CASE OF ANTICĂ AND COMPANY "R" v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 26732/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Andreea Florin Antică și societatea pe acțiuni „R” cu sediul social în România, („reclamanții”), au sesizat Curtea la 28 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”)

Reclamanții sunt reprezentați de L. Poenaru, avocată în București. Guvernul român („Guvernul”)

Reclamanții pretind, în special, că libertatea lor de exprimare a fost îngrădită prin condamnarea lor în urma unui proces civil, după publicarea unui articol de presă.

La 4 februarie 2009, președintele Secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Reclamantul, domnul Andreea Florin Antică, s-a născut 2 septembrie 1971 și locuiește în București. Societatea comercială reclamantă „R” este o editură cu sediul în București.

La sfârșitul anilor 1990, afacerea denumită „Megapower” a beneficiat de o largă acoperire mediatică în toate cotidianele naționale. Speța viza participarea financiară a statului român, de aproximativ 15 000 000 USD, la o societate denumită „Megapower”, cu sediul in Statele Unite, care a dat faliment ulterior. Conform cotidianelor, mai mulți oameni politici și înalți reprezentanți ai statului erau implicați, aceștia obținând în mod ilicit beneficii în urma acestei afaceri.

După cum reiese din comunicatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 7 noiembrie 2002, ancheta penală care viza „afacerea Megapower” și în special pe R.D., fostul director al societății Megapower, era în curs.

La 4 și 13 ianuarie 1999, cotidianul

Cel de-al doilea articol, care relua în mare parte aceleași informații ca cele publicate în primul, menționa faptul că R.D. își construise un imobil impozant, ca un buncăr de beton, evaluat la 2 000 000 USD, pe care tocmai ce îl vânduse unei firme străine. O fotografie a imobilului însoțea acest articol. În părțile sale relevante, al doilea articol era redactat după cum urmează:

La 1 martie 1999, partea vătămată, R.D., a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria București cu o plângere penală pentru insultă și calomnie împotriva redactorului-șef de la

După efectuarea de investigații în această cauză, parchetul „l-a identificat pe inculpatul [M.] Florin ca semnatar – sub pseudonimul Prahoveanu B. – al articolelor publicate în cotidianul

La 25 ianuarie 2002, dosarul a fost trimis de parchet judecătoriei.

La 11 martie 2002, instanța a audiat partea vătămată și pe Cornel V., singurul dintre cei patru inculpați care s-a prezentat în fața instanței. Cu această ocazie, inculpatul Cornel V. a declarat că el și reclamantul au fost trimiși de redacția cotidianului la Breaza, pentru a fotografia imobilul în cauză. El a adăugat că, în afară de fotografii, aceștia nu au contribuit deloc la redactarea articolului incriminat, dar că respectivul articol, apărut la 13 ianuarie 1999, a fost redactat tot de Florin M., ca și cel din 4 ianuarie 1999.

Reclamantul nu s-a prezentat personal în fața instanței, ci a fost reprezentat de un avocat.

Prin hotărârea din 23 septembrie 2002, judecătoria l-a achitat pe reclamant în dosarul penal, considerând că nu a comis infracțiunile de insultă și calomnie, pe motiv că unul dintre elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și calomnie, și anume vinovăția, lipsea, dar l-a obligat, în cauza civilă, la plata de daune-interese părții vătămate, cu titlu de daune morale, în valoare de 100 000 000 lei românești vechi (ROL). Societatea reclamantă a fost considerată responsabilă civilmente, împreună cu reclamantul, în calitate de angajator al acestuia, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, instanța a constatat încheierea procesului penal împotriva jurnalistului Florin M. din cauza decesului acestuia și i-a achitat pe ceilalți doi inculpați, și anume pe redactorul-șef al cotidianului pentru lipsa răspunderii și pe fotoreporterul Cornel V., pe motiv că doar a făcut fotografia imobilului, care însoțea articolul.

În ceea ce privește raționamentul instanței care motiva achitarea reclamantului sub aspect penal și condamnarea sub aspect civil, hotărârea din 23 septembrie 2002 a considerat că articolul incriminat includea „o serie de acuzații cu caracter calomnios”. Conform acestei hotărâri, în respectivul articol „se afirma că partea vătămată a construit un palat în comuna Breaza, evaluat la 2 milioane de dolari, care proveneau din banii societății Megapower, dusă astfel la faliment” și că partea vătămată a „

Instanța a considerat că, în ciuda faptului că, prin afirmațiile sale calomnioase la adresa părții vă, reclamantul a adus atingere onoarei și demnității părții vătămate, acțiunile sale nu constituie infracțiunile de insultă sau calomnie, astfel cum erau prevăzute la art. 205 și 206 C. pen., în lipsa intenției. Astfel, instanța a reținut că reclamantul „a dorit, prin articolul său, informarea opiniei publice cu privire la un subiect foarte mediatizat la momentul respectiv, atât în presa națională, cât și în cea internațională, și nu insultarea sau calomnierea părții vătămate, deși a fost mereu conștient de faptul că acest articol compromitea onoarea și reputația părții vătămate”. În consecință, instanța a stabilit că răspunderea civilă delictuală a reclamantului trebuia angajată în baza art. 998-999 C. civ., pe motiv că, prin publicarea articolului incriminat, acesta „a adus atingere onoarei și demnității părții vătămate, care, în calitate de profesor universitar și fost consilier al cancelarului german, se bucura de o mare notorietate și recunoaștere la nivel intern și internațional”.

Atât primul reclamant, cât și societatea reclamantă au introdus recurs împotriva hotărârii din 23 septembrie 2002.

În recursul său, primul reclamant a invocat că, după cum reieșea din declarația lui Cornel V. și din cartea sa de muncă, nu avea funcția de redactor, ci de fotoreporter, el doar făcând fotografiile care însoțeau articolul din 13 ianuarie 1999 și că acest articol a fost scris de Florin M., ca și cel din 4 ianuarie 1999. Apoi, reclamantul invoca faptul că raționamentul hotărârii atacate era contradictoriu deoarece, pe de o parte, instanța l-a achitat de acuzațiile de insultă și calomnie pe motiv că nu făcuse altceva decât să informeze opinia publică cu privire la un subiect foarte mediatizat, dar, pe de altă parte, îl obliga la plata de daune-interese fără a stabili vina care i se imputa. Pe de altă parte, reclamantul indica faptul că o anchetă penală era încă în curs în ceea ce privea răspunderea lui R.D. în afacerea „Megapower”.

În sfârșit, reclamantul se baza pe art. 10 din Convenție și invoca faptul că articolul incriminat informa opinia publică cu privire la un subiect de interes general. În ceea ce privește valoarea daunelor-interese, reclamantul invocă faptul că aceasta era disproporționată.

Societatea reclamantă și-a motivat recursul în mod similar.

Prin hotărârea din 12 februarie 2003, Tribunalul București a respins recursul reclamanților și a menținut hotărârea din 23 septembrie 2002.

Instanța a reținut că, în calitate de jurnalist care a semnat articolul din 13 ianuarie 1999, reclamantul și-a exprimat „punctul de vedere cu privire la problemele considerate alarmante pentru societate”. Instanța a considerat că „în această privință trebuie să se țină seama de faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare căreia îi corespunde dreptul de a primi informații sau idei, fără ingerința autorităților, și că presa are dreptul de a prezenta circumstanțe de interes public”. Apoi, instanța a adăugat că, „cu toate acestea, trebuie să se țină seama de faptul că libertatea de exprimare nu poate aduce atingere demnității, onoarei și vieții private a unei persoane, în ceea ce privește dreptul său la imagine”. Instanța a considerat că hotărârea atacată considerase tocmai faptul că răspunderea civilă a reclamanților trebuia angajată pentru că a adus atingere reputației părții vătămate și că valoarea daunelor-interese a fost corect stabilită.

Esențialul dispozițiilor din dreptul intern relevant, și anume fragmente din Codul penal, din Codul civil și din Codul de procedură penală, este descris în cauza

Potrivit art. 63 alin. (3) C. pen., în vigoare la momentul faptelor, maximumul pentru amenda penală prevăzută pentru infracțiunea de calomnie era de 30 000 000 ROL.

Prin decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată de Monitorul Oficial nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională declara neconstituțională legea de abrogare a art. 205-207 C. pen., referitoare la insultă și calomnie, pe motiv că reputația persoanelor, astfel cum este garantată de Constituție, trebuia protejată neapărat prin sancțiuni de drept penal.

Prin decizia din 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare împotriva hotărârii din 26 aprilie 2001 a Tribunalului București, într-o cauză de calomnie. Curtea Supremă a stabilit că Tribunalul București trebuia să analizeze dacă se întruneau în speță condițiile antamării răspunderii civile a reclamantei. Curtea Supremă a considerat că, din cauza neverificării existenței acestor condiții, răspunderea civilă a reclamantei a fost reținută în mod nelegal de tribunal și a decis anularea condamnării civile [a se vedea

Reclamanții pretind o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, astfel cum garantează art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul contestă acest argument.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

Curtea reamintește că instanțele naționale sunt cele care au, în primul rând, competența de a stabili faptele și de a interpreta legislația internă. În exercitarea puterii sale de control, rolul Curții nu este sub nicio formă de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 6 hotărârile pe care le-au pronunțat conform puterii lor de apreciere.

În speță, reclamantul a fost condamnat, în calitate de autor al unui articol publicat la 13 ianuarie 1999 în cotidianul editat de societatea reclamantă. Acest articol a lezat reputația reclamantului, omul de afaceri R.D.

În această privință, reiese din sentința judecătoriei din 23 septembrie 2002 că parchetul a stabilit, în cursul anchetei preliminare, că articolul incriminat a fost redactat de către al treilea inculpat, Florin M., ca și un alt articol pe aceeași temă, publicat la 4 ianuarie 1999 (a se vedea supra, pct. 11). Tribunalul nu a explicat, în hotărârea sa definitivă din 13 februarie 2003, de ce a eliminat această constatare a parchetului, în ciuda unui motiv ridicat de reclamanți în recursul lor.

În plus, instanțele nu s-au pronunțat cu privire la mijloacele de probă prezentate de reclamanți pentru a susține lipsa răspunderii primului reclamant, în special cu privire la declarația celuilalt inculpat, Cornel V. în această privință și cu privire la contractul de muncă al primului reclamant de unde reieșea faptul că era fotoreporter (a se vedea supra, pct. 20 și 24).

Curtea evidențiază că nu trebuie să examineze temeinicia motivului întemeiat pe lipsa calității de autor al articolului incriminat, în ceea ce îl privește pe primul reclamant. Aceasta se limitează la a remarca faptul că o astfel de examinare nu se impunea pentru a constata că motivul în cauză era cel puțin relevant și că dacă instanța l-a considerat întemeiat, trebuia în mod necesar să respingă acțiunea împotriva reclamantului. Astfel, această întrebare impunea un răspuns specific și explicit. Din cauza lipsei acestuia din urmă, este imposibil să se știe dacă instanța doar a neglijat motivul în cauză sau a dorit să îl respingă și, în această ultimă ipoteză, din ce motive.

În sfârșit, instanța a considerat și societatea reclamantă responsabilă civilmente, în calitate de angajator al primului reclamant. Condamnarea sa decurgea astfel din cea a reclamantului (a se vedea supra, pct. 15). Astfel, Curtea ia act de faptul că, chiar dacă publicarea de către aceasta a articolului în litigiu nu a fost niciodată contestată, ea nici nu a fost pusă în cauză direct de instanțele naționale.

Ținând seama de constatarea Curții de la pct. 36, supra, privind lipsa motivării de către instanțele naționale a condamnării primului reclamant ca autor al articolului incriminat, nici condamnarea societății reclamante, ca parte responsabilă civilmente, nu este motivată, pentru că era accesorie celei a primului reclamant.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că în speță a fost încălcat art. 6 din Convenție.

Reclamanții pretind o atingere nejustificată și disproporționată adusă libertății de exprimare, astfel cum este garantat de art. 10 din Convenție, formulat după cum urmează:

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Guvernul contestă acest argument.

Curtea evidențiază că, în ceea ce privește primul reclamant, acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.

În ceea ce privește absența motivării de către instanțele naționale a condamnării primului reclamant ca autor al articolului incriminat, Curtea nu este în măsură să adopte o poziție în ceea ce privește chestiunea dacă reclamantul este sau nu autorul articolului incriminat, deci dacă și-a exercitat sau nu, prin acest articol, libertatea de exprimare.

În schimb, nu a fost contestat faptul că articolul incriminat a apărut în cotidianul editat de societatea reclamantă. Prin urmare, Curtea va examina acest capăt de cerere din perspectiva art. 10 din Convenție.

Curtea a examinat deja din perspectiva art. 10 obligările la plată pentru calomnie (de exemplu, hotărârea

Curtea observă că părțile consideră de comun acord că hotărârea Tribunalului București din 12 februarie 2003 constituie o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare.

Curtea observă că răspunderea civilă delictuală și răspunderea pentru fapta altei persoane sunt reglementate de art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. Prin urmare, ingerința era „prevăzută de lege” (a se vedea

Apoi, aceasta constată că ingerința în litigiu urmărea un scop legitim din perspectiva art. 10 § 2, și anume protecția reputației altora, în speță cea a omului de afaceri R.D.

Rămâne de analizat dacă ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică.

În exercitarea atribuțiilor sale de control, rolul Curții nu este sub nicio formă de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica din perspectiva art. 10 hotărârile pronunțate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere [

În speță, societatea reclamantă a fost condamnată, în urma unui articol publicat în cotidianul pe care îl edita. Acest articol viza pretinsa implicare a omului de afaceri R.D. în falimentul unei societăți căreia statul român îi acordase un împrumut considerabil și în special faptul că acesta a obținut profit din respectiva afacere, construindu-și o vilă scumpă, pe care ulterior a vândut-o de teama începerii unei urmăriri penale împotriva sa.

Articolul incriminat viza un subiect de interes general pentru colectivitate, și anume gestionarea patrimoniului statului, prin acordarea de împrumuturi directe întreprinderilor [a se vedea

Instanța a condamnat societatea reclamantă ca partea responsabilă civilmente, în calitate de angajator al primului reclamant. Condamnarea sa decurgea astfel din cea a reclamantului (a se vedea supra, pct. 15) și nu viza propria răspundere în calitate de editor a cotidianului în care a apărut articolul în litigiu. Prin urmare, instanțele nu au oferit o motivare suficientă a condamnării în litigiu (a se vedea pct. 37-39).

În plus, Curtea remarcă valoarea extrem de ridicată a daunelor-interese care trebuiau plătite, care era de aproximativ treizeci de ori salariul mediu lunar în România, la momentul faptelor, și care depășea de trei ori maximul amenzii penale prevăzute la momentul respectiv pentru calomnie (a se vedea supra, pct. 26). O astfel de sancțiune contestă justul echilibru care trebuie păstrat între dreptul societății reclamante la libertatea de exprimare și cerințele interesului general al societății (a se vedea,

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea concluzionează că în speță a fost încălcat art. 10 din Convenție, în ceea ce o privește pe a doua reclamantă.

Reclamanții se plâng, în baza art. 6 § 1, că, din cauza participării procurorului la procedură, care era subordonat puterii executive, instanța nu a fost independentă și imparțială. Invocând art. 6 § 3 lit. d), aceștia se plâng de faptul că martorii propuși de ei nu au fost audiați de instanță.

Ținând seama de ansamblul de elemente aflate în posesia sa, și în măsura în care este competentă spre a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele acesteia.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamanții nu au prezentat nicio solicitare cu titlu de reparație echitabilă în termenul prevăzut în acest scop. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.