiunea reclamantului cu privire la incidentul în care a fost implicat împreună cu poliția

La 21 iunie 1997, în jurul orei 19.00, reclamantul a oprit mașina pe marginea șoselei, cu intenția de a-și petrece noaptea în șopronul său. Acesta era însoțit de prietena sa, S.U. În momentul în care s-au îndepărtat de mașină, doi plutonieri au coborât dintr-o mașină și s-au apropiat de aceștia, unul în uniformă (S.D.), iar celălalt îmbărcat civil (P.D.). și alți agenți de poliție au asistat la scenă, având în vedere că se efectuau controale în trafic.

Versiunea autorităților cu privire la incidentul în care au fost implicați reclamantul și poliția

La 21 iunie 1997, în jurul orei 19.00, reclamantul conducea automobilul fiind sub influența alcoolului. Când a văzut că agenți de poliție efectuau controale în trafic, a hotărât să oprească automobilul și să meargă mai departe pe jos, pentru a evita să fie prins la volan în stare de ebrietate. Agenții de poliție S.D. și P.D. l-au observat pe reclamant și au presupus că încerca să evite controlul. Aceștia l-au abordat din mașină. S.D. s-a prezentat și a solicitat actele de identitate.

După incident, reclamantul a fost dus direct la spital pentru a i se măsura nivelul de alcool din sânge. După efectuarea testelor standard, medicul a concluzionat că reclamantul nu se afla sub influența alcoolului. De asemenea, aceasta a notat în fișa medicală că reclamantul prezenta o mică vânătaie în partea stângă a buzei superioare. Două mostre de urină au fost prelevate și trimise la laborator pentru teste suplimentare. Rezultatele (disponibile la 23 iunie 1997) au arătat o concentrație de alcool de 1,45g/

Mai târziu, în aceeași seară, reclamantul a fost dus de la spital la sediul poliției. și mașina sa a fost adusă în curtea poliției. Prietena sa a fost interogată până la ora 23.00, când a fost eliberată.

La 22 iunie 1997, procurorul a dispus arestarea reclamantului. La 23 iunie 1997, acesta a fost reținut pentru treizeci de zile. Acesta a fost reținut până la sfârșitul anchetei penale împotriva sa.

La câteva zile după incident, poliția i-a permis lui S.U. să ridice mașina reclamantului din curtea poliției.

La 8 iulie 1997, Procurorul de pe lângă Tribunalul Dolj a acuzat reclamantul pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere sub influența alcoolului și de ultraj. Acesta a descris incidentul după cum urmează:

La 8 septembrie 1997, instanța a ascultat declarațiile lui S.U. și ale unui martor, D.P. aceștia și-au menținut declarațiile făcute în fața procurorului, dar prima a adăugat că l-ar fi văzut pe agentul de poliție lovindu-l pe reclamant și că acesta ar fi început să sângereze, iar cel de-al doilea a adăugat că l-a văzut pe reclamant sângerând.

La 20 octombrie 1997, Tribunalul Dolj a acuzat reclamantul pentru infracțiunile săvârșite și l-a condamnat la trei ani de închisoare. Instanța a admis versiunea procurorului cu privire la evenimente. Reclamantul a reiterat faptul că a fost lovit de S.D. Instanța a respins declarațiile făcute de S.U. și de D.P., după cum urmează:

Reclamantul a introdus apel împotriva hotărârii. Acesta a reiterat faptul că el a fost lovit primul, de către agentul de poliție, și a făcut trimitere la fișa medicală pentru a dovedi faptul că a fost agresat. Curtea de Apel Craiova și-a întemeiat examinarea pe declarația reclamantului în fața procurorului și a considerat că alegațiile sale nu erau susținute de probe. Prin urmare, la 12 februarie 1998, acesta a admis decizia tribunalului.

La 19 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiție a menținut condamnarea, în urma recursului reclamanților. Aceasta afirma că:

La 7 august 1998, reclamantul a solicitat Procurorului general să introducă un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive din 19 iunie 1998. La 30 octombrie 1998, Procurorul general l-a informat că nu existau motive să solicite un recurs în anulare. A primit același răspuns chiar și după ce s-a plâns de faptul că intenția sa a fost să introducă o contestație în anulare.

La 26 iulie 1997, reclamantul a introdus o plângere penală împotriva lui S.D. la Parchetul Militar Craiova. Acesta a acuzat agentul de poliție că l-a lovit peste gură și peste ceafă.

Acesta a fost audiat la 14 august 1997 și 8 ianuarie 1998.

La 12 septembrie 1997, S.D. a dat o declarație.

La 23 septembrie 1997, reclamantul a introdus o plângere pentru furt din autovehiculul său, din apartamentul și șopron, având în vedere că toate cheile de pe breloc au fost confiscate de poliție și apoi predate lui S.U.

