CASE OF AL-AGHA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 40933/02 îndreptată împotriva României, prin care domnul Akram Ahmed M. Al-Agha („reclamantul”), având statutul de refugiat, a sesizat Curtea la 30 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamantul este reprezentat de Nadia Morărescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”)

Reclamantul invocă, în special, ilegalitatea privării sale de libertate, absența unui recurs efectiv pentru a stabili legalitatea privării sale de libertate și a condițiilor proaste din Centrul de primire, triere și cazare Otopeni

La 2 septembrie 2008, președintele Secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul s-a născut în 1945 și locuiește în București.

Contextul cauzei

În 1962, reclamantul a părăsit Fâșia Gaza, la momentul respectiv sub administrație egipteană, cu un document de călătorie egiptean pentru a merge să studieze la Facultatea de Matematică din Cairo. În 1966, acesta s-a stabilit în Libia. În urma războiului din Kippour din 1973, documentul său de călătorie egiptean nu a fost prelungit de autoritățile egiptene. Cu toate acestea, reclamantul a obținut un pașaport irakian pentru refugiați palestinieni, emis de Ambasada Irakului la Tripoli. După izbucnirea războiului din Golf în 1991, reclamantul afirmă că a fost obligat să părăsească Libia, deoarece aceasta nu mai oferea protecție palestinienilor.

În 1993, reclamantul a sosit în România cu pașaportul irakian citat anterior, cu o viză românească. S-a stabilit la Iași unde a înființat o societate comercială, a devenit rezident în calitate de om de afaceri și a obținut un certificat în care se atesta calitatea sa de investitor.

Întrucât pașaportul său expira în ianuarie 1998, între septembrie 1997 și ianuarie 1998, reclamantul a depus, fără succes, cereri pentru obținerea unui astfel de document la Ambasadele Iordaniei, Egiptului, Siriei, Tunisiei, Marocului, Yemenului și Libiei la București.

Prin Ordinul nr. 779 din 31 iulie 1998, întemeindu-se pe art. 4 lit. d) și pe art. 20 din Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, Ministerul de Interne a ridicat dreptul de ședere al reclamantului în România, l-a declarat indezirabil, i-a interzis șederea în țară pe o perioadă de cinci ani și a indicat că Inspectoratul General al Poliției Române urma să ia măsurile necesare pentru a asigura plecarea acestuia de pe teritoriul românesc în termen de patruzeci și opt de ore. Acest ordin nu a fost transmis reclamantului.

La 3 august 1998, autoritățile i-au comunicat reclamantului să părăsească țara. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie nu făcea referire la Ordinul nr. 779 și era redactat după cum urmează:

Deoarece nu avea pașaport, reclamantul nu a putut să părăsească teritoriul românesc în termenul impus.

Proceduri în vederea obținerii statutului de refugiat în România

La 31 octombrie 1998, reclamantul a depus o primă cerere pentru recunoașterea statutului său de refugiat politic de către stat. Prin hotărârea definitivă din 30 noiembrie 1999, Tribunalul București i-a respins cererea.

După respingerea primei sale cereri pentru obținerea statutului de refugiat (a se vedea supra, pct. 12), la 15 februarie 2000, reclamantului i-a fost comunicat și luat în custodie publică în Centrul de primire, triere și cazare – Otopeni din București. Reclamantul afirmă că a fost informat că era privat de libertate pe motiv că nu respectase Ordinul nr. 779/1998, de a cărui existență aflase de curând. Nu i-au fost transmise nici ordinul citat, nici orice alte documente. Nota întocmită cu ocazia luării în custodie publică a reclamantului menționa că această măsură era justificată prin faptul că fusese declarată persoană „indezirabilă”. Procesul-verbal de luare în custodie publică nu preciza motivele care justificau această măsură.

La 27 august 2001, întemeindu-se pe art. 79 alin. (2) din normele de aplicare a Legii nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România și după ce a reamintit că reclamantul fusese luat în custodie publică pe motiv că cererea sa de azil fusese respinsă și că fusese declarat „indezirabil” prin Ordinul nr. 779/1998, Direcția generală de evidență informatizată a persoanei a prelungit această măsură, pe motiv că pe rolul instanțelor naționale erau proceduri judiciare privind situația reclamantului și că nu fusese obținut un document de călătorie de la Ambasada Palestinei la București.

La 31 ianuarie 2003, după ce a constatat că, deși reclamantul beneficia de statutul de refugiat, din motive de securitate națională și de ordine publică se impunea îndepărtarea sa pe teritoriu, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus luarea în custodie publică, în temeiul art. 93 alin. (4) și al art. 134 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. De asemenea, parchetul a indicat că reclamantul urma să fie plasat în centrul de primire.

În timpul plasării sale în centrul de primire, autoritățile au făcut, fără succes, demersuri pe lângă Ambasada Palestinei la București pentru ca aceasta din urmă să elibereze un document de călătorie reclamantului. În plus, demersurile, pentru acceptarea cererii reclamantului, ale reprezentanților Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați („UNHCR”) pe lângă reprezentanții Canadei și ai Norvegiei nu au avut succes.

