SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 46540/15 Fouzia SEBBAR împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 februarie 2024 într-un comitet compus din Egidijus Kūris , președintele Pauliine Koskelo, Frederic Krenc, judecători și Dorothee von Arnim, graffière de secțiune cererea n 46540/15 împotriva Regatului Belgiei, inclusiv o resortisantă belgiană, doamna Fouzia Sebbar, născută în 1957 și rezidentă în Anvers, reprezentată la data depunerii cererii de către domnul B. Smekens și în timpul procedurii de către domnul B. Saeyvoet, ambii avocați din Anvers, a sesizat Curtea la 14 septembrie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Recurenta se plânge de respingerea, de către Curtea de Casație, a celui de-al doilea motiv în sprijinul recursului său în casare ca fiind inadmisibil pe motiv că nu a invocat art. 1498 din Codul judiciar printre dispozițiile a căror încălcare a fost invocată. Aceasta susține că respingerea a avut loc într-un mod excesiv și a fost privată de dreptul său de a avea acces la un tribunal, astfel cum este protejat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. La 15 aprilie 2009, judecătorul de pace al celui de-al patrulea canton d a dispus recurentei să efectueze, sub pedeapsa cu plata penalităților cu titlu cominatoriu, amenajări la casa sa în cadrul unui litigiu de vecinătate. La 10 martie 2010, aceasta a primit o poruncă de la vecinul său de a plăti suma de 287 de euro cu titlu penal, din cauza neexecutării hotărârii menționate anterior. Recurenta a formulat o opoziție la această poruncă în fața judecătorului de judecată al Tribunalului de Primă Instană din D acu care a pronunat o ordonană defavorabilă recurentei la 5 octombrie 2010. La 11 septembrie 2013, instana de apel din La 30 aprilie 2014, recurenta s-a ocupat de casarea cu trei motive. Al doilea motiv conținea trei ramuri. În primul aspect, aceasta susținea că hotărârea Tribunalului de apel încalcă articolele 1395 și 1396 din Codul judiciar referitor la competența judecătorului de a sesiza, în măsura în care instanța de judecată a sesizat că nu este competentă, în calitate de judecător al confiscărilor, să soluționeze cauza abuzului de drept în cadrul unui litigiu privind o penalitate. La 25 martie 2015, Curtea de Casație a respins primul și al treilea motiv pe motiv că le lipseau de fapt. În ceea ce privește al doilea motiv, Comisia a declarat prima ramură inadmisibilă pe motiv că competența instanței judecătorești a sesizat cu privire la existența unui abuz de drept în cadrul executării forțate a unei condamnări la plata penalităților cu titlu cominatoriu își găsește temeiul în art. 1498 din Codul judiciar, care ar fi trebuit invocat ca dispoziție încălcată. Întrucât această inadmisibilitate a privat de interes celelalte ramuri ale celui de-al doilea motiv, Curtea de Casație le-a declarat, de asemenea, inadmisibile. Dreptul și jurisprudența internă relevantă Codul judiciar L Cererea, semnată atât pe copie, cât și pe lan de către un avocat în cadrul Curții de Casație, conține în scris motivele părții solicitante, concluziile sale și indicarea dispozițiilor legale a căror încălcare este invocată: abia în nulitate. Cea de-a cincea parte a Codului judiciar este consacrată la Sesizările asigurătorii, căile de executare și decontarea colectivă a datoriilor (art. 1386-1665/27) Toate cererile referitoare la confiscările asigurătorii, la căile de executare (...) sunt prezentate în fața judecătorului confiscării. (...) art. 1396 Fără a aduce atingere căilor de nulitate prevăzute de lege, judecătorul confiscărilor asigură respectarea dispozițiilor privind confiscările asigurătorii și căile de execuție. (...) În titlul III din Codul judiciar, intitulat "Execuții forțate" art. 1498 se află la art. 1498 sub un prim capitol care conține dispoziții generale. Acest articol se citește astfel art. 1498 În caz de dificultate de execuție, orice parte interesată se poate adresa judecătorului înculpat, fără ca exercitarea acestei acțiuni să aibă totuși un efect suspensiv. (...) Jurisprudența relevantă a Curții de Casație Curtea de Casație a statuat că, în cazul unei dificultăți de executare a unei hotărâri pronunțate cu titlu de penalitate, este de competența instanței sesizate să determine, în temeiul art. 1498 din Codul judiciar, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare pentru asprime (Cass., 26 iunie 1987, Nu. 1987, I, 1328; Cass., 10 noiembrie 2005, C.04.0020.N; Cass., 19 mai 2006, C.05.0389.F. ; Cass., 9 februarie 2007, C.05.0573.N; Cass., 12 martie 2009, C.07.0282.F.). EVALUARE A CURȚII 11. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție (dreptul de acces la o instanță), recurenta susține că Curtea de Casație a dat dovadă de o declarație excesivă prin declararea celui de-al doilea motiv inadmisibil și susține că art. 1498 din Codul judiciar nu face decât să repete art. 1395 și 1396 din Codul judiciar pe care îl invocase. În plus, aceasta susținea că motivul său critica în mod precis și expres competența judecătorului sesizat în cadrul dificultăților de executare, ceea ce era suficient pentru a permite Curții de Casație să își exercite controlul legal. 