Agenții de poliție care au fost martori la incident au fost audiați de procuror. Toți au declarat că reclamantul a fost recalcitrant și că l-a lovit pe S.D.

La 30 ianuarie 1998, Parchetul Militar Craiova a decis neînceperea urmăririi penale împotriva lui S.D. și a celorlalți agenți de poliție. Acesta a considerat că reclamantul a avut un comportament agresiv în seara zilei de 21 iunie 1997. Decizia nu a făcut nicio referire la vreun act de violență comis de agentul de poliție. În ceea ce privește acuzația de furt, acesta luat act de faptul că:

Plângerile ulterioare introduse de reclamant nu au dus la redeschiderea cauzei de către Parchetul Militar, ultima ordonanță de neîncepere a urmăririi penale datând din 26 august 1999.

Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală și dispozițiile care reglementează poliția și parchetul militar sunt stabilite în hotărârea

La pct. 43-45 din hotărârea în cauza

Reclamantul s-a plâns de relele tratamente la care a fost supus în cadrul incidentului din 21 iunie 1997 de către agenții de poliție. Acesta a invocat art. 3 din Convenție, formulat după cum urmează:

Conform aceluiași articol, instanța a invocat, împreună cu părțile, chestiunea eficienței investigației în ceea ce privește acuzațiile reclamantului privind rele tratamente.

Guvernul a considerat că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, în sensul că nu a folosit plângerea prevăzut la art. 278

Reclamantul a evidențiat faptul că Guvernul nu a dovedit că apelul, care nu exista la momentul faptelor, ar fi fost eficient pentru acesta.

Instanța a stabilit deja că plângerea sugerată de Guvern nu era disponibilă în practică în cauze similare celei din prezenta speță. În cauza

Curtea constată că plângerea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

Argumentele părților

Guvernul a afirmat faptul că reclamantul nu a prezentat niciun certificat medical care să ateste pretinsele rele tratamente. Chiar dacă acesta ar fi fost rănit de către poliție, acest fapt ar fi fost rezultatul propriei violențe și agresiuni. De asemenea, Guvernul a susținut că investigarea alegațiilor a fost reală având în vedere că procurorul i-a audiat pe toți cei implicați în altercație.

Reclamantul susținea că raportul medical din noaptea incidentului a dovedit că a fost lovit de agentul de poliție. Acesta a contestat independența parchetului militar, având în vedere că face parte din aceeași structură militară ca și poliția.

Motivarea Curții

Curtea urmează să examineze separat cele două capete ale acestei cereri: pretinsele rele tratamente aplicate de autorități și lipsa unei investigații eficiente a incidentelor.

Cu titlu introductiv, instanța ia act de faptul că părțile au furnizat descrieri conflictuale ale incidentelor. Pe de o parte, reclamantul susținea faptul că a fost lovit de poliție fără ca acest lucru să fie necesar, ceea ce a generat un răspuns din partea sa. Pe de altă parte, în timp ce contestau faptul că s-a folosit violența în cazul reclamantului, autoritățile au considerat că orice răni care ar fi putut fi cauzate de poliție au fost consecința comportamentului agresiv al reclamantului.

Instanța face trimitere la jurisprudența sa privind art. 3, în special în ceea ce privește evaluarea nivelului minim de gravitate pe care relele tratamente trebuie să îl atingă pentru a intra sub incidența acestui articol [a se vedea,

În special, acesta reiterează faptul că, în evaluarea probelor, acesta adoptă standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Astfel de probe pot rezulta din coexistența unor inferențe suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții similare de fapt irefutabile (a se vedea,

În ultimul rând, instanța este impresionată de natura subsidiară a rolului său și trebuie să aibă grijă în asumarea rolului de instanță de prim grad competentă cu judecarea în fapt, în cazul în care aceasta nu este de neevitat având în vedere circumstanțele unei cauze specifice [a se vedea, de exemplu,

În prezenta cauză, instanța ia act de faptul că reclamantul dispune de un certificat medical care atesta prezența rănilor [a se vedea,

Nu a existat nicio recunoaștere oficială a vreunui act de violență împotriva reclamantului, dar Guvernul nu a oferit nicio explicație cu privire la cauza rănilor reclamantului, care au fost înregistrate în certificatul medical în seara incidentelor.

În plus, din descrierea faptelor de către instanțele interne reiese că agenții de poliție erau mai numeroși decât reclamantul: doi agenți de poliție l-au abordat direct, în timp ce alți doi erau în apropiere. Afirmațiile agenților de poliție au menținut în mod consecvent faptul că reclamantul a încercat să îl lovească pe S.D. în picior, în timp ce nu s-a făcut nicio referire la vreun gest din partea reclamantului care ar fi putut justifica lovirea sa în cap sau gură ca auto-apărare. În plus, reclamantul avea cincizieci și trei de ani și nu era înarmat.

Cu toate acestea, instanța admite că probele de la dosar indică faptul că întâlnirea dintre reclamant și poliție în seara zilei de 21 iunie 1997 a fost violentă, cu acte de abuz și violență din partea reclamantului care puteau justifica folosirea forței pentru a-l controla. În plus, reiese că reclamantul se afla sub influența alcoolului la momentul respectiv (a se vedea supra, pct. 9).

În aceste circumstanțe, este imposibil de stabilit, în baza probelor prezentate în fața sa, dacă reclamantul a suferit sau nu, din partea autorităților, tratamente contrare art. 3 din Convenție, astfel cum pretindea [a se vedea,

Chestiunea de a ști dacă imposibilitatea de stabilire a faptelor din perspectiva art. 3 este cauzată de pretinsa ineficiență a urmăririi penale nu intră sub incidența obiectului art. 3, ci ridică probleme în ceea ce privește aspectul procedural al acestui articol; instanța urmează să le examineze în continuare [a se vedea și

Prin urmare, instanța nu poate stabili că a fost încălcat art. 3 în partea sa materială.

Instanța reiterează faptul că în cazul în care o persoană formulează o plângere conform căreia a fost victima unor rele tratamente din partea agenților de poliție sau a altor astfel de agenți ai statului sau în arestul acestora, care încălcau art. 3, această dispoziție impune efectuarea unei anchete oficiale eficiente

În sfârșit, în ciuda rolului său subsidiar în examinarea probelor, instanța reiterează faptul că în cazul în care se fac acuzații în temeiul art. 3 din Convenție, instanța trebuie să aplice un control deosebit de riguros chiar dacă anumite proceduri și investigații interne au avut deja loc [a se vedea, de exemplu,

Instanța consideră că având în vedere natura rănii suferite de reclamant și circumstanțele în care a avut loc, se poate considera că reclamantul a formulat o cerere discutabilă în temeiul art.

Instanța se interesează, în special, de modul în care s-a desfășurat ancheta penală în speță. Aceasta reiterează faptul că un procuror militar a fost însărcinat cu investigarea relelor tratamente presupuse a fi comise de agenții de poliție. Instanța a stabilit deja că legislația aplicabilă la momentul faptelor a făcut îndoielnică independența ierarhică și instituțională a procurorului militar [a se vedea,

Aceste îndoieli se reflectă în prezenta cauză prin modul în care s-a desfășurat ancheta. În special, instanța ia act de faptul că procurorul militar a audiat agenții de poliție prezenți la fața locului, fără alți martori, nici cei audiați în primă instanță în cadrul anchetei penale împotriva reclamantului. În plus, deși doi dintre ultimii martori, și anume S.U. și D.P., au declarat, la 8 septembrie 1997, când ancheta privind alegațiile de rele tratamente era în curs, că reclamantul a fost rănit în cursul evenimentelor, procurorul militar nu i-a anchetat și nu a făcut trimitere la afirmațiile lor în decizia sa.

Având în vedere deficiențele menționate mai sus, identificate în cursul anchetei, instanța concluzionează că autoritățile statului nu au investigat în mod corespunzător acuzațiile reclamantului privind relele tratamente.

Prin urmare, a

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 și 3 (b) și (c) din Convenție, că ancheta penală împotriva sa nu a fost echitabilă. De asemenea, acesta a susținut că nu dispunea de o cale de atac pentru a se plânge în mod efectiv de relele tratamente, care încălcau art. 13 din Convenție. Reclamantul se plângea, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de faptul că poliția a predat autoturismul și cheile casei sale prietenei sale și că bunurile sale nu au fost întreținute în perioada detenției sale.

În sfârșit, reclamantul a considerat că a fost arestat ilegal (art. 5 din Convenție), că dreptul său la prezumția de nevinovăție a fost încălcat (art. 6 § 2 din Convenție), că Procurorul General nu i-a permis să introducă o cerere de anulare a hotărârii definitive (art. 13 din Convenție) și că a fost arestat și suspus unor rele tratamente din cauză că era șofer profesionist (art. 14 din Convenție).

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamantul solicită 100

Guvernul declară ca pretențiile reclamantului privind prejudiciul material nu erau fondate și erau speculative iar cele privind prejudiciul moral erau excesive

Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge cererea. Pe de altă parte, recunoaște faptul că reclamanta a fost supusă unor suferințe și unui sentiment de frustrare ca urmare a faptului că statul nu a respectat drepturile prevăzute la art. 5 § 3. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 2

Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.