Proceduri în vederea obținerii eliberării reclamantului

La 20 aprilie 2001, întemeindu-se pe Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, reclamantul a formulat o acțiune în justiție, solicitând eliberarea sa din centrul de reținere, anularea Ordinului nr. 779/1998 și acordarea de daune-interese pentru reținere ilegală.

Prin hotărârea din 28 iunie 2001, ținând seama de hotărârea din 19 septembrie 2000 prin care i se acorda statutul de refugiat și considerând că ordinul contestat fusese emis în temeiul unui articol de lege declarat neconstituțional (infra, pct. 40), Curtea de Apel București a admis acțiunea acestuia. De asemenea, a observat că, în procesul-verbal din 3 august 1998, reclamantul nu fusese informat decât cu privire la obligația sa de a părăsi țara din cauza expirării permisului său de ședere și nu din cauză că fusese declarat persoană „indezirabilă”.

Ministerul a formulat recurs, subliniind că reclamantul nu beneficia de un permis de ședere în țară, în măsura în care fusese declarat „indezirabil” din motive de securitate națională. Lipsa comunicării ordinului în cauză către reclamant nu avea, potrivit ministerului, nicio importanță, în măsura în care autoritățile competente deciseseră că reclamantul prezenta un pericol pentru ordinea publică și că motivele nu trebuiau să îi fie comunicate.

Prin hotărârea definitivă din 27 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul ministerului și a trimis cauza în fața Curții de Apel București. Curtea Supremă a reținut că, deși reclamantul nu putea să fie informat cu privire la motivele pe care se baza Ordinul nr. 779/1997, instanțele puteau fi informate cu privire la acest lucru. Prin urmare, a trimis cauza în fața curții de apel pentru ca ministerul să depună la dosar ordinul și motivele care îl justificau.

Din conținutul deciziilor prezentate în continuare reiese că Ordinul nr. 779/1997 și procesul-verbal din 3 august 1998 au fost depuse la dosar.

Prin hotărârea din 23 octombrie 2002, curtea de apel a respins acțiunea reclamantului ca nefondată. Aceasta a considerat că reclamantul era privat de libertate în temeiul „unui alt act administrativ”, adoptat după nerespectarea Ordinului nr. 779/1997, act pe care reclamantul nu îl contestase în justiție. De asemenea, aceasta a constatat că reclamantul nu contestase ordinul în litigiu în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a formulat recurs, susținând că Ordinul nr. 779/1998 nu îi fusese comunicat niciodată și că, prin urmare, nu putea să îl conteste în justiție potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 29/1990. Acesta a subliniat că menținerea sa în arest era ilegală și că recunoașterea statutului de refugiat în favoarea sa trebuia să aibă drept consecință anularea ordinului în litigiu.

Prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul acestuia. Curtea Supremă a reținut că, deși ordinul în cauză nu a fost comunicat reclamantului din cauza caracterului său secret, acesta fusese informat cu privire la consecințele sale prin procesul-verbal din 3 august 1998. De asemenea, a observat că reclamantul fusese informat cu privire la existența acestui ordin cu ocazia luării sale în custodie publică.

Curtea Supremă a observat, de asemenea, că recunoașterea, în beneficiul reclamantului, a statutului de refugiat nu avea consecințe asupra Ordinului nr. 779/1997 care fusese emis anterior hotărârii definitive din 19 septembrie 2000. Potrivit Curții Supreme, respectarea de către administrația publică a drepturilor conferite reclamantului prin statutul de refugiat era un aspect care depășea cadrul procedurii, întrucât nu avea legătură cu actul administrativ contestat. În cele din urmă, aceasta a considerat că măsura de luare în custodie publică era prevăzută în mod explicit la art. 21 din Legea nr. 25/1969.

Punerea în libertate a reclamantului

La 31 iulie 2003, reclamantul a fost pus în libertate prin ordinul ministerului, pe motiv că perioada de cinci ani în timpul căreia fusese declarat indezirabil expirase.

Din comunicarea adresată Guvernului din partea Oficiului Român pentru Imigrări reiese că în 2000, reclamantul a obținut recunoașterea statutului de refugiat pe o perioadă de trei ani, și anume de la 19 septembrie 2000 până la 18 septembrie 2003. La 13 iunie 2002, reclamantului i s-au acordat un permis de ședere temporar și un pașaport. Prin decizia din 26 martie 2003, Oficiul Național pentru Refugiați a menținut statutul de refugiat al reclamantului fără limită de timp. La 5 august 2005, permisul de ședere al reclamantului a fost prelungit până la 4 august 2006. La 19 aprilie 2006, reclamantul a primit un nou document de călătorie valabil până la 2 februarie 2010.

În prezent, reclamantul se află în continuare pe teritoriul românesc. Acesta deține o legitimație de refugiat și locuiește într-un centru de primire administrat de Oficiul Național pentru Refugiați.

