Mehrdad împotriva Turciei

SECȚIUNEA DECIZIE Adresele nr. 1157/08, 1165/08, 1174/08, 1175/08 și 21383/08 de către Fathi MEHRDAD și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 9 februarie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători, și Sally Dollé, grefierul secțiunii având în vedere cererile depuse la 8 ianuarie și 2 mai 2008, având în vedere decizia de a acorda prioritate cererilor de mai sus în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Fathi Mehrdad, dl Mehdi Barjasteh Garmroodi, dl Esfandiar Bakhshi, dl Saeid Jamali și dl Mehrard Abdolvand, sunt resortisanți iranieni născuți în 1967, 1955, 1967, 1955 și, respectiv, 1973. Primul reclamant locuiește în Franța.

Al doilea și al patrulea reclamant locuiesc în Elveția. Primele patru reclamante sunt reprezentate în fața Curții de către dna Abadi, directorul Iranian Refugees Alliance Inc., o organizație neguvernamentală din New York, Statele Unite ale Americii. Al cincilea reclamant este reprezentat de J. Pauw, S. Hopman și V. Essenburg, avocați care practică în Amsterdam. Guvernul turc (“Guvernul”) sunt reprezentați de agentul lor. La 10 ianuarie 2008, Președintele Camerei la care au fost alocate primele patru cauze a decis, în interesul părților și conducerea corectă a procedurii în fața Curții, să informeze guvernul Turciei, în conformitate cu art. 39 din Regulamentul Curții, că reclamanții nu ar trebui deportați în Iran până la 23 ianuarie 2008. În ultima dată, președintele Camerei a hotărât să prelungească măsura intermediară indicată în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții până la încheierea cererilor.

Deciziile similare au fost luate în a cincea cerere la 5 și 28 mai 2008. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții s-au alăturat Organizației Populare Mojahedin din Iran („PMOI”, cunoscut și sub numele de „Organismul Mojahedin-e-Khalq”), dar au lăsat-o pe măsură ce au ajuns să nu fie de acord cu obiectivele și metodele PMOI. Au mers în Irak, unde au fost adăpostite de Fondul de Interviu temporar și Protecție („TPF”), o tabără creată de forțele Statelor Unite din Irak. Această instituție a fost ulterior numită Tabăra pentru refugiați Ashraf („ARC”) și a deținut alți ex- membri ai PMOI. La 5 și 6 mai și 8 august 2006, reclamanții au fost recunoscuți ca refugiați sub mandatul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați în timpul șederii lor la ARC, în Irak.

În ianuarie, martie și aprilie 2008, reclamanții au sosit în Turcia unde au fost arestați pentru intrare ilegală sau absența documentelor de identitate. În urma, primii patru solicitanți au fost eliberați și au permis să locuiască într-un hotel din Silopi sub supravegherea poliției. Al cincilea reclamant a fost autorizat să rezidă în Bursa. La 13 martie 2008, Guvernul a informat Curtea că la 16 martie 2008 În februarie 2008, primii patru solicitanți au părăsit reședința și au dispărut. Autoritățile interne au eliberat un mandat de căutare pentru ei. La 8 septembrie 2008, reprezentantul acestor solicitanți a informat Curții că au părăsit Turcia și au locuit în Franța, Elveția și Olanda. La 23 octombrie 2008, Guvernul a informat Curtea că a cincea Reclamantul a dispărut după ce a fost autorizat să meargă la Ankara.

În decembrie 2008, reprezentanții celui de-al cincilea reclamant au informat Curtea că a părăsit Turcia și a locuit în Țările de Jos, unde a solicitat azil. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolelor 2, 3, 5 și 13 din Convenția cu privire la propunerea de îndepărtare în Iran sau Irak de către autoritățile turce, de o presupusă absență de căi de recurs interne și de natura și licența deținerii lor în Turcia. DREPTUL având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să se alăture acestora. Reclamanții, care locuiesc în prezent în Franța, Elveția și Olanda, au susținut plângerile și au susținut că au avut reclamații argumentabile în temeiul articolelor 2, 3, 5 și 13 din Convenție la momentul în care au fost expulzate în Iran sau în Irak, care ar trebui examinate pe fondurile lor de către Curte.

Curtea reamintește că art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele le conduc la concluzia că „nu mai este justificat să continue examinarea cererii.” În cazul instantaneu, Curtea observă că reclamanții nu mai sunt în risc de a fi deportați în Iran sau în Irak de către autoritățile turce și temerile conexe pe care le-au adăugat cu privire la returnarea lor forțată în aceste țări au fost dissipate (a se vedea, mutatis mutandis A. Sh.

și alții c. Turcia (dec.), nr. 41396/98, 28 mai 2002; Mohamed Youssouf Barakat Saleh c. Olanda (dec.), nr. 15243/04, 3 iunie 2008). Prin urmare, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererilor [art. 37 § 1 litera (c)]. Curtea subliniază, în hotărârea sa, în cazul Abdolkhani și Karimnia c. Turcia (n. 30471/08, CEDH 2009]… (extracte)), aceasta a stabilit deja principiile relevante în temeiul articolului 3 din Convenție în ceea ce privește posibila deportare a foștilor membri ai PMOI în Iran și Iraq. În aceeași hotărâre, Curtea a stat, de asemenea, cu privire la responsabilitatea guvernului contestat în temeiul articolului 13 din Convenția de a oferi un remediu intern eficient în astfel de chestiuni, precum și de a specifica natura și amploarea obligațiilor guvernamentale în temeiul articolului 5 §§ 1, 2 și 4 din Convenție în contextul imigrației.

Prin urmare, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 în mod amendat Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazurile din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; Sally Dolle Françoise Tulkens Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION Applications nos.

1157/08, 1165/08, 1174/08, 1175/08 and 21383/08 by Fathi MEHRDAD and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 9 February 2010 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judges, and Sally Dollé, Section Registrar , Having regard to the above applications lodged on 8 January and 2 May 2008, Having regard to the decision to grant priority to the above applications under Rule 41 of the Rules of Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Fathi Mehrdad, Mr Mehdi Barjasteh Garmroodi, Mr Esfandiar Bakhshi, Mr Saeid Jamali and Mr Mehrard Abdolvand, are Iranian nationals who were born in 1967, 1955, 1967, 1955 and 1973 respectively.

The first applicant lives in France. The second and fourth applicants live in Switzerland. The third and fifth applicants reside in the Netherlands. The first four applicants are represented before the Court by Mrs D. Abadi, the director of Iranian Refugees Alliance Inc., a non ‑ governmental organisation in New York, United States of America. The fifth applicant is represented by J. Pauw, S. Hopman and V. Essenburg, lawyers practising in Amsterdam. The Turkish Government (“the Government”) are represented by their Agent.

On 10 January 2008 the President of the Chamber to which the first four cases were allocated decided, in the interests of the parties and the proper conduct of the proceedings before the Court, to indicate to the Government of Turkey, under Rule 39 of the Rules of Court, that the applicants should not be deported to Iran until 23 January 2008. On the latter date the President of the Chamber decided to extend the interim measure indicated under Rule 39 of the Rules of Court until the Court comes to a conclusion regarding the applications. Similar decisions were taken in the fifth application on 5 and 28 May 2008. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants joined the People's Mojahedin Organisation in Iran (“the PMOI”, also known as the “Mojahedin-e-Khalq Organization”), but left it as they came to disagree with the PMOI's goals and methods. They went to Iraq where they were housed by the Temporary Interview and Protection Facility (“TIPF”), a camp created by the United States forces in Iraq. This facility was subsequently named the Ashraf Refugee Camp (“ARC”) and held other ex- PMOI members. On 5 and 6 May and 8 August 2006, the applicants were recognised as refugees under the mandate of the Office of the United Nations High Commissioner for Refugees during their stay at the ARC, in Iraq. In January, March and April 2008, the applicants arrived in Turkey where they were arrested for illegal entry or the absence of identity documents.

Subsequently, the first four applicants were released and allowed to reside in a hotel in Silopi subject to police supervision. The fifth applicant was allowed to reside in Bursa. On 13 March 2008 the Government informed the Court that on 16 February 2008 the first four applicants had left their residence and disappeared. The domestic authorities issued a search warrant for them. On 8 September 2008 these applicants' representative informed the Court that they had left Turkey and lived in France, Switzerland and the Netherlands. On 23 October 2008 the Government informed the Court that the fifth applicant disappeared after having been authorised to go to Ankara. On 10 December 2008 the fifth applicant's representatives informed the Court that he had left Turkey and lived in the Netherlands, where he had requested asylum.

COMPLAINTS The applicants complained under Articles 2, 3, 5 and 13 of the Convention of their proposed removal to Iran or Iraq by the Turkish authorities, of an alleged absence of domestic remedies and of the nature and lawfulness of their detention in Turkey. THE LAW Having regard to the similar subject matter of the applications, the Court finds it appropriate to join them. The applicants, who now live in France, Switzerland and the Netherlands, maintained their complaints and claimed that they had arguable claims under Articles 2, 3, 5 and 13 of the Convention at the time of their intended removal to Iran or Iraq which should be examined on their merits by the Court.

The Court recalls that Article 37 § 1 c) of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead it to conclude that “it is no longer justified to continue the examination of the application.” In the instant case, the Court observes that the applicants are no longer at risk of being deported to Iran or to Iraq by the Turkish authorities and the related fears which they harboured about their forced return to these countries have been dissipated (see, mutatis mutandis , A. Sh.

and Others v. Turkey (dec.), no. 41396/98, 28 May 2002; Mohamed Youssouf Barakat Saleh v. the Netherlands (dec.), no. 15243/04, 3 June 2008). The Court considers, therefore, that it is no longer justified to continue the examination of the applications (Article 37 § 1 (c)). The Court further points out that in its judgment in the case of Abdolkhani and Karimnia v. Turkey (no. 30471/08, ECHR 2009 ‑ ... (extracts)), it has already set out the relevant principles under Article 3 of the Convention in respect of a possible deportation of former members of the PMOI to Iran and Iraq. In the same judgment, the Court also ruled on the responsibility of the respondent Government under Article 13 of the Convention to provide an effective domestic remedy in such matters, as well as specifying the nature and extent of the Government's obligations under Article 5 §§ 1, 2 and 4 of the Convention within the immigration context.

Therefore, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the cases in accordance with Article 37 § 1 in fine . In view of the above, it is appropriate to strike the cases out of the list. For these reasons, the Court unanimously Decides to join the applications; Decides to strike the applications out of its list of cases. Sally Dollé Françoise Tulkens Registrar President