Tatyana Makarova împotriva Rusiei

La 3 decembrie 2009, Camera a hotărât că, în interesul administrării corecte a justiției, procedurile în acest caz ar trebui să se desfășoare în același timp cu cele din cazul Gorovaya c. Rusia și deputatul Kineskop c. Rusia (depunerea nr. 20882/04 și 16141/05) (art. 42). FACTE I. CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește în Sochi, în regiunea Krasnodar.

La 31 iulie 1998, reclamantul, împreună cu alte trei reclamante, Dl Kesyan, dna Gorovaya și dna Kineskop, reprezentate de același avocat, au depus o acțiune împotriva Departamentului Regional Rostov al Trezoreriei Federale și doamnei O. în căutarea unei compensații pentru prejudiciu material și moral din cauza incarcării ilegale a bunurilor.

Prima audiere a fost programată pentru 22 septembrie 1998, dar a fost suspendată din cauza concediului judecătorului. Următoarea audiere la 28 decembrie 1998 nu a avut loc din cauza neapărării inculpaților în instanță.

La 11 februarie 1999, la cererea reclamanților, Curtea de District a ordonat o examinare expertă și a păstrat procedura.

În septembrie 1999, raportul experților a fost primit, iar în octombrie și noiembrie 1999, reprezentantul reclamantului a modificat cererile.

La 25 noiembrie 1999, procedurile judiciare au fost reluate.

Între 25 noiembrie 1999 și 3 octombrie 2000, Curtea de District a anunțat opt audieri, dintre care trei au fost suspendate pentru că acuzații nu au participat și cinci pentru că nici una dintre părți nu a participat.

Prin decizia din 3 octombrie 2000, Curtea de District a refuzat să examineze afirmațiile reclamantului pe fondul faptului că nu a apărut în instanță.

La 9 iulie 2001, reprezentantul reclamantului a solicitat ca decizia din 3 octombrie 2000 să fie anulată din motivul pentru care nici el, nici reclamantul nu au fost notificate în mod corespunzător audierii. Prin decizia din 12 iulie 2001, Curtea de District a permis cererea și a reluat procedura.

Prin decizia din 5 septembrie 2001, Curtea de District a invitat Serviciul Custom Taganrog să se alăture procedurii civile în calitate de terță.

La cererea terței din 10 octombrie 2001, procedurile au fost renunțate deoarece un caz administrativ aferent a fost așteptat în fața unei alte instanțe. La 30 septembrie 2002 au fost reluate.

Între 30 septembrie și 20 decembrie 2002, au fost suspendate trei audieri pentru că părțile nu au participat.

La 20 decembrie 2002, Curtea de District a refuzat să examineze cererile reclamantului cu privire la fondul faptului că nu a apărut în instanță.

Procedura a fost reluată la 23 ianuarie 2004, la cererea reprezentantului reclamantului din 19 ianuarie 2004, deoarece nici el, nici reclamantul nu au fost convocați în mod corespunzător la audiere.

Din zece audieri enumerate între 20 februarie și 16 noiembrie 2004, patru audieri au fost suspendate din cauza absenței dnei O., două din cauza absenței părților, una la cererea reprezentantului reclamantului și două din cauza concediului.

Prin hotărârea din 16 noiembrie 2004, Curtea de district Kuybyshevskiy a respins cererea reclamantului. Februarie 2005 Curtea Regională Rostov a anulat hotărârea din 16 noiembrie 2004 privind recursul și a trimis această chestiune la instanța de primă instanță pentru examinarea proaspătă. B. A doua rundă a procedurii de judecată

Curtea de district Kuybyshevskiy a enumerat prima audiere pentru 18 mai 2005. Din trei audieri stabilite între 18 mai și 28 iunie 2005, două au fost suspendate deoarece acuzații nu au participat și una a fost suspendată la cererea inculpatelor.

La 28 iunie 2005, la cererea reclamanților, Curtea de district a ordonat un examen de experți și a păstrat procedura.

Procedura a fost reluată mai târziu și, prin hotărârea din 15 decembrie 2005, Curtea de district Kyubyshevskiy a permis în parte acțiunea reclamantului. Hotărârea din 15 decembrie 2005 a fost susținută prin recurs de către Curtea Regională Rostov la 8 februarie 2006. II. Drept DOMESTIC RELEVANT

Codul de procedură civilă al Federației Ruse, care este în vigoare începând cu 1 februarie 2003, prevede următoarele dispoziții: art. 113. Părțile la procedură, precum și martorii, experți, specialiști și interpreti, sunt convocate la o audiere prin scrisoarea trimisă prin poștă înregistrată cu recunoaștere de primire, prin convocare de instanță cu recunoaștere de primire, prin telegramă, prin telefon sau fax sau prin orice alt mijloc care poate garanta un înregistrare a faptului că convocarea a fost trimisă și a fost primită de către parte... 3. Invocările trebuie servite părților astfel încât să dispună de suficient timp pentru a pregăti cazul și să apară la audiere.” art. 222. Motivul pentru a părăsi cazul fără a lua în considerare fondurile: „O instanță trebuie să lase un caz fără a fi examinat în fond dacă părțile la procedură nu au participat la cel puțin două audieri programate.” art. 223. Procedură și consecințe ale părăsirii cazului fără a lua în considerare fondurile „1. În cazul în care un caz este lăsat fără a fi examinat în fond, procedura se întrerupe prin decizia instanței... 3. Curtea își revocă decizia dacă partea în cauză transmite o scuză valabilă pentru a nu asista la audiere.” ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI

Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempo rațional”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...”

Perioada care va fi luată în considerare a început la 31 iulie 1998 când reclamantul a depus acțiunea la Curtea de District Kuybyshevskiy și s-a încheiat la 8 februarie 2006 cu hotărârea finală a Curții Regionale Rostov. Astfel a durat aproximativ șapte ani și șapte luni la două niveluri de competență. Admisibilitatea

Curtea remarcă că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Acestea au susținut că lungimea generală a procedurii de judecată a fost atribuită în principal complexității cauzei și a comportamentului reclamantului și al reprezentantului ei. Potrivit Guvernului, procedura a fost complexă datorită numărului mare de participanți, adică patru reclamanți, doi acuzați și o terță parte, precum și necesitatea de a efectua două examinări de experți. În plus, ei au afirmat că, deși eforturile reclamanților de a asigura cea mai bună reprezentare a intereselor sale erau de înțeles, modul în care ea își exercitase drepturile procedurale a contribuit fără îndoială la prelungirea procedurii, guvernul a imputat, de asemenea, reclamantului neînțelegerea rapidă a evoluției procedurii. În special, cererea depusă de reprezentantul reclamantului care solicită Curții de District să-și anuleze hotărârea din 3 octombrie 2000 de a înceta procedura a fost depusă numai la 9 iulie 2001. Apoi, numai la 19 ianuarie 2004, reprezentantul reclamantului a solicitat reluarea procedurii prin decizia Curții de District din 20 decembrie 2002.

Reclamantul își menține plângerea.

Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în dispută (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului că numărul de părți menționate mai sus și efectuarea celor două examinări de experți pot justifica suficient caracterul complex al litigiului. În orice caz, Curtea este de părere că complexitatea cazului, luată pe cont propriu, nu poate justifica șapte ani și șapte luni ale procedurii.

În ceea ce privește comportamentul reclamantului în acest caz, nimic nu indică faptul că cererile sale procedurale au fost abuzive, frivole sau vexative. Ea nu poate fi criticată pentru modificarea creanțelor sale și pentru încercarea de a obține dovezi suplimentare, sau, cu alte cuvinte, pentru profitarea deplină a resurselor acordate de dreptul național în apărarea intereselor sale, chiar dacă aceasta a dus la o creștere a lungii procedurii (a se vedea mutatis mutandis Yağcı și Sargın c. Turcia , 8 iunie 1995, § 66, Serie A nr. 319 A și Sürmeli c. Germania [GC], nr. 75529/01, § 131, CEDO 2006 VII). Abordarea opusă ar face conceptul de litigiu fără sens.

Curtea nu poate accepta argumentul guvernamental că reclamantul și reprezentantul ei nu au solicitat în mod corespunzător progresele procedurii. Curtea constată că legislația națională prevede în mod explicit obligația instanțelor interne de a informa, în mod corespunzător, părțile cu privire la datele audierii (a se vedea § 24 de mai sus). În acest caz, Curtea de District a întrerupt de două ori procedurile din cauza eșecului repetat al reclamantului de a apărea în instanță, deși acest lucru a fost, de fapt, din cauza nevoia sa de a-i notifica audițiile programate (a se vedea § 12 și § 17 de mai sus). În astfel de circumstanțe, timpul care a trecut în timp ce ea așteptat în zadar pentru convocarea instanței și timpul care a trecut înainte de reluarea procedurii de întrerupere nu poate fi imputabil reclamantului.