Condiții de viață în centrul de detenție

Potrivit reclamantului, condițiile de viață din centrul de detenție erau foarte proaste. Acesta afirmă că a împărțit cu alte opt persoane o cameră de 12 m

Reclamantul afirmă că a fost privat, de asemenea, de activitate și de exerciții fizice în aer liber. Pe parcursul celor trei ani și cinci luni de detenție în acest centru, a avut permisiunea de a părăsi sediul numai pentru întâlnirile oficiale și pentru ședințele în fața instanțelor interne, ceea ce a avut efecte importante asupra stării sale psihice.

Guvernul indică faptul că, deși înainte de 2002 centrul de detenție nu a beneficiat de spații speciale pentru activități, persoanele reținute aici aveau acces la un televizor și puteau ieși în curtea centrului, în grupuri de cinci până la șase persoane. Potrivit datelor oferite de Oficiul Român pentru Imigrări privind centrul de la Otopeni, în comunicarea din 14 noiembrie 2008, în urma lucrărilor efectuate în 2002, a fost amenajat un spațiu pentru plimbări în curtea centrului și au fost aduse alte îmbunătățiri în interiorul centrului. Persoanele luate în custodie publică beneficiau de plimbări zilnice, cu excepția zilelor în care personalul de supraveghere era insuficient.

Asistența medicală era asigurată în centrul de detenție de un medic și doi infirmieri. La 15 februarie 2000, cu ocazia luării sale în custodie publică, reclamantul a fost examinat de un medic care l-a declarat „clinic sănătos”. Din dosarul medical al reclamantului reiese că următoarea examinare medicală a avut loc la 13 aprilie 2002.

Pentru a protesta împotriva condițiilor proaste de detenție și a detenției sale în centrul de detenție, reclamantul a făcut greva foamei în mai și iunie 2002 și la 24 ianuarie 2003, iar aceasta din urmă a durat trei săptămâni.

În timpul acestor greve ale foamei, reclamantul a fost examinat de mai multe ori de medic. La examinarea medicală din 7 mai 2002, medicul a constatat că reclamantul suferea de varice la gamba dreaptă. I s-a prescris un tratament chirurgical care nu a fost efectuat. La 15 mai 2002, reclamantul a refuzat tratamentul oferit de un infirmier. Boala pentru care îi fusese prescris acest tratament nu reiese din fișa sa medicală.

La 24 ianuarie 2003, reclamantul s-a plâns de dureri la nivelul gambelor, dar a refuzat îngrijirile infirmierului și a solicitat să fie examinat de un medic specialist. La 25 ianuarie 2003, a fost dus la serviciul de medicină internă al spitalului Ministerului de Interne, dar a refuzat să fie examinat precizând că începea o grevă a foamei și că accepta doar să fie examinat de un medic atașat la UNHCR. În timpul grevei foamei, reclamantul a fost examinat în mod periodic de către un infirmier sau medic, dar a refuzat de mai multe ori să efectueze analize, iar la 4 februarie 2003 a refuzat tratamentul medical și spitalizarea.

În perioada 11-14 februarie 2003, reclamantul a fost spitalizat la spitalul D. Gerota, unde a beneficiat de mai multe consultații specializate și de analize generale.

Dispozițiile relevante ale Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, în vigoare la momentul respectiv, prevăd următoarele:

Art. 19 alin. (3) din Constituție, în vigoare la momentul faptelor, era redactat după cum urmează:

La 16 noiembrie 2000, prin Decizia nr. 225/2000, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la compatibilitatea dintre art. 20 din Legea nr. 25/1969 și principiul constituțional al dreptului de acces la instanță. Curtea Constituțională a considerat că articolul citat anterior nu era conform cu Constituția, din următoarele motive:

Art. 21 din Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial nr. 168 din 3 aprilie 2001, care a abrogat Legea nr. 25/1969 citată anterior, prevedea următoarele:

Potrivit art. 79 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2001, durata cazării temporare stabilită prin decizia Direcției generale de evidență informatizată a persoanei nu poate depăși, de regulă, trei luni. Potrivit alineatului (2) al acestui articol, prelungirea duratei cazării temporare peste acest termen se poate face în baza unui referat motivat al Direcției generale de evidență informatizată a persoanei.

Dispozițiile relevante ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial din 27 decembrie 2002 și intrată în vigoare la 26 ianuarie 2003, care a abrogat Legea nr. 123/2001, astfel cum erau redactate atunci când erau în vigoare, prevedeau următoarele:

Legea nr. 56 din 13 martie 2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 194/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 26 martie 2007 și intrată în vigoare la 29 martie 2007, prevede, la art. 83, că măsura pentru declararea ca indezirabil se dispune de Curtea de Apel București, la sesizarea procurorului. Datele și informațiile în baza cărora se propune declararea ca indezirabil pentru rațiuni de securitate națională se pun la dispoziția instanței de judecată. Curtea de Apel București pronunță hotărârea definitivă în camera de consiliu. Instanța de judecată aduce la cunoștință străinului faptele care stau la baza sesizării, cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităților referitoare la siguranța națională și protejarea informațiilor clasificate.

