AFFAIRE TAUTU c. ROUMANIE

AFFAIRE TAUTU c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

ROMÂNIA (solicitarea nr. 17299/05) HOTĂRÂREA fond STRASBURG 9 februarie 2010 DEFINIF 09/05/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Tautu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 19 ianuarie 2010, Rend .. 17299/05) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, dl Nicolae Dumitru Tăutu, a sesizat Curtea la 30 aprilie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 10 iulie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1944 și își are reședința în Franța, Montpellier. Reclamantul a numit în instanță un particular, B.V., printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 din Codul civil, care are ca obiect un teren de 3350 m2 situat la Voluntari Printr-o hotărâre definitivă din 4 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de la București, prin care se confirmă decizia din 12 iunie 2002 pronunțată de tribunalul județului din București, acțiunea reclamantului a fost primită, iar instanța a ordonat B.V. să-i restituie terenul revendicat. Prin hotărârea pronunțată la 4 noiembrie 2004, de Înalta Curte de Casație și Justiție recursul în anulare ( recuri in anulă ) formați de procurorul general împotriva deciziei definitive din 4 decembrie 2002 a fost primită și a fost anulată hotărârea din 4 decembrie 2002 pentru eroare de apreciere a faptelor, în ceea ce privește forța probatorie a titlurilor de proprietate prezentate de părțile la litigiu. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Brumãrescu c. România ([GC], n 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII) și Masinexportimport Industrial Group SA România 22687/03, 1 decembrie 2005, § 22) printr-un regulament de urgență (ordonța de urgență) al guvernului, nr. 58 din 25 iunie 2003, publicat în Jurnalul Oficial n 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-330 din Codul de procedură civilă care reglementează recursul în anulare au fost abrogate. În temeiul dispozițiilor tranzitorii, hotărârile judecătorești pronunțate până la data intrării în vigoare a regulamentului erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunțate hotărârile. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul se plânge că anularea hotărârii definitive a Tribunalului din București din 4 decembrie 2002 prin Hotărârea din 4 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice, garantat prin art. 6 1 din Convenție, care dispune de Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 11. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 12. Guvernul recunoaște că faptul de a pune sub semnul întrebării, prin intermediul unui recurs extraordinar la dispoziția procurorului general, o hotărâre definitivă constituie o necunoaștere a principiului securității rapoartelor juridice, dar observă că această cale de atac a fost abrogată și consideră că, în orice caz, un control suplimentar a fost justificat pentru a asigura respectarea legalității. 13. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu aceasta, în care a ajuns la concluzia că a încălcat art. 1 din Convenție din cauza punerii în discuție, în urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general, a soluției date definitiv unui litigiu (a se vedea, printre altele, Bruscu, citată anterior, §§ 61-65, Masinexportimport Industrial Group , citată anterior, § ; și SC Editura Orizonturi S.R.L. c. România , n 15872/03, § 59-63, 13 mai 2008). 14. După examinarea prezentei cauze, Curtea consideră că Guvernul nu a furnizat niciun argument convingător care să conducă la o concluzie diferită (a se vedea, de asemenea, Mureșan c. România, n 8015/05, § 19, 26 mai 2009). Prin urmare, Curtea consideră că, prin aplicarea în acest fel a dispozițiilor articolului 330 din Codul de procedură civilă care reglementează acțiunea în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat, prin decizia sa din 4 noiembrie 2004, principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 15. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) cu privire la acest aspect. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 LA CONVENȚIA 16. Reclamantul se plânge că Hotărârea din 4 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect încălcarea dreptului său la respectarea proprietăților sale, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 17. Guvernul consideră că ingerința în dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile era prevăzută de lege și urmărea un interes legitim, și anume repararea unei erori comise de instanțele inferioare, în aprecierea probelor. 18. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului fusese stabilit printr-o hotărâre definitivă din 4 decembrie 2002 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, reclamantul avea un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 19. Curtea arată apoi că ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... noiembrie 2004 al Înaltei Curți de Casație și Justiție a avut ca efect privarea reclamantului de bunurile sale în sensul celei de-a doua teze a primului alineat din Protocolul nr 1 (a se vedea Brumărescu, citată anterior, §§ 74). Curtea amintește că o privare de proprietate care intră sub incidența acestui al doilea standard se poate justifica numai în cazul în care se demonstrează în special că aceasta a avut loc pentru motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în domeniul proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității (Brumăescu, citată anterior, §§ 73-74.21. În speță, Curtea constată că guvernul invocă o eroare de apreciere a faptelor referitoare la forța probatorie a titlurilor de proprietate prezentate de părțile la litigiu, de către instana de apel care a pronunțat decizia definitivă în speță, și nu o eroare de drept, pentru a justifica ingerința în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. În consecință, Curtea consideră că, în pofida marjei de apreciere de care dispune statul în această privință, această presupusă eroare nu poate fi suficientă pentru a legitima privarea unui bun dobândit în mod legal ca urmare a unui litigiu civil definitiv încheiat (a se vedea Hotărârea Blidaru c. România, nr. 8695/02, § 55, 8 noiembrie 2007 și Masinexportimport Industrial Group SA., citată anterior, § 46) 22. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 23. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, adică contravaloarea terenului pierdut, evaluată la 620 EUR/m2, ca la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere perioada cuprinsă între data depunerii expertizei și data adoptării prezentei hotărâri, precum și comunicarea generală adresată Curții de către guvern, la data de mai În 2009, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află într-o stare în care aceaceasta ar trebui să fie rezervată ținând seama și de posibilitatea unui acord între statul pârât și statul pârât (art. 1 și art. 4 din Regulamentul de procedură). Prejudiciul moral și cheltuielile de judecată 26. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de despăgubire în acest sens. Prin urmare, Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt În consecință, rezervă în ceea ce privește prejudiciul material invită guvernul și reclamantul să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele camerei va avea grijă să o stabilească dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 9 februarie 2010, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