12. Curtea a amintit principiile generale privind accesul la o instanță și, în special, la o instanță superioară, în cauza Zubac Croația [GC], nr 40160/12, § 76-99, 5 aprilie 2018 (a se vedea, de asemenea, mai recent, Dos Santos Calado și alții c. Portugalia, n 55997/14 și 3 altele, § 108-117, 31 martie 2020). 13. În cazul de față, având în vedere natura specifică a recursului la Curtea de Casație, al cărei control este limitat la respectarea dreptului, Curtea acceptă că condițiile de admisibilitate a recursurilor sau a mijloacelor în fața acestei instanțe pot fi mai stricte decât cele referitoare la instanțele judecătorești de primă instanță și de recurs (Zubac, citată anterior, § 82, și trimiteri citate). De asemenea, aceasta ține seama de faptul că procedura în fața Curții de Casație prevede, în materie civilă, acordarea de asistență obligatorie unui avocat specializat în tehnica de casare, care să garanteze în special calitatea recursului ale cărui mijloace pe suport trebuie să fie redactate într-un mod suficient de clar și să stabilească regula încălcată într-un mod precis (a se vedea, contra Kemp și alte c. Luxemburg , nr. 17140/05, § 58, 24 aprilie 2008; a se vedea, de asemenea, Succi și alții c. Italia , n 55064/11 și alte 2 § 113, 28 octombrie 2021). 15. În acest sens, în măsura în care recurenta susține că art. 1498 din Codul judiciar nu face decât să repete articolele 1395 și 1396 din Codul judiciar, în timp ce Curtea nu vede niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării declarația guvernului potrivit căreia articolele 1395 și 1396 din Codul judiciar se referă mai degrabă la competența materială a judecătorului confiscării, în timp ce art. 1498 din același cod tratează în mod specific dificultățile de executare care apar, ca în speță, în cadrul unei executări forțate a unei condamnări. În această privință, Curtea amintește că nu este de competența sa să soluționeze litigiile referitoare la interpretarea dreptului intern (a se vedea, Zubac, citată anterior, § 79 și 81, și Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugalia [GC], n 55391/13 și alte 2 § 186, 6 noiembrie 2018). Ea remarcă, de asemenea, jurisprudența constantă a Curții de Casație potrivit căreia aceasta, în cazul unor dificultăți de executare a unei hotărâri pronunțând o penalitate, se pronunță cu privire la respectarea articolului 1498 din Codul judiciar (punctul 10 de mai sus). În cele din urmă, Comisia constată că recurenta nu a adus nicio referire jurprudențială în sprijinul afirmației sale potrivit căreia aceasta ar fi fost suficientă pentru ca Curtea de Casație să exercite controlul dorit, (a se vedea articolele 1395 și 1396 din Codul judiciar (a se vedea, a contrao RTBF c. Belgia, nr. 50084/06, § 73, CEDH 2011 (extrase) 16. În aceste condiții, nu se poate spune că al doilea motiv pronunțat de Curtea de Casație a fost rezultatul unui formalism excesiv care ar putea aduce atingere substanței în sine a dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție. 17. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod evident greșit întemeiată, în temeiul articolului Õ§ 3 litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 21 martie 2024. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Asistentă Președintele
Requête n
o
46540/15
Fouzia SEBBAR
contre la Belgique
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 février 2024 en un comité composé de
:
Egidijus Kūris
, président
,
Pauliine Koskelo,
Frédéric Krenc
, juges
,
et de Dorothee von Arnim,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
46540/15 contre le Royaume de Belgique et dont une ressortissante belge, Mme Fouzia Sebbar («
la requérante
»), née en 1957 et résidant à Anvers, représentée au moment de l’introduction de la requête par M
e
e
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement belge («
le Gouvernement
»), représenté par son agente, Mme I. Niedlispacher, du service public fédéral de la Justice,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requérante se plaint du rejet, par la Cour de cassation, du deuxième moyen à l’appui de son pourvoi en cassation comme étant irrecevable au motif qu’elle n’avait pas invoqué l’article 1498 du code judiciaire parmi les dispositions dont la violation était alléguée. Elle soutient que ce rejet a participé d’un formalisme excessif et l’a privée de son droit d’accès à un tribunal tel que protégé par l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
Le 15 avril 2009, le juge de paix du quatrième canton d’Anvers ordonna à la requérante d’effectuer, sous peine d’astreintes, des aménagements à sa maison dans le cadre d’un litige de voisinage. Le 10 mars 2010, elle se vit signifier par son voisin un commandement de payer la somme de 287
500
euros au titre d’astreintes en raison de sa non-exécution du jugement précité.