Dispozițiile relevante ale Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la momentul respectiv, prevăd următoarele:

Înainte de a cere tribunalului anularea actului [...], cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ [...], autorității emitente, care este obligată sa rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta.

În toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.”

Guvernul a prezentat Curții o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 30 ianuarie 2002 și o hotărâre a Curții de Apel Bacău din 5 martie 2002, prin care se respingeau pe fond acțiuni având ca obiect plângeri în fața instanțelor administrative față de ordine de declarare ca indezirabili a unor străini; din conținutul hotărârii definitive citate anterior reiese că ordinul prin care persoana în cauză era declarată indezirabilă îi fusese comunicat acesteia, iar din conținutul sentinței reiese că ordinul fusese pronunțat în temeiul Legii nr. 123/2001. Din conținutul acestor hotărâri reiese că respectiva competență a instanțelor naționale era limitată la a verifica dacă normele procedurilor fuseseră respectate și dacă autoritatea publică nu săvârșise o eroare gravă în exercitarea dreptului său de apreciere. În plus, Ministerul de Interne nu era obligat să depună la dosar documentele care justificau această măsură, ce priveau securitatea națională.

De asemenea, Guvernul a prezentat o hotărâre a Curții de Apel București privind plângerea referitoare la o măsură de luare în custodie publică dispusă de parchet împotriva unei persoane pentru care s-a dispus returnarea în temeiul art. 93 alin. (2) din OUG nr. 194/2002.

Comitetul european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante („CPT”) a efectuat mai multe vizite în România la Centrul de primire, triere și cazare – Otopeni

Raportul prezentat Guvernului României cu privire la vizita efectuată de CPT în România între 24 septembrie – 6 octombrie 1995 conține următoarele pasaje relevante:

Raportul prezentat Guvernului României cu privire la vizita efectuată în România de CPT între 24 ianuarie – 5 februarie 1999 conține următoarele pasaje relevante:

Raportul prezentat Guvernului României cu privire la vizita efectuată în România de CPT între 16 ianuarie – 25 septembrie 2002 și între 9-11 februarie 2003 conține următoarele pasaje relevante:

Reclamantul se plânge de condițiile proaste de viață din Centrul de primire, triere și cazare – Otopeni din București Acesta invocă art. 3 din convenție, formulat după cum urmează:

Guvernul contestă acest argument.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul precizează că, după luarea sa în custodie publică, timp de mai mult de un an a împărțit o cameră cu alte treisprezece persoane dintre care două sufereau de tuberculoză și că numai spre sfârșitul șederii sale a fost plasat într-o cameră cu alte cinci persoane. Afirmă că a suportat condiții precare de igienă și că a primit hrană de proastă calitate. Subliniază că respectivul control medical efectuat de către un infirmier cu ocazia luării sale în custodie publică a fost foarte sumar. Adaugă că numai după doi ani de la luarea sa în custodie publică a fost examinat de către un medic, și anume la 13 aprilie 2002, și că nu a beneficiat de îngrijiri medicale decât atunci când a făcut greva foamei.

Reclamantul denunță practica acelor „comisioane” impusă de personalul de la centrul de detenție și lipsa activității fizice în timpul șederii sale, care a contribuit la agravarea stării sale de sănătate. În acest sens, face trimitere la raportul CPT redactat după vizitele la centrul de detenție între 16 - 25 septembrie 2002 și între 9 - 11 februarie 2003 (supra, pct. 51). Reclamantul precizează că, la examinarea medicală din 7 mai 2002, medicul a constatat că suferea de varice și i-a recomandat o intervenție chirurgicală care nu a fost niciodată efectuată, în ciuda faptului că a suferit în mai multe rânduri de dureri puternice la gambă și că a solicitat să fie examinat de un medic specialist.

Reclamantul contestă că ar fi participat la incendierea centrului, după cum susține Guvernul, și observă că, după incendiu, autoritățile au desfășurat o anchetă pentru identificarea responsabililor. Or, reclamantul nu făcea parte dintre aceștia.

Făcând trimitere la același raport al CPT ca și reclamantul și la cauza

Guvernul remarcă faptul că reclamantul putea să participe în centrul de detenție la diferite activități și să facă plimbări. Mai consideră că raportul CPT redactat în urma vizitei efectuate la centrul de detenție în luna februarie 1999 (supra, pct. 50) nu este relevant pentru prezenta cauză, întrucât condițiile de viață s-au ameliorat mult după această vizită.

În cele din urmă, Guvernul adaugă, fără să ofere detalii, că în timpul șederii sale în centrul de detenție, reclamantul a avut un comportament nepotrivit față de personal și a participat la o incendiere a centrului.

Motivarea Curții

Curtea constată că reclamantul s-a aflat în centrul de detenție al aeroportului Otopeni de la 15 februarie 2000 până la 31 iulie 2003, și anume pe o perioadă de trei ani și cinci luni. Privat de libertatea sa, nu putea să circule liber și nu putea să părăsească centrul de detenție fără consimțământul autorităților.

Curtea reamintește că măsurile privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilire. Cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător [

În cazul evaluării condițiilor de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulate ale acestora, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului. Pentru această evaluare, trebuie să se țină seama „de faptul că convenția este un instrument viu care trebuie interpretat în lumina condițiilor de viață actuale

În speță, Curtea constată că anumite aspecte ale condițiilor de viață a reclamantului în centrul de detenție, și anume numărul de persoane cazate împreună cu reclamantul, fac obiectul unei dispute între părți. Curtea nu consideră necesar să adopte o poziție privind acest aspect al condițiilor de existență în măsura în care poate recurge la o evaluare a cauzei întemeindu-se pe alte aspecte privind condițiile de viață prezentate în argumentele părților și rapoartele CPT (supra, pct. 50 și 51).

Curtea subliniază că, pe parcursul șederii reclamantului în centrul de detenție, au avut loc lucrări de îmbunătățire a incintei. În măsura în care părțile nu indică data la care aceste lucrări au fost realizate în 2002, Curtea va lua ca dată de referință vizita CPT între 16 - 25 septembrie 2002. În acest raport, CPT a evidențiat o îmbunătățire a condițiilor de viață în cadrul centrului. Prin urmare, Curtea va examina în mod succesiv condițiile de viață în cadrul centrului înainte și după luna septembrie 2002.

Curtea constată că afirmațiile reclamantului cu privire la condițiile precare de viață din centrul de detenție sunt confirmate de raportul CPT realizat în urma vizitei sale efectuate între 24 ianuarie - 5 februarie 1999. În această privință, observă condițiile proaste de igienă și proasta calitate a hranei denunțate de reclamant. Curtea evidențiază în special faptul că persoana în cauză nu beneficia de acces la dușuri decât o singură dată la fiecare două săptămâni, fapt care nu este contestat de Guvern. În plus, era închis majoritatea timpului, iar posibilitatea de a avea o activitate fizică era foarte limitată. Această stare de fapt ridică în sine probleme din punct de vedere al art. 3 din convenție (

De asemenea, Curtea observă că reclamantul nu a beneficiat de îngrijiri medicale specifice în ciuda recomandărilor medicului (supra, pct. 35). În plus, este necesar să se constate că reclamantul a fost urmărit din punct de vedere medical numai în timpul grevelor foamei și că examenele efectuate se limitau la analizarea consecințelor acestor greve.

Curtea admite că, în speță, nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenția de a denigra sau de a aduce atingere demnității reclamantului. Totuși, aceasta reamintește că, în cazul în care este necesar să se țină seama de problema dacă scopul tratamentului era de a umili sau de a denigra victima, absența unui astfel de scop nu poate exclude constatarea încălcării art. 3. Curtea consideră că respectivele condiții de viață pe care reclamantul a trebuit să le suporte de la 15 februarie 2000 până în septembrie 2002 i-au adus atingere demnității sale și i-au inspirat sentimente de umilință și de înjosire.

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din convenție din cauza condițiilor de viață suportate de reclamant în cadrul centrului de detenție până în septembrie 2002.

Curtea observă că, în septembrie 2002, CPT a constatat că respectivele condiții materiale de viață din centrul de detenție erau satisfăcătoare. Deși este adevărat că activitățile recreative din centru mai trebuie îmbunătățite, nu este mai puțin adevărat că acest singur element nu poate fi considerat ca atingând nivelul de gravitate prevăzut de art. 3 din convenție. Curtea acordă importanță faptului că, la 24 și 25 ianuarie 2003, deși personalul medical din centru a încercat să asigure reclamantului o examinare medicală specializată, acesta din urmă a refuzat îngrijirile propuse.

În aceste condiții, Curtea consideră că, după septembrie 2002, nu este dovedit că respectivele condiții de viață a reclamantului în centrul de detenție au fost suficient de severe pentru a presupune încălcarea art. 3 din convenție.

Prin urmare, nu a fost încălcat art. 3 din convenție din cauza condițiilor de viață suportate de reclamant în cadrul centrului de detenție după septembrie 2002.

Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său la libertate, invocând art. 5 § 1 lit. b) și f) din convenție. Curtea consideră că respectivul capăt de cerere al reclamantului trebuie examinat sub incidența art. 5 § 1 din convenție care prevede următoarele:

Guvernul contestă argumentul reclamantului.

Curtea constată că, în observațiile sale pe fondul cauzei (infra, pct. 80), Guvernul susține că reclamantul avea la dispoziția sa căi de atac la nivel național pentru a obține controlul legalității luării sale în custodie publică. Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că este necesar să examineze excepția de neepuizare a căilor de atac interne sub incidența pe art. 5 § 4 din convenție (infra, pct. 104-111).