TĂUTU c. ROUMANIE

(Requête n

o

17299/05)

ARRÊT

(

fond

)

STRASBOURG

9 février 2010

DÉFINITIF

09/05/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Tăutu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Elisabet Fura,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 janvier 2010,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

17299/05) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Nicolae Dumitru Tăutu («

le requérant

»), a saisi la Cour le 30 avril 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 10 juillet 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Le requérant est né en 1944 et réside en France, à Montpellier.

5.

Le requérant assigna en justice un particulier, B.V., par une action en revendication fondée sur l’article 480 du code civil, ayant comme objet un terrain de 3350

m² sis à Voluntari – Pipera, dans le département d’Ilfov.

6.

Par un arrêt définitif du 4 décembre 2002, rendu par la cour d’appel de Bucarest confirmant la décision du 12 juin 2002 rendue par le tribunal départemental de Bucarest, l’action du requérant a été accueillie et le tribunal a ordonné à B.V. de lui restituer le terrain revendiqué.

7.

Par un arrêt rendu le 4 novembre 2004, par la Haute Cour de cassation et de justice le pourvoi en annulation (

recurs în anulare

) formé par le procureur général contre la décision définitive du 4 décembre 2002 fut accueilli et l’arrêt du 4

décembre 2002 fut annulé pour erreur d’appréciation des faits, s’agissant de la force probante des titres de propriété présentés par les parties au litige.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

8.

Les dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

Brumărescu c. Roumanie

([GC], n

o

28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII) et

SC

Mașinexportimport Industrial Group SA

c.

Roumanie

(n

o

22687/03, 1

er

décembre 2005, § 22).

9.

Par un règlement d’urgence (

ordonanța de urgență

) du Gouvernement, n

o

58 du 25 juin 2003, publié au Journal Officiel n

o

460 du 28 juin 2003, les articles 330-330

4

du code de procédure civile régissant le pourvoi en annulation ont été abrogés. En vertu des dispositions transitoires, les décisions de justice rendues jusqu’à la date de l’entrée en vigueur du règlement étaient soumises aux voies de recours existant à la date à laquelle les décisions avaient été rendues.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Le requérant se plaint de ce que l’annulation de l’arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 4 décembre 2002 par l’arrêt du 4

novembre

2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques, garanti par l’article 6

§

1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

11.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

12.

Le Gouvernement admet que le fait de remettre en cause, par la voie d’un pourvoi extraordinaire à la disposition du procureur général, une décision de justice définitive constitue une méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques, mais fait observer que cette voie de recours a été abrogée et estime que, de toute manière, un contrôle supplémentaire était justifié pour assurer le respect de la légalité.

13.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle-ci, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article

6

§

1 de la Convention en raison de la remise en cause, à la suite d’un recours en annulation formé par le procureur général, de la solution donnée de manière définitive à un litige (voir, entre autres,

Brumărescu

, précité, §§

61-65,

SC

Mașinexportimport Industrial Group

SA

, précité, §

32

; et

SC Editura Orizonturi S.R.L.

c. Roumanie

, n

o

15872/03, §§

59-63, 13

mai 2008).

14.

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le

Gouvernement n’a fourni aucun argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente (voir aussi

Mureșan c. Roumanie

, n

o

8015/05, §

19, 26 mai 2009).

Dès lors, la Cour estime qu’en appliquant de la sorte les dispositions de l’article 330 du Code de procédure civile régissant le recours en annulation, la Haute Cour de cassation et de justice a méconnu par sa décision du 4

novembre 2004 le principe de la sécurité des rapports juridiques et par là même, le droit du requérant à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

15.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 sur ce point.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

16.

Le requérant se plaint de ce que l’arrêt du 4 novembre 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a eu pour effet de porter atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu à l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

17.

Le Gouvernement considère que l’ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens était prévue par la loi et poursuivait un intérêt légitime, à savoir réparer une erreur commise par les juridictions inférieures, dans l’appréciation des preuves.

18.

La Cour rappelle que le droit de propriété du requérant avait été établi par un arrêt définitif du 4 décembre 2002 et relève que le droit ainsi reconnu n’était pas révocable. Le requérant avait donc un bien au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1.

19.

La Cour relève ensuite que l’arrêt du 4 novembre 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a annulé l’arrêt définitif du 4 décembre 2002 et a jugé que le requérant n’avait pas un droit de propriété sur le terrain en question. Elle considère que cette situation est analogue à celle du requérant dans l’affaire Brumărescu précitée. La Cour estime donc que l’arrêt du 4

novembre 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice a eu pour effet de priver le requérant de son biens au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

Brumărescu

, précité, §§

73

‑

74).

20.

La Cour rappelle qu’une privation de propriété relevant de cette deuxième norme peut seulement se justifier si l’on démontre notamment qu’elle est intervenue pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité (

Brumărescu

, précité, §§ 73-74).

21.

En l’espèce, la Cour observe que le Gouvernement invoque une erreur d’appréciation des faits relative à la force probante des titres de propriété présentés par les parties au litige, par la cour d’appel ayant rendu la décision définitive en l’espèce, et non une erreur de droit, pour justifier l’ingérence dans le droit au respect des biens du requérant. En conséquence, la Cour estime que, malgré la marge d’appréciation dont dispose l’État en la matière, cette prétendue erreur ne saurait suffire pour légitimer la privation d’un bien acquis en toute légalité à la suite d’un litige civil définitivement tranché (voir les arrêts

Blidaru c. Roumanie

, n

o

8695/02, §

55, 8

novembre

2007 et

SC

Mașinexportimport Industrial Group SA

., précité, §

46)

22.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

23.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel

24.

Le requérant réclame 2

390

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi, soit la contre-valeur du terrain perdu évalué à 620

EUR/m², comme l’atteste un rapport d’expertise immobilière d’août

2007.

Le Gouvernement indique que, selon l’expertise immobilière qu’il a commandée en novembre 2007, la valeur du terrain est de 2

077

000 EUR.

25.

Compte tenu du délai intervenu entre la date de soumission des expertises et la date d’adoption du présent arrêt, ainsi que de la communication générale adressée à la Cour par le Gouvernement, le

11

mai

2009, signalant la diminution significative des valeurs vénales des immeubles, la Cour considère que, dans les circonstances de l’espèce, la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état de sorte qu’il convient de la réserver en tenant également compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et l’intéressé (article

75

§§

1 et 4 du règlement de la Cour).

B.

Dommage moral et frais et dépens

26.

Le requérant n’a présenté aucune demande d’indemnisation à ce titre. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

4.

Dit

que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état

;

En conséquence

:

a)

la

réserve

en ce qui concerne le préjudice matériel

;

b)

invite

le Gouvernement et le requérant à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir

;

c)

réserve

la procédure ultérieure et

délègue

au président de la chambre le soin de la fixer au besoin.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 février 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président