În ceea ce privește comportamentul autorităților naționale, Curtea reiterează că deține statului contestat să își organizeze sistemul juridic astfel încât să își permită instanțelor să respecte cerințele art. 6 § 1 (a se vedea, Sürmeli, citat mai sus, § 129). Referindu-se la concluziile de mai sus, Curtea concluzionează că, în mai multe ocazii, Curtea de District nu a informat în mod corespunzător reclamantul și reprezentantul ei de audierile programate și că rezultatul a fost o întârziere agregată de cel puțin doi ani. Curtea constată, de asemenea, că examinarea cauzei a fost substanțial prelungită în consecință de faptul că inculpații nu au participat la o serie de audieri. Nu este esențial să se stabilească dacă aceaceasta a fost cauzată de vina lor sau de notificarea neglijentă a Curții de District. Curtea este de părere că, în orice caz, întârzierea trebuie să fie imputabilă statului contestat, deoarece autoritățile naționale fie nu au reușit să se asigure că participanții au fost notificați corespunzător sau să ia măsurile procedurale adecvate care sunt disponibile în temeiul legislației naționale.

După examinarea tuturor materialelor depuse și a jurisprudenței existente în această privință, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „temps rezonabil”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 37. art. 41 din convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune

Reclamantul a solicitat 2 000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale suportate ca urmare a unei încălcări a dreptului ei la un proces echitabil într-un timp rezonabil.

Guvernul a susținut că reclamația este excesivă și irezonabilă și dacă Curtea ar găsi o încălcare a Convenției, acest lucru ar fi, în sine, suficient de satisfacție.

Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral, care nu ar fi compensate în mod corespunzător numai de constatarea unei încălcări. Curtea consideră că ar trebui să atribuie suma totală solicitată. Costuri și cheltuieli

Reclamantul nu a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în fața autorităților interne și a Curții. În consecință, Curtea nu face nicio atribuire în temeiul acestui șef. Dobânzile implicite

Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformat în ruble ruse la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe valoarea de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de nerambursare plus trei puncte procentuale. Președintele grefierului

The case originated in an application (no. 20886/04) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Ms Tatyana Nikolayevna Makarova (“the applicant”), on 23 April 2004.

The applicant was represented by Mr A.V. Kiryanov, lawyer practising in Taganrog. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev and Mrs V. Milinchuk, the former representatives of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

On 20 November 2006 the President of the First Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 3).

On 3 December 2009 the Chamber decided that, in the interests of the proper administration of justice, the proceedings in the present case should be conducted simultaneously with those in the cases of Gorovaya v. Russia and MP Kineskop v. Russia (applications nos. 20882/04 and 16141/05) (Rule 42). THE FACTS

On 31 July 1998 the applicant, together with three other plaintiffs, Mr Kesyan, Ms Gorovaya and MP Kineskop, all represented by the same lawyer, filed an action against the Rostov Regional Department of the Federal Treasury and Mrs O. seeking compensation for pecuniary and non-pecuniary damage on account of the unlawful seizure of goods. A. First round of court proceedings

The first hearing was scheduled for 22 September 1998 but was adjourned owing to the judge's leave. The following hearing on 28 December 1998 did not take place owing to the defendants' failure to appear in court.

On 11 February 1999, at the plaintiffs' request, the District Court ordered an expert examination and stayed the proceedings.

In September 1999 the experts' report was received. In October and November 1999 the applicant's representative amended the claims.

On 25 November 1999 the court proceedings were resumed.

Between 25 November 1999 and 3 October 2000 the District Court listed eight hearings, of which three were adjourned because the defendants failed to attend and five because none of the parties attended.

By a decision of 3 October 2000, the District Court declined to examine the applicant's claims on the merits on the ground of her repeated failure to appear in court.

On 9 July 2001 the applicant's representative requested that the decision of 3 October 2000 be set aside for the reason that neither he, nor the applicant had been duly notified of the hearings. By a decision of 12 July 2001, the District Court allowed the request and resumed the proceedings.

By a decision of 5 September 2001, the District Court invited the Taganrog Custom Service to join the civil proceedings as a third party.

Upon the third party's request of 10 October 2001, the proceedings were stayed because a related administrative case had been pending before another court. On 30 September 2002 they were resumed.

Between 30 September and 20 December 2002, three hearings were adjourned because the parties had failed to attend.

On 20 December 2002 the District Court declined to examine the applicant's claims on the merits on the ground of her repeated failure to appear in court.

The proceedings were resumed on 23 January 2004, upon the request of the applicant's representative of 19 January 2004, because neither he, nor the applicant had been properly summoned to the hearings.

Of ten hearings listed between 20 February and 16 November 2004, four hearings were adjourned owing to Mrs O.'s absence, two owing to the parties' absence, one at the request of the applicant's representative and two because the presiding judge was on leave.

By a judgment of 16 November 2004, the Kuybyshevskiy District Court dismissed the applicant's claim. On 16 February 2005 the Rostov Regional Court quashed the judgment of 16 November 2004 on appeal and remitted the matter to the first-instance court for fresh examination. B. Second round of court proceedings

The Kuybyshevskiy District Court listed the first hearing for 18 May 2005. Of three hearings fixed between 18 May and 28 June 2005, two were adjourned because the defendants failed to attend and one was adjourned at the defendants' request.