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul pretinde că detenția sa din perioada 15 februarie 2000 – 31 iulie 2003, efectuată în baza Ordinului nr. 779/1998, care nu i-a fost niciodată comunicat, a fost arbitrară și disproporționată. Acesta consideră că nu a fost inițiată împotriva sa nicio procedură de expulzare și observă că articolul de lege prin care ministrul de interne era autorizat să dispună ridicarea dreptului său de ședere a fost declarat neconstituțional (supra, pct. 40). Evidențiază că nu a fost niciodată informat cu privire la motivele care justificau privarea sa de libertate sau durata acesteia și că nu a fost niciodată adus în fața unui judecător care să se pronunțe cu privire la temeinicia luării sale în custodie publică.

În afară de aceasta, el subliniază că, în temeiul Legii nr. 25/1969, atunci când îndepărtarea de pe teritoriu nu era posibilă, străinul trebuia să fie consemnat la domiciliu într-o localitate și nu închis într-un centru. De asemenea, observă că, la sfârșitul celor cinci ani în timpul cărora a fost declarat indezirabil, a fost pus în libertate fără ca o altă măsură să fie luată împotriva sa având în vedere pretinsul pericol pe care îl reprezenta pentru securitatea națională.

Guvernul constată că, prin Ordinul nr. 779/1998, ministerul a ridicat dreptul de ședere al reclamantului în România, l-a declarat persoană indezirabilă pe o perioadă de cinci ani și a dispus ca Inspectoratul General de Poliție să execute ordinul și să asigure plecarea reclamantului din teritoriu în termen de patruzeci și opt de ore. Acesta admite că în procesul-verbal redactat la 3 august 1998 nu se menționa că reclamantul fusese declarat persoană „indezirabilă”, dar subliniază că se făcea trimitere la art. 19 din Legea nr. 25/1969 pe motiv că persoana în cauză nu părăsise țara la expirarea permisului său de ședere. Subliniază că, deși Ordinul nr. 779/1998 nu a fost comunicat reclamantului, acesta din urmă a fost informat cu privire la consecințele sale prin procesul-verbal din 3 august 1998.

Guvernul subliniază că, la momentul luării în custodie publică a reclamantului, o procedură de expulzare se afla în curs și că detenția acestuia din urmă era „legală”. Subliniază că privarea de libertate a reclamantului avea o bază legală în dreptul intern, și anume legile nr. 25/1969 și 123/2001, precum și OUG nr. 194/2002, și că aceste acte normative îndeplineau condițiile de previzibilitate și de accesibilitate. Guvernul consideră că Ordinul nr. 779/1998 și raportul prin care se prelungea luarea reclamantului în custodie publică reprezentau acte care puteau face obiectul unei contestații prin intermediul contenciosului administrativ și observă că OUG nr. 194/2002 prevedea o cale de atac specială.

Guvernul consideră că luarea reclamantului în custodie publică era o măsură necesară din cauza refuzului său de a părăsi țara și a faptului că îndepărtarea nu putea fi efectuată imediat, din cauza lipsei unui document de călătorie valabil.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că, prin proclamarea „dreptului la libertate”, art. 5 § 1 se referă la libertatea fizică a persoanei; el are drept scop să asigure ca nimeni să nu fie privat de aceasta în mod arbitrar

Curtea constată că, în speță, reclamantul s-a aflat în Centrul de primire, triere și cazare Otopeni din București timp de aproximativ trei ani și cinci luni, până la îndepărtarea de pe teritoriul țării. Reclamantul nu putea să circule liber și nu putea să părăsească centrul de detenție fără consimțământul autorităților. Curtea conchide că menținerea reclamantului în centrul de detenție se interpretează, din cauza restricțiilor suportate, ca o privare de libertate (a se vedea, de asemenea,

Rămâne să se stabilească dacă această privare era compatibilă cu art. 5 § 1 din convenție. În privința „legalității” unei privări de libertate, Curtea reamintește că art. 5 § 1 face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură ale acesteia. Curtea trebuie, pe de altă parte, să fie convinsă că detenția din perioada în speță este conformă scopului art. 5 § 1, și anume protejarea individului de orice privare arbitrară de libertate [

Solicitând ca orice privare de libertate să se realizeze „conform căilor legale”, art. 5 § 1 impune, în primul rând, ca orice detenție să aibă o bază legală în dreptul intern. Cu toate acestea, Curtea reamintește că cerința ca privarea de libertate să se realizeze „conform căilor legale” nu se limitează la a face trimitere la dreptul intern; aceasta implică, de asemenea, calitatea legii, vrea să fie compatibilă cu supremația dreptului, noțiune inerentă tuturor articolelor convenției (

În speță, perioada de privare de libertate în litigiu a început la 15 februarie 2000 și s-a încheiat la 31 iulie 2003, atunci când reclamantul a fost eliberat, după ce a fost prelungită la 27 august 2001 și 31 ianuarie 2003. Prin urmare, reclamantul a fost privat de libertate în mod neîntrerupt timp de trei ani și cinci luni.

Curtea observă că Ordinul nr.

