CtEDO 19.01.2010 Auto

VODA v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
19.01.2010
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
VODA v. ROMANIA (CtEDO, 2010)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Mihai Vodă, este un cetățen român care s-a născut în 1947 și trăiește în București. Guvernul României (“Governul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Răzvan-Horațiu Radu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumat după cum urmează. Reclamantul a lucrat ca economist în calitate de economist în calitate de economist în cadrul companiei C. („societatea”), fosta societate de stat, care a operat din 1995 ca societate comună cu capital privat în principal. La 23 august 1991, reclamantul a fost respins din locul de muncă. El a contestat această decizie și la 6 octombrie 1994 Curtea de District din București („Tribunalul de District”) a ordonat reintegrarea și plata unei sume de bani pentru salariul întârziat. Această hotărâre a devenit finală la 17 octombrie 1996. La 5 decembrie 1996, societatea a hotărât să reintegreze reclamantul, dar a indicat că este imposibil să-l reintroducă în locul său de muncă anterior, deoarece postul nu mai era disponibil după privatizarea companiei și, prin urmare, a încheiat contractul său de ocupare a forței de muncă. Cu toate acestea, la 18 decembrie 1996, societatea a emis un contract de ocupare a forței de muncă pentru solicitant, declarând că el a fost reintegrat în poziția sa anterioară. În decizia finală din 17 decembrie 2004, Curtea de Apel din București („Curtea de Apel”) a permis acțiunea, menționând absența consimțământului reclamantului și, de asemenea, neexistența postului relevant în acel moment. La 27 ianuarie 1997, societatea a modificat perioada de preavis stabilită în decizia sa din 5 decembrie și la 29 ianuarie 1997, a plătit suma ordonată de instanță. La 26 octombrie 1998, Curtea de District a anulat cele două hotărâri din 5 decembrie 1996 și 27 ianuarie 1997 și a ordonat societății să reintegreze reclamantul în locul său de muncă sau într-un post echivalent, să-i plătească 46.752.030 lei român (ROL) în salariul întârziat pentru perioada aprilie 1996-octombrie 1998, precum și să-i plătească salariul corespunzător până la reintegrarea efectivă. În argumentul său, instanța a acceptat evaluarea daunelor propuse de reclamant pe baza unui salariu lunar de 167,57 dolari americani (USD). Această hotărâre a devenit finală la 1 septembrie 1999. La 14 aprilie 1999 și la 30 iunie 1999, Curtea de District a ordonat atașarea activelor financiare ale societății până la ROL 46.752.030. La 3 noiembrie 1999, societatea a plătit suma respectivă. La 12 octombrie 1999, societatea a informat agenția de stat respectivă cu privire la imposibilitatea reintegrării reclamantului, dar la 18 octombrie 1999 l-a invitat la sediul său pentru a discuta despre reintegrarea. Reclamantul a avut loc la 28 octombrie 1999, dar nu s-a ajuns la un acord. La 28 iunie 2001, reclamantul a solicitat acuzației P.A. să pună în aplicare hotărârea prin confiscarea activelor societății. La 25 iulie 2001, banca a refuzat să efectueze această criză în absența unei greșeli de execuție pentru această sumă de USD 7 800,95, care a reprezentat, potrivit reclamantului, suma actualizată a salariului întârziat, acordată de hotărârea finală din 26 octombrie 1998. 10. La 26 iulie 2001, reclamantul a solicitat instanței să valideze această criză. La 28 septembrie 2001, Curtea de District a declarat acțiunea inadmisibilă, deoarece conturile societății au fost blocate în temeiul dispozițiilor Ordinării Guvernamentale nr. 11 din 23 ianuarie 1996 („Ordinitatea nr. 11/1996” în ceea ce privește executarea creanțelor financiare bugetare și, prin urmare, executarea a trebuit să fie efectuată în temeiul acestor dispoziții de către administrație financiară, nu de către instanțe. 11. La 14 noiembrie 2001, după decesul procurorului P.A., dosarul de execuție a fost transferat la judecătorul D.M. 12. La 22 noiembrie 2001, Curtea de District a respins o opoziție față de execuție de către societate. Această hotărâre a devenit finală și o altă obiecție a fost res judicata pe baza principiului. 13. La 11 decembrie 2001, judecătorul D.M. a solicitat atașarea conturilor societății la banca BCR și la 7 ianuarie 2002, el a actualizat suma. La 8 ianuarie 2002, banca a informat judecătorul că nu a putut continua această criză, deoarece suma reclamată nu se bazează în mod clar pe un titlu executor. La cererea reclamantului, la 11 februarie și 8 martie 2002, judecătorul a efectuat noi crize, informand atât societatea cât și instanța de executare. 