3.
La requérante forma opposition à ce commandement devant le juge des saisies du tribunal de première instance d’Anvers qui rendit une ordonnance défavorable à la requérante le 5 octobre 2010.
4.
Le 11 septembre 2013, la cour d’appel d’Anvers déclara l’appel de la requérante à l’encontre de cette ordonnance partiellement fondé. Le montant du commandement à payer au titre d’astreintes fut réduit de plus de la moitié. Appelée à se prononcer sur un abus de droit invoqué par la requérante à l’égard de son voisin, la cour d’appel nota que cette question ne relevait pas de sa compétence en tant que juge des saisies.
5.
Le 30 avril 2014, la requérante se pourvut en cassation invoquant trois moyens. Le deuxième moyen comportait trois branches. Dans la première branche, elle alléguait que l’arrêt de la cour d’appel violait les articles 1395 et 1396 du code judiciaire relatifs à la compétence du juge des saisies dans la mesure où la cour d’appel avait décidé qu’elle n’était pas compétente, en tant que juge des saisies, pour statuer sur le grief tiré de l’abus de droit dans le cadre d’un litige concernant une astreinte.
6.
Le 25 mars 2015, la Cour de cassation rejeta le premier et le troisième moyens au motif qu’ils manquaient en fait. S’agissant du deuxième moyen, elle déclara la première branche irrecevable au motif que la compétence du juge des saisies pour statuer sur l’existence d’un abus de droit dans le cadre de l’exécution forcée d’une condamnation au paiement d’astreintes, trouve son fondement dans l’article 1498 du code judiciaire, lequel aurait dû être invoqué comme disposition violée. Cette irrecevabilité ayant privé d’intérêt les autres branches du deuxième moyen, la Cour de cassation les déclara également irrecevables.
Le droit et la jurisprudence internes pertinents
Le code judiciaire
7.
L’article 1080 du code judiciaire se lit ainsi
:
Article 1080
«
La requête, signée tant sur la copie que sur l’original par un avocat à la Cour de cassation, contient l’exposé des moyens de la partie demanderesse, ses conclusions et l’indication des dispositions légales dont la violation est invoquée
: le tout à peine de nullité.
»
8.
La cinquième partie du code judiciaire est consacrée aux «
Saisies conservatoires, voies d’exécution et règlement collectif de dettes
(art. 1386 à 1675/27) ». Son titre premier est consacré aux «
Règles préliminaires
», parmi lesquels se trouve le chapitre II «
Du juge des saisies
» qui contient les articles suivants
:
Article 1395
«
Toutes les demandes qui ont trait aux saisies conservatoires, aux voies d’exécution (...), sont portées devant le juge des saisies. (...)
»
Article 1396
«
Sans préjudice des voies de nullité prévues par la loi, le juge des saisies veille au respect des dispositions en matière de saisies conservatoires et de voies d’exécution. (...)
»
9.
Au titre III du code judiciaire, intitulé «
Des exécutions forcées
», se trouve l’article 1498 sous un premier chapitre contenant des «
Dispositions générales
». Cet article se lit ainsi
:
Article 1498
«
En cas de difficulté d’exécution, toute partie intéressée peut se pourvoir devant le juge des saisies, sans cependant que l’exercice de cette action ait un effet suspensif.
(...)
»
La jurisprudence pertinente de la Cour de cassation
10
.
La Cour de cassation a jugé qu’en cas de difficulté d’exécution d’un jugement prononçant une astreinte, il appartient au juge des saisies de déterminer, sur la base de l’article 1498 du code judiciaire, si les conditions requises pour l’astreinte sont réunies (Cass., 26 juin 1987, Pas. 1987, I, 1328
; Cass., 10 novembre 2005, C.04.0020.N
; Cass., 19 mai 2006, C.05.0389.F
; Cass., 9 février 2007, C.05.0573.N
; Cass., 12 mars 2009, C.07.0282.F).
11.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention (droit d’accès à un tribunal), la requérante soutient que la Cour de cassation a fait preuve d’un formalisme excessif en déclarant son deuxième moyen irrecevable. Elle fait valoir que l’article 1498 du code judiciaire ne faisait que réitérer les articles 1395 et
1396 du code judiciaire qu’elle avait invoqués. En outre, elle soutient que son moyen critiquait de manière précise et expresse la compétence du juge des saisies dans le cadre des difficultés d’exécution, ce qui était suffisant pour permettre à la Cour de cassation d’exercer son contrôle de légalité.
12.
La Cour a rappelé les principes généraux relatifs à l’accès à un tribunal et, plus particulièrement, à une juridiction supérieure, dans
l’affaire
Zubac
c.
Croatie
[GC], n
o
40160/12, §§ 76-99, 5 avril 2018 (voir également, plus récemment,
Dos Santos Calado et autres c. Portugal
, n
os
55997/14 et 3 autres, §§
108-117, 31 mars 2020).
13.
En l’espèce, vu la nature spécifique du pourvoi devant la Cour de cassation, dont le contrôle est limité au respect du droit, la Cour accepte que les conditions de recevabilité des pourvois ou des moyens devant cette juridiction puissent être plus rigoureuses que celles relatives aux juridictions de première instance et d’appel (
Zubac
, précité, § 82, et références citées).
14.
Elle tient également compte du fait que la procédure devant la Cour de cassation prévoit, en matière civile, l’assistance obligatoire d’un avocat spécialisé en technique de cassation, garantissant notamment la qualité du pourvoi dont les moyens à l’appui doivent être rédigés de manière suffisamment claire et énoncer la règle violée de manière précise (
voir,
a
contrario
,
Kemp et autres c. Luxembourg
, n
o
17140/05, § 58, 24 avril 2008
; voir également
Succi et autres c. Italie
, n
os
55064/11 et 2 autres, §
113, 28
octobre 2021).
15.
En l’occurrence, dans la mesure où la requérante allègue que l’article
1498 du code judiciaire ne fait que réitérer les articles 1395 et 1396 du code judiciaire, la Cour ne voit pas de raisons de remettre en cause l’affirmation du Gouvernement selon laquelle les articles 1395 et 1396 du code judiciaire concernent plutôt la compétence matérielle du juge des saisies, alors que l’article 1498 du même code traite plus spécifiquement des difficultés d’exécution survenant, comme en l’espèce, dans le cadre d’une exécution forcée d’une condamnation. La Cour rappelle à cet égard qu’il ne lui appartient pas de trancher des différends relatifs à l’interprétation du droit interne (voir,
Zubac
, précité, §§ 79 et 81, et
Ramos Nunes de Carvalho e Sá c.
Portugal
[GC], n
os
55391/13 et 2 autres, § 186, 6 novembre 2018). Elle note par ailleurs la jurisprudence constante de la Cour de cassation selon laquelle celle-ci, en cas de difficultés d’exécution d’un jugement prononçant une astreinte, se prononce sur le respect de l’article
1498 du code judiciaire (paragraphe 10 ci-dessus). Enfin, elle constate que la requérante n’a apporté aucune référence jurisprudentielle à l’appui de son allégation selon laquelle il lui aurait suffi, pour que la Cour de cassation exerce le contrôle souhaité, d’invoquer les articles 1395 et 1396 du code judiciaire (voir,
a contrario
,
RTBF c. Belgique
, n
o
50084/06, § 73, CEDH 2011 (extraits)).
16.
Dans ces conditions, il
n’apparaît pas que l’irrecevabilité du deuxième moyen prononcée par la Cour de cassation ait été le résultat d’un formalisme excessif susceptible de porter atteinte à la substance même du droit pour la requérante d’accéder à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
17.
Par conséquent, la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§ 3 a) et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 21 mars 2024.
Dorothee von Arnim
Egidijus Kūris
Greffière adjointe
Président