De asemenea, Curtea trebuie să verifice dacă deciziile de prelungire a măsurii de menținere a reclamantului în detenție luate ulterior au făcut ca privarea sa de libertate să fie compatibilă cu art. 5 § 1 din convenție. Curtea constată că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 123/2001 și a OUG nr. 194/2002, luarea în custodie publică a unei persoane declarate indezirabile a cărei îndepărtare de pe teritoriu nu era posibilă imediat era prevăzută de lege. Prin urmare, conchide că măsura în litigiu avea o bază în dreptul intern. Rămâne să se stabilească dacă dreptul intern răspundea cerințelor de accesibilitate și de previzibilitate pentru protejarea persoanei în cauză de o privare arbitrară de libertate.

În privința accesibilității, Curtea constată că atât legea, cât și ordonanța menționată au fost publicate în Monitorul Oficial. Prin urmare, Curtea consideră că acest text răspundea criteriului accesibilității.

Cu privire la previzibilitate, Curtea reamintește că este evident că, în contextul specific al măsurilor referitoare la securitatea națională, cerința previzibilității nu poate fi aceeași ca în numeroase alte domenii (

În speță, Curtea constată că privarea de libertate a reclamantului a fost prelungită întotdeauna pe motiv că fusese declarat indezirabil și că prezenta, conform autorităților, un pericol pentru securitatea națională (supra, pct. 15 și 16). Or, Curtea constată că nu a fost inițiată nicio anchetă împotriva reclamantului pentru participarea la săvârșirea vreunei infracțiuni în România sau într-o altă țară. Este suficient pentru Curte să constate că, în afară de motivul general menționat anterior, autoritățile, respectând dispozițiile legale aplicabile în materie, nu au oferit reclamantului nicio altă precizare cu privire la faptele care i se imputau și care reprezentau în mod implicit motivele privării sale de libertate.

De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că instanțele naționale nu puteau efectua decât o examinare pur formală a deciziilor în care se constata că reclamantul fusese declarat indezirabil și care prelungeau luarea în custodie publică a acestuia (a se vedea, de asemenea, infra, pct. 104 - 111).

Întrucât reclamantul nu a beneficiat nici în fața autorităților administrative, nici în fața instanțelor naționale de gradul minim de protecție împotriva riscului de arbitrar din partea autorităților, Curtea consideră că, la momentul prelungirilor succesive, nici privarea sa de libertate nu avea o bază legală suficientă în dreptul intern, în măsura în care nu era prevăzută de „o lege” în conformitate cu cerințele convenției.

Având în vedere considerațiile precedente, Curtea conchide că privarea neîntreruptă de libertate a reclamantului timp de trei ani și cinci luni nu a avut o bază legală în conformitate cu cerințele art. 5 § 1 din convenție.

Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a putut contesta în fața unei instanțe legalitatea privării sale de libertate. Acesta invocă art. 5 § 4, art. 6 și art. 13 din convenție.

Curtea reamintește că art. 5 § 4 este o

Guvernul respinge acest argument.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul consideră că, în măsura în care ordinul în litigiu în care era declarat indezirabil nu conținea motivele care justificau această măsură, nu putea beneficia de un recurs efectiv la nivel național pentru a obține controlul legalității privării sale de libertate. Consideră că acest lucru a condus la un dezechilibru între el și minister cu ocazia procedurii de anulare. Subliniază durata acestei proceduri și observă că instanțele naționale au pronunțat deciziile fără să fie depuse la dosar probe care să demonstreze pretinsul pericol pe care îl reprezenta pentru securitatea națională.

Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut contesta legalitatea măsurilor luate împotriva sa prin intermediul contenciosului administrativ, recurs care era, potrivit acestuia, adecvat, eficace, accesibil și suficient. Guvernul își completează observațiile cu exemple din jurisprudența instanțelor naționale (a se vedea supra, pct. 46 și 47).

Motivarea Curții

Curtea reamintește că art. 5 § 4 recunoaște persoanelor arestate sau reținute dreptul de a introduce un recurs pentru a se verifica respectarea cerințelor de procedură și de fond necesare „legalității”, în sensul convenției, a privării lor de libertate.

Cerința echității procedurale care decurge din art. 5 § 4 nu impune aplicarea unor criterii uniforme și imuabile independente de context, de fapte și de circumstanțele cauzei. Deși o procedură care intră sub incidența art. 5 § 4 nu trebuie să fie însoțită întotdeauna de garanții identice cu cele prevăzute la art. 6 pentru litigiile civile sau penale, aceasta trebuie să aibă un caracter judiciar și să ofere individului în cauză garanții adaptate tipului de privare de libertate de care se plânge (

Curtea a recunoscut deja că utilizarea de informații confidențiale putea să se dovedească inevitabilă în cauzele în care securitatea națională era în joc, precizând în același timp că acest lucru nu însemna că autoritățile naționale erau scutite de controlul efectiv din partea instanțelor interne atunci când afirmau că o cauză privea securitatea națională și terorismul (

Curtea observă că Guvernul menționează calea contenciosului administrativ ca fiind un recurs eficace pentru a se verifica legalitatea privării de libertate a reclamantului. Acesta indică, de asemenea, că OUG nr. 194/2002 prevedea o cale de atac specială.

În ceea ce privește recursul administrativ, Curtea observă că, în temeiul dispozițiilor legale în vigoare, termenul pentru contestarea unui act administrativ începe să curgă de la data comunicării acestuia către persoana în cauză, obligație care revenea autorităților. Or, în speță, ordinul respectiv nu a fost niciodată comunicat reclamantului datorită caracterului său secret. În afară de aceasta, în hotărârea sa din 19 septembrie 2000, Tribunalul București a constatat că reclamantul nu putea contesta Ordinul nr. 779, deoarece acesta nu îi fusese comunicat (supra, pct. 13

În ceea ce privește recursul prevăzut la art. 93 din OUG 194/2002 (supra, pct. 43), Curtea observă că, din formularea articolului citat, reiese că acest recurs era limitat la situațiile prevăzute la art. 93 alin. (2). Or, măsura dispusă împotriva reclamantului la 31 ianuarie 2003 se referea la o situație diferită întemeiată pe art. 93 alin. (4) din OUG 194/2002. În afară de aceasta, Curtea observă că exemplul de jurisprudență prezentat de Guvern se referă la recursul unei persoane împotriva căreia măsura de returnare și de luare în custodie publică fusese dispusă în temeiul art. 93 alin. (2) din OUG 194/2002.

În orice caz, Curtea consideră că nici recursul administrativ, nici cel prevăzut de OUG 194/2002 nu puteau constitui căi de atac eficace împotriva deciziilor de luare în custodie publică a reclamantului din următoarele motive.

Curtea constată că reclamantul a fost informat doar verbal cu privire la existența ordinului în care fusese declarat persoană indezirabilă, fără ca motivele care justificau această măsură să îi fie comunicate.

În plus, din jurisprudența internă în materie, precum și din conținutul legilor succesive care au reglementat regimul străinilor, reiese că respectiva competență a instanțelor la examinarea legalității unui ordin în care o persoană era declarată indezirabilă era limitată la a verifica dacă normele de procedură fuseseră respectate și dacă autoritatea publică nu comisese o eroare gravă în exercitarea dreptului său de apreciere (supra, pct. 43 și,

În cele din urmă, Curtea constată intrarea în vigoare a Legii nr. 56/2007 (supra, pct. 44) care prevede în mod explicit că este de competența curții de apel să pronunțe o decizie în care o persoană este declarată indezirabilă după ce a examinat motivele care justificau o asemenea măsură și după ce a informat persoana în cauză cu privire la faptele de care este acuzată. Totuși, aceste modificări legislative, care trebuie apreciate, sunt cu mult ulterioare faptelor denunțate de reclamant și nu sunt în măsură să remedieze situația acestuia.

În aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul nu a fost în măsură să introducă o contestație veritabilă cu privire la plângerea sa și nu a beneficiat de un recurs efectiv.

Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a putut obține despăgubiri la nivel național pentru privarea sa de libertate pe care o consideră ilegală. Acesta invocă art. 5 § 5 din convenție care se citește după cum urmează:

Guvernul respinge acest argument.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Argumentele părților

Reclamantul se plânge că a fost privat de posibilitatea de a solicita o reparație pentru privarea sa de libertate pe care o consideră ilegală, cu încălcarea art. 5 § 5 din convenție.

Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut încerca să obțină reparații prin introducerea unei acțiuni în daune-interese în fața instanțelor civile. În orice caz, instanțele sesizate cu acțiunea de despăgubire a reclamantului au hotărât că detenția acestuia era legală.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că art. 5 § 5 este respectat atunci când se pot solicita reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare alin. 1, 2, 3 sau 4 (

Curtea observă că Guvernul admite că nicio cale specifică de atac nu era disponibilă reclamantului pentru a obține reparații în cazul privării ilegale de libertate într-un centru de detenție. Aceasta observă, de asemenea, că, deși a indicat acțiunea în daune-interese prevăzută de Codul civil, ca fiind disponibilă reclamantului pentru a obține reparații, Guvernul nu a prezentat niciun exemplu relevant de jurisprudență pentru a-și susține afirmațiile [

Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit că reclamantul avea la dispoziție, la nivel național, posibilitatea de a obține reparații pentru privarea sa de libertate contrară art. 5 § 1 și 4 din convenție.

Prin urmare, Curtea conchide că a fost încălcat art. 5 § 5 din convenție.

Citând art. 5 § 3 din convenție, reclamantul invocă faptul că nu a fost adus de îndată în fața unui judecător după privarea sa de libertate.

Curtea observă că art. 5 § 3 se referă în mod explicit la privările de libertate menționate la art. 5 § 1 lit. c), și anume la arestarea preventivă în cadrul unui proces penal. Acesta nu se aplică celorlalte cazuri de privări de libertate enumerate la art. 5 § 1 (

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul solicită 1

Guvernul ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru a dovedi prejudiciul material și că suma este exagerată pentru prejudiciul moral invocat.

Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde reclamantului suma de 17

Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată pe motiv că nu dispune de documente justificative necesare. Prin urmare, Curtea nu îi va acorda nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.