14. În plus, la 21 decembrie 2001, reclamantul a solicitat Agenției pentru Ocupare și Formare Profesională din București („AMPOFM”) să continue executarea în temeiul Ordinului nr. 11/1996. La 29 martie 2002, el a depus o acțiune administrativă împotriva acestei agenții, susținând refuzul de a pune în concluzie executarea. Curtea județului de la București („Cortea județului”) a respins această acțiune la 4 iulie 2002, constatarea că nu a fost refuzată de către AMPOFM, care la 14 februarie 2002 a confiscat conturile companiei în temeiul unui mandat de execuție începând cu 17 ianuarie 2002. În lipsa apelului, această hotărâre a devenit finală. 15. La 2 octombrie 2002, Curtea de District, în particular, a aprobat continuarea executării de către AMPOFM. 16. La 15 noiembrie 2002, reclamantul a introdus o procedură sumară împotriva societății, băncii BCR și AMPOFM, care urmărește să elimine obstacolele de recuperare a datoriei. La 29 noiembrie 2002, Curtea de District a declarat acțiunea inadmisibilă, având în vedere în primul rând că cererea sa ar constitui o decizie privind fondurile, nu o măsură provizorie, și în al doilea rând că nu a existat urgență. La 3 februarie 2003, AMPOFM a solicitat băncii BCR să atașeze activele societății până la USD 9.141.51 și, la 9 aprilie 2003, s-a remis cazul înapoi la judecatorul D.M., pentru a continua cu executarea. 18. La 14 aprilie 2003, la cererea reclamantului, judecătorul a actualizat datoria și a efectuat o criză pentru 10 817,21 USD în ceea ce privește salariul întârziat până în decembrie 2002. 19. La 6 iunie 2003, Curtea de District a susținut criza, iar la 11 decembrie 2003, Curtea de Apel a autorizat atașarea activelor societății în banca BCR până la USD 10.817.21. Această hotărâre a devenit finală. Obiecția ulterioară la executare a societății a fost respinsă la 22 aprilie 2004 de Curtea de District. 20. La 18 iulie și 11 septembrie 2003, reclamantul a primit 286,88 USD și, respectiv, 2,817,19 USD. La 20 ianuarie 2004, Curtea de District a atașat conturile băncii BCR în Banca Națională a României (BNR) până la 7,712,36 USD. 21. La 6 decembrie 2004, judecătorul a certificat că reclamantul a recuperat întreaga datorie în temeiul hotărârii din 26 octombrie 1998, corespunzând arridelor salariale pentru aprilie 1996 – decembrie 2002 inclusiv, până la încetarea statutului său de angajat din cauza pensionării (a se vedea mai jos). Reclamantul a recunoscut, de asemenea, într-o scrisoare din 14 decembrie 2004 adresată unei instanțe interne că a primit sumă de 10 817,21 USD menționată mai sus. 22. La 19 martie 2002, reclamantul s-a plâns că judecătorul a refuzat să înregistreze refuzul societății de a executa hotărârea din 1998. La 10 aprilie 2002, Curtea de District a considerat că această cerere depășește competența judecătorului. 23. La 2 august 2002, judecătorul a refuzat să continue cu executarea din motive, printre altele, de nepagarea de către reclamant a taxelor de executare. Reclamantul a contestat acest refuz în fața instanței, dar la 27 septembrie 2002, Curtea de District și-a respins cererea, deoarece nu a plătit aceste taxe. La 24 februarie 2003, reclamantul a depus o plângere împotriva judecătorului în fața Camerei Balificilor și a solicitat înlocuirea acestuia. La 6 martie 2003, Camera a respins acuzațiile sale și a refuzat înlocuirea deoarece, în acel moment, executarea a fost efectuată de AMPOFM (a se vedea punctul 17 mai sus). 25. La 10 octombrie 2003, reclamantul a solicitat judecătorului să profite de activele societății până la 1.023,81 USD, reprezentând diferența dintre salariul și pensia pentru ianuarie – octombrie 2003. La 28 octombrie 2003, Curtea de District a permis o criză până la suma prevăzută în hotărârea din 26 octombrie 1998. Cu toate acestea, printr-un dosar oficial din 6 decembrie 2004, judecătorul a refuzat să actualizeze această diferență, deoarece hotărârea din 1998 nu a acordat un astfel de drept și nici decizia judecătorească menționată mai sus din 28 octombrie 2003. În cele din urmă, la 21 iulie 2006, Curtea de District a respins această acțiune, având în vedere că sarcina judecătorului a fost de a aplica un instrument de titlu, în timp ce diferența impugnată între salariu și pensie nu a fost prevăzută nici în hotărârea din 1998, nici în hotărârea judecătorului din 28 octombrie 2003. La 7 decembrie 2005, reclamantul a solicitat ca jurisprudența să certifice înregistrarea oficială că societatea nu a respectat obligația de a-l reinstaura. Prin declarația din 8 decembrie 2005, judecătorul a considerat că această cerere constituie o situație de fapt, care ar fi putut fi făcută legal numai pe baza unei hotărâri judiciare. Reclamantul s-a plâns în fața instanței, dar la 20 ianuarie 2006, Curtea de District a respins acțiunea, deoarece judecătorul a acționat în mod legal. Această hotărâre a devenit finală. 