On 28 June 2005, at the plaintiffs' request, the District Court ordered an expert examination and stayed the proceedings.

The proceedings were later resumed and, by a judgment of 15 December 2005, the Kyubyshevskiy District Court allowed the applicant's action in part. The judgment of 15 December 2005 was upheld on appeal by the Rostov Regional Court on 8 February 2006.

The Government contested that argument.

The period to be taken into consideration began on 31 July 1998 when the applicant lodged her action with the Kuybyshevskiy District Court and ended on 8 February 2006 with the final judgment of the Rostov Regional Court. It thus lasted for approximately seven years and seven months at two levels of jurisdiction. A. Admissibility

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits

The Government stated that the national authorities can be held liable only for a delay of nine months and twenty-four days. They argued that the overall length of the court proceedings was mainly attributable to the complexity of the case and to the conduct of the applicant and her representative. According to the Government, the proceedings had been complex due to the large number of participants, that is to say four plaintiffs, two defendants and one third party, and the need to conduct two expert examinations. They further asserted that, though the applicant's efforts to ensure the best representation of her interests were understandable, the manner in which she had exercised her procedural rights had undoubtedly contributed to the prolongation of the proceedings. The Government also imputed to the applicant a failure to enquire promptly about developments in the proceedings. In particular, the request by the applicant's representative asking the District Court to set aside their decision of 3 October 2000 to discontinue the proceedings was only submitted on 9 July 2001. Then, only on 19 January 2004 did the applicant's representative request that the proceedings discontinued by the District Court's decision of 20 December 2002 be resumed.

The applicant maintained her complaint.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

The Court is not convinced by the Government's argument that the above-mentioned number of parties and the conducting of the two expert examinations can sufficiently substantiate the complex nature of the dispute. In any event, the Court is of the view that the complexity of the case, taken on its own, cannot justify the seven years and seven months of the proceedings.

As to the applicant's conduct in the present case, nothing indicates that her procedural requests were abusive, frivolous or vexatious. She cannot be criticised for amending her claims and seeking to obtain additional evidence, or, in other words, for taking full advantage of the resources afforded by national law in the defence of her interests, even though that resulted in an increase in the length of the proceedings (see, mutatis mutandis , Yağcı and Sargın v. Turkey , 8 June 1995, § 66, Series A no. 319 ‑ A and Sürmeli v. Germany [GC], no. 75529/01, § 131, ECHR 2006 ‑ VII). The opposite approach would render the concept of litigation meaningless.

The Court cannot accept the Government's further argument that the applicant and her representative did not enquire duly about the progress of the proceedings. The Court notes that the national law explicitly provides for an obligation on the part of the domestic courts to inform the parties, in a proper manner, of the dates of hearings (see § 24 above). In the present case, the District Court twice discontinued the proceedings on the ground of the applicant's repeated failure to appear in court, although this was, in fact, owing to its own failure to notify her of the scheduled hearings (see § 12 and § 17 above). In such circumstances, the time that elapsed while she waited in vain for the court summons and the time that elapsed before the discontinued proceedings were resumed cannot be imputable to the applicant.

With regard to the national authorities' conduct, the Court reiterates that it is incumbent on the respondent State to organise its legal system in such a way as to enable its courts to comply with the requirements of Article 6 § 1 (see, Sürmeli , cited above, § 129). Referring to the above findings, the Court concludes that on several occasions the District Court failed to properly inform the applicant and her representative of the scheduled hearings and that the result was an aggregate delay of at least two years. The Court further notes that the examination of the case was substantially prolonged in consequence of the defendants' failure to attend a number of hearings. It is not critical to establish whether that was caused by their own fault or by the negligent notification by the District Court. The Court is of the opinion that, in any event, the delay is to be imputable to the respondent State, as the domestic authorities either failed to ensure that the participants were duly notified or to take the appropriate procedural measures that are available under the national law.

Having examined all the materials submitted and the existing case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.

The applicant claimed 2,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage sustained as a result of a violation of her right to a fair trial within a reasonable time.

The Government submitted that the claim was excessive and unreasonable and if the Court were to find a violation of the Convention, this would, in itself, be sufficient just satisfaction.

The Court considers that the applicant must have sustained non-pecuniary damage, which would not be adequately compensated by the finding of a violation alone. The Court considers that it should award the full sum claimed. B. Costs and expenses

The applicant did not claim reimbursement of her costs and expenses incurred before the domestic authorities and the Court. Accordingly, the Court does not make any award under this head. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.