Udorovic împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38532/02) direcționată împotriva Republicii Italiene și pe care un cetățean al acestui Stat, dl. Aldo Udorovic («reclamantul»), a sesizat Curtea la 20 septembrie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de doamnele N. Paoletti și A. Mari, avocate la Roma. Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat de agentul lui, doamna E. Spatafora, și de coagentul lui, dl. N. Lettieri.

Reclamantul susține nedreptatea, sub diferite aspecte, a unei proceduri pentru discriminare inițiată împotriva administrației în fața jurisdicțiilor civile.

La 12 noiembrie 2008, președintele secțiunii a doua a hotărât să comunice cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN CAUZĂ I.

El este cetățean italian aparținând comunității țigane Sinti și locuia la momentul faptelor într-un lagăr nomad situat la Roma, strada Luigi Nono.

La 13, 14 și 15 noiembrie 1995, poliția municipală din Roma a efectuat controale în toate taberele nomade autorizate și în toate instalațiile nomade spontane amenajate în municipalitate, inclusiv tabăra «Nono».

Printr-o decizie din 23 ianuarie 1996, primarul de Roma a observat că recensământul taberelor nomade fusese efectuat în scopul de a determina tipologia, condițiile și dimensiunile acestora. El a reamintit că în sensul legii regionale nr. 59 din 3 mai 1985, este posibil să se campeze doar în structuri adecvat recensământe și prezentând condiții sanitare și igienice acceptabile. În plus, primarul a afirmat că, cât privește familiile Rome și Sinti, doar acelea cu copii în vârstă școlară și care urmau efectiv educația obligatorie aveau dreptul să locuiască în taberele amenajate de municipalitate. El a adăugat că aceste criterii personale ar fi verificate de administrație la ocazia unui viitor recensământ.

Prin aceeași decizie, administrația municipală a stabilit o listă a structurilor considerate conforme cu criteriile prevăzute de lege, cu indicarea capacității maxime a acestora. În lista menționată figura și tabăra Nono, cu o capacitate de treizeci de persoane.

La 15 iunie 1999, biroul imigrației municipalității din Roma a cerut poliției municipale să efectueze un recensământ în tabăra Nono. Recensământul a avut loc la 24 iunie 1999.

Printr-o decizie din 4 noiembrie 1999, primarul din Roma a ordonat ca patru zeci și șapte de persoane instalate în tabăra Nono să fie evacuate și, în măsura în care erau în regulă cu normele privind imigrația și cu criteriile stabilite de ordonanța din 1996, să fie transferate într-o tabără echipată. Primarul a afirmat că tabăra, instalată în apropierea unei școli primare, nu era echipată cu o rețea de canalizare și apă potabilă conformă normelor igienice și a observat că era imposibil să se efectueze lucrări de urbanizare într-un termen rezonabil. În plus, comportamentul ocupanților taberelor agrava starea acesteia. Era deci necesar să se preserveze mediul, precum și sănătatea ocupanților taberelor și ai rezidenților din cartier, printr-o măsură imediată cum ar fi evacuarea.

La 25 noiembrie 1999, reclamantul a atacat această decizie în fața tribunalului administrativ al Latiumului și a cerut un sursis la executarea evacuării.

Printr-o ordonanță în referendă din 19 ianuarie 2000, tribunalul a admis cererea de sursis a reclamantului. El a observat că municipalitatea autorizase, prin decizia din 1996, instalarea persoanelor și a caravanelor în tabăra în cauză și a afirmat că administrația avea obligația de a amenaja adecvat tabăra pentru a permite condiții de viață acceptabile.

Municipalitatea a depus apel împotriva ordonanței în referendă din 19 ianuarie 2000. Consiliul de Stat a confirmat decizia tribunalului administrativ de suspendare a executării evacuării.

Procedura pe fond este în prezent în curs în fața tribunalului administrativ.

La 20 martie 2000, reclamantul a introdus în fața tribunalului civil din Roma o cerere pentru discriminare împotriva municipalității și a primarului din Roma, conform articolelor 43 și 44 din decretul («decreto legislativo») nr. 286 din 1998. Susținând că deciziile luate de primar în 1996 și 1999 erau discriminatorii în măsura în care vizau cetățeni italieni din cauza apartenenței lor la etnia Sinti, el a cerut tribunalului să condamne administrația să pună capăt discriminării și să-l indemnizeze pentru prejudiciul material și moral suferit.

Procedura s-a desfășurat, conform dispozițiilor legii în materie, în cameră de consiliu. La ședința din 17 mai 2000, reclamantul a depus documente.

Printr-o ordonanță din 12 martie 2001, depusă la 13 martie 2001, tribunalul a respins cererea reclamantului. El a afirmat că deciziile litigioase nu erau discriminatorii deoarece urmăreau scopul de a garanta sănătatea publică a cetățenilor rezidând în cartier cât și a ocupanților taberelor. În plus, tribunalul a afirmat că recensământul taberelor ordonat de decizia din 1996 viza organizarea primirii comunităților nomade și nu, după cum susținea reclamantul, scopul de a «înregistra» minoritățile etnice prezente pe teritoriu.

Reclamantul a prezentat o contestație împotriva ordonanței menționate în fața curții de apel din Roma, susținând, printre altele, caracterul discriminator al deciziei din 1996.

La 2 iulie 2001, o ședință în cameră de consiliu s-a desfășurat în prezența părților. La această ocazie, reclamantul a cerut cu caracter provizoriu instalarea unei fântâni cu apă potabilă în tabără, în așteptarea deciziei asupra bunului cuvânt al cererii. Curtea de apel a respins această cerere.

Ședințe au avut loc la 1 octombrie 2001, 3 decembrie 2001 și 7 ianuarie 2002; primele două au fost amânate pentru a permite administrației să producă documente necesare cercetării cauzei.

Printr-o ordonanță din 14 ianuarie 2002, depusă la 11 martie 2002 și notificată reclamantului la 21 martie 2002, curtea de apel din Roma a respins contestația reclamantului. Ea a afirmat că decizia din 1999 ordonând evacuarea taberelor Nono, deși viciată de un anumit grad de autoritarism care ar putea justifica o reacție negativă a destinatarilor, nu putea fi considerată discriminatorie, deoarece nu era motivată de intenția de a prejudicia ocupanții taberelor din cauza apartenenței lor etnice.

În schimb, curtea de apel nu s-a pronunțat asupra legitimității deciziei din 1996, observând în ordonanța că «în contestația sa, reclamantul nu reia aserțiunile sale privind această decizie».

Din dosar rezultă că, la 19 noiembrie 2005, reclamantul a pus independent tabăra Nono. II.

Curtea observă că acuzațiile bazate pe aceste trei articole făceau de asemenea obiectul cererii nr. 70081/01, introdusă de reclamant la 8 ianuarie 2001. Printr-o decizie din 31 ianuarie 2003, luată în virtutea articolului 28 din Convenție, Curtea a declarat menționata cerere inadmisibilă și a respins-o în aplicarea articolului 35 § 4.

Prin urmare, în cadrul prezentei cereri, Curtea se va limita la examinarea acuzațiilor bazate pe art. 6 din Convenție. II. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE PRIVIND LIPSA DE PUBLICITATE A ȘEDINȚELOR

Reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod public. El invocă art. 6 § 1 din Convenție care, în părțile relevante, se citește după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, în mod public (...), de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de legea, care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...). Sentința trebuie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în totalitate sau într-o parte a procesului în interes al moralei, ordinii publice sau securității naționale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților în proces o cer, sau în măsura estimată ca fiind strict necesară de tribunal, când în circumstanțe speciale publicitatea ar putea prejudicia interesele justiției».

Guvernul se opune acestei teză. A. Asupra admisibilității

Guvernul ridică mai întâi excepția inaplicabilității articolului 6. El afirmă că cererea pentru discriminare prevăzută de art. 44 din decretul nr. 268 constituie o procedură preliminară vizând acordul unei măsuri urgente și provizorii în așteptarea unei decizii asupra bunului cuvânt al litigiului. În susținerea argumentului, Guvernul face referință la hotărârea nr. 6172/2008 a plenarului Curții de Casație, calificând ca preliminară procedura prevăzută de decretul nr. 268 și afirmând că ordonanța luată în cadrul acestei proceduri are caracter provizoriu și nu definitiv, nici executabil.

Guvernul se referă la jurisprudența bine stabilită a Curții conform căreia procedurile preliminare nu sunt în mod normal considerate ca referitoare la o contestație privind drepturi și obligații de caracter civil și nu cad deci în mod obișnuit sub protecția articolului 6.

Reclamantul refută argumentele Guvernului. El afirmă că cererea pentru discriminare se înscrie într-o procedură obișnuită și nu preliminară, și nu urmărește acordul unei măsuri de urgență. În această privință, el contestă concluziile Curții de Casație și consideră neconvinse argumentele jurisdicției italiene superioare.

Curtea observă la început că părțile nu se pun de acord asupra calificării procedurii litigioase. Dacă Guvernul afirmă natura preliminară, interested susține că se agit de o procedură obișnuită.

Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze dreptul intern și nu ea nu înlocuiește propria interpretare cu a lor în absența arbitrarului (vedea, printre altele, Tejedor García c. Spania, hotărâre din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, § 31, p. 2796). În caza de faț, ea nu poate contesta concluziile plenarului Curții de Casație care, exprimânduse în cadrul prerogativelor sale ca interpret suprem al dreptului intern, a afirmat natura preliminară a procedurii pentru discriminare și caracterul provizoriu al deciziilor luate în cadrul acesteia.

Oricum, Curtea reamintește că a avut recent ocazia de a revizui jurisprudența sa privind aplicabilitatea articolului 6 § 1 la procedurile preliminare. La §83 al hotărârii Micallef c. Malta (Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, CEDH 2009-...), ea a afirmat că aplicabilitatea articolului 6 la acest tip de proceduri depinde de respectarea anumitor condiții. În primul rând, dreptul în cauză atât în procedura de fond cât și în procedura preliminară trebuie să fie «de caracter civil» în sensul autonom pe care îl are această noțiune în cadrul articolului 6 din Convenție. În al doilea rând, natura, obiectul și scopul măsurii provizorii, precum și efectele acesteia asupra dreptului în cauză, trebuie examinate cu atenție. Ori de câte ori se poate considera că o măsură este determinantă pentru dreptul sau obligația de caracter civil în cauză, indiferent de durata în care a fost în vigoare, art. 6 va fi aplicabil.

În caza de faț, trebuie observat că scopul cererii reclamantului era acela de a recunoaște caracterul discriminator al deciziilor municipalității din Roma de a evacua tabăra unde locuia reclamantul cu familia, de a obține anularea lor, și de a se vedea acordat despăgubiri pentru prejudiciul suferit. În acest context, Curtea consideră că procedura litigioasă era determinantă pentru drepturi de «caracter civil» în sensul Convenției.

Prin urmare, trebuie respinsă excepția Guvernului și trebuie concluzionat că art. 6 este aplicabil procedurii litigioase. Curtea observă de asemenea că cererea nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Asupra fondului 1. Argumente ale părților

Reclamantul se plânge că procedura s-a desfășurat în cameră de consiliu și deci în mod nepublic. El afirmă că niciun motiv nu justifica lipsa de publicitate în caza de faț. Admitând că cererea pentru discriminare a fost concepută pentru a garanta o protecție imediată și eficace a drepturilor fundamentale ale persoanelor victime de discriminare, reclamantul consideră că dreptul de a beneficia de o procedură publică nu ar fi trebuit să fie cu niciun chip entravat.

De asemenea, publicitatea dezbaterilor era dezirabilă având în vedere reperușul media pe care faptele legate de evacuarea taberelor Nono l-au avut în țară.

Guvernul subliniază că dreptul invocat de reclamant nu este un drept absolut în sensul Convenției. El insistă asupra naturii preliminare a procedurii litigioase și susține necesitatea de a prioritiza cerințele de simplitate și rapiditate, proprii acestui tip de proceduri, în raport cu cerința articolului 6 privind publicitatea.

În plus, afirmă că respectul pentru viața privată a familiilor evacuate, în care figururau mai mulți minori, era de asemenea în cauză în caza de faț. În fine, face referință la natura tehnică a litigiului. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că publicitatea procedurii organelor judiciare menționate la art. 6 § 1 protejează justițiarii împotriva unei justiții secrete scăpând controlului publicului (vedea, Riepan c. Austria, nr. 35115/97, § 27, CEDH 2000-XII); ea constituie de asemenea unul din mijloacele de a păstra încrederea în curți și tribunale. Prin transparența pe care o conferă administrației justiției, ajută la realizarea scopului articolului 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanție numără printre principiile oricărei societăți democratice în sensul Convenției (vedea printre foarte numeroși alții, Tierce și alții c. San Marino, nr. 