27. La 20 august 2002, reclamantul a solicitat plata de către societate către statul asigurării sociale, contribuțiile sale pentru șomaj și asigurările de pensii și impozitele pe venit. Prin hotărârile finale din 26 ianuarie 2004 și 11 ianuarie 2007, Curtea de Apel a anulat hotărârile instanțelor de judecată și a trimis cazul înapoi pentru examinarea proaspătă. La 23 octombrie 2002, Curtea de District a adresat procurorului o plângere penală a reclamantului împotriva șefului companiei pentru, printre altele, neexecutarea hotărârii din 1998 în ceea ce privește reintegrarea. Potrivit reclamantului, procurorul nu l-a informat despre nicio soluție. 29. La 2 martie 2006, Curtea de District, într-o decizie interlocutivă neaplicabilă, a declarat inadmisibilă o acțiune împotriva societății pentru o penalitate pecuniară zilnică pentru nerespectarea hotărârii din 26 octombrie 1998. Curtea a susținut că reclamantul nu a respectat dispozițiile Codului de procedură civilă, care prevede că o cerere de penalizare pecuniară zilnică nu poate fi depusă decât în faza de aplicare și în urma unei convocții adresate de debitorului. 30. La 10 ianuarie 2003, Fondul Național al Pensiunilor și altor Asigurări Sociale („CNPAS”) a certificat inaptitudinea reclamantului pentru muncă. 31. La 20 ianuarie 2003, reclamantul a formulat o cerere de retragere din motive de invalidare și la 27 ianuarie 2003, el a informat AMPOFM că societatea îi datorează salarii pentru perioada aprilie 1996- decembrie 2002. 32. La 7 aprilie 2003, Fondul de district al pensiilor din București („CPMB”) a permis solicitarea reclamantului să se retragă și i-a acordat o pensie de invalidare începând cu 20 ianuarie 2003. 33. La 10 octombrie 2003, reclamantul a solicitat ca judecatorul să efectueze o criză în ceea ce privește diferența dintre salariu și pensie, pentru ianuarie-octombrie 2003. Acesta a susținut că societatea a plătit prejudiciile materiale în temeiul hotărârii din 1998 și că obligația societății de a plăti salarii nu a durat decât până când reclamantul și-a pierdut capacitatea de muncă, deoarece art. 56 litera (d) din Codul muncii a prevăzut încheierea de jure a unui contract de muncă la data comunicării deciziei de pensionare. 34. La 11 octombrie 2006, Curtea de District a acceptat, în mod privat, o cerere a judecătorului de atașare activele societății în banca BCR, pentru salariile corespunzătoare ianuarie 2003 – septembrie 2006. La 26 octombrie 2006, judecătorul a efectuat această criză. Cu toate acestea, la 18 decembrie 2006, Curtea de District a permis opunerea societății și a anulat această criză. Acesta a considerat că obligația societății de a plăti salarii a durat până la reintegrarea, ceea ce nu mai este posibil de când reclamantul a ales să se retragă. Curtea a susținut, de asemenea, că hotărârea din 1998 nu a dat reclamantului dreptul la diferența dintre salariu și pensie. Această hotărâre a devenit finală. 35. La 12 decembrie 2006, Curtea de Apel a respins printr-o decizie finală o acțiune a societății împotriva reclamantului, care urmărește să stabilească refuzul acesteia de a fi reintegrată și, de asemenea, caderea dreptului său de a aplica hotărârea din 1998 în ceea ce privește reintegrarea. Curtea a susținut că obligația de reintegrare este o obligație de performanță intuită personală, în funcție exclusiv de dorința debitorului și care nu poate fi îndeplinită prin execuție forțată. Acesta a mai considerat că hotărârea din 1998 a ordonat societății să reintegreze reclamantul, dar a stabilit, de asemenea, o metodă echivalentă de executare a acestei obligații prin plata salariilor până la reintegrarea efectivă. Această hotărâre nu a stabilit două obligații diferite, ci doar o singură obligație de a acționa, care trebuia să fie executată fie în natură de către societate, fie de către echivalent, aceasta din urmă fiind singura posibilitate pentru reclamant să forțeze debitorul. Curtea a remarcat, de asemenea, refuzul societății de a reintegra reclamantul și intențiile sale nerealiste în acest sens (a se vedea punctul 8 mai sus). 36. La 17 mai 2007, judecătorul D.M., la cererea reclamantului, a efectuat o criză asupra activelor societății pentru salariile în curs de desfășurare pentru ianuarie 2003 – aprilie 2007. La 21 august 2007, Curtea de District a permis opunerea societății la această criză. Curtea a susținut că societatea nu mai putea reintegra reclamantul din moment ce a ales să se retragă și că obligația societății de a plăti salarii a durat până la pensionare. Până la momentul pensionării, obligația societății de a plăti salarii în temeiul hotărârii din 1998 a fost respectată. Prin urmare, obligația societății de a plăti salarii s-a încetat și reclamantul nu a putut solicita în consecință plățile salariale și pensii. În absența unui recurs, această hotărâre a devenit finală. 37. Legislația internă relevantă este descrisă în Roman și Hogea c. România (dec.), nr. 62959/00, 31 august 2004) și Sacaleanu c. România (nr. 73970/01, 6 septembrie 2005).

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă