MEHRDAD v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
MEHRDAD v. TURKEY (CtEDO, 2010)
SECȚIUNEA DECIZIE Adresele nr. 1157/08, 1165/08, 1174/08, 1175/08 și 21383/08 de către Fathi MEHRDAD și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 9 februarie 2010 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președintele Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători, și Sally Dollé, grefierul secțiunii având în vedere cererile depuse la 8 ianuarie și 2 mai 2008, având în vedere decizia de a acorda prioritate cererilor de mai sus în temeiul articolului 41 din Regulamentul de procedură, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Fathi Mehrdad, dl Mehdi Barjasteh Garmroodi, dl Esfandiar Bakhshi, dl Saeid Jamali și dl Mehrard Abdolvand, sunt resortisanți iranieni născuți în 1967, 1955, 1967, 1955 și, respectiv, 1973. Primul reclamant locuiește în Franța. Al doilea și al patrulea reclamant locuiesc în Elveția. Primele patru reclamante sunt reprezentate în fața Curții de către dna Abadi, directorul Iranian Refugees Alliance Inc., o organizație neguvernamentală din New York, Statele Unite ale Americii. Al cincilea reclamant este reprezentat de J. Pauw, S. Hopman și V. Essenburg, avocați care practică în Amsterdam. Guvernul turc (“Guvernul”) sunt reprezentați de agentul lor. La 10 ianuarie 2008, Președintele Camerei la care au fost alocate primele patru cauze a decis, în interesul părților și conducerea corectă a procedurii în fața Curții, să informeze guvernul Turciei, în conformitate cu art. 39 din Regulamentul Curții, că reclamanții nu ar trebui deportați în Iran până la 23 ianuarie 2008. În ultima dată, președintele Camerei a hotărât să prelungească măsura intermediară indicată în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții până la încheierea cererilor. Deciziile similare au fost luate în a cincea cerere la 5 și 28 mai 2008. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții s-au alăturat Organizației Populare Mojahedin din Iran („PMOI”, cunoscut și sub numele de „Organismul Mojahedin-e-Khalq”), dar au lăsat-o pe măsură ce au ajuns să nu fie de acord cu obiectivele și metodele PMOI. Au mers în Irak, unde au fost adăpostite de Fondul de Interviu temporar și Protecție („TPF”), o tabără creată de forțele Statelor Unite din Irak. Această instituție a fost ulterior numită Tabăra pentru refugiați Ashraf („ARC”) și a deținut alți ex- membri ai PMOI. La 5 și 6 mai și 8 august 2006, reclamanții au fost recunoscuți ca refugiați sub mandatul Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați în timpul șederii lor la ARC, în Irak. În ianuarie, martie și aprilie 2008, reclamanții au sosit în Turcia unde au fost arestați pentru intrare ilegală sau absența documentelor de identitate. În urma, primii patru solicitanți au fost eliberați și au permis să locuiască într-un hotel din Silopi sub supravegherea poliției. Al cincilea reclamant a fost autorizat să rezidă în Bursa. La 13 martie 2008, Guvernul a informat Curtea că la 16 martie 2008 În februarie 2008, primii patru solicitanți au părăsit reședința și au dispărut. Autoritățile interne au eliberat un mandat de căutare pentru ei. La 8 septembrie 2008, reprezentantul acestor solicitanți a informat Curții că au părăsit Turcia și au locuit în Franța, Elveția și Olanda. La 23 octombrie 2008, Guvernul a informat Curtea că a cincea Reclamantul a dispărut după ce a fost autorizat să meargă la Ankara. În decembrie 2008, reprezentanții celui de-al cincilea reclamant au informat Curtea că a părăsit Turcia și a locuit în Țările de Jos, unde a solicitat azil. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolelor 2, 3, 5 și 13 din Convenția cu privire la propunerea de îndepărtare în Iran sau Irak de către autoritățile turce, de o presupusă absență de căi de recurs interne și de natura și licența deținerii lor în Turcia. DREPTUL având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să se alăture acestora. Reclamanții, care locuiesc în prezent în Franța, Elveția și Olanda, au susținut plângerile și au susținut că au avut reclamații argumentabile în temeiul articolelor 2, 3, 5 și 13 din Convenție la momentul în care au fost expulzate în Iran sau în Irak, care ar trebui examinate pe fondurile lor de către Curte. Curtea reamintește că art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să ia o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele le conduc la concluzia că „nu mai este justificat să continue examinarea cererii.” În cazul instantaneu, Curtea observă că reclamanții nu mai sunt în risc de a fi deportați în Iran sau în Irak de către autoritățile turce și temerile conexe pe care le-au adăugat cu privire la returnarea lor forțată în aceste țări au fost dissipate (a se vedea, mutatis mutandis A. Sh. și alții c. Turcia (dec.), nr. 41396/98, 28 mai 2002; Mohamed Youssouf Barakat Saleh c. Olanda (dec.), nr. 15243/04, 3 iunie 2008). Prin urmare, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererilor [art. 37 § 1 litera (c)]. Curtea subliniază, în hotărârea sa, în cazul Abdolkhani și Karimnia c. Turcia (n. 30471/08, CEDH 2009]. ... (extracte)), aceasta a stabilit deja principiile relevante în temeiul articolului 3 din Convenție în ceea ce privește posibila deportare a foștilor membri ai PMOI în Iran și Iraq. În aceeași hotărâre, Curtea a stat, de asemenea, cu privire la responsabilitatea guvernului contestat în temeiul articolului 13 din Convenția de a oferi un remediu intern eficient în astfel de chestiuni, precum și de a specifica natura și amploarea obligațiilor guvernamentale în temeiul articolului 5 §§ 1, 2 și 4 din Convenție în contextul imigrației. Prin urmare, Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 în mod amendat Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazurile din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; Sally Dolle Françoise Tulkens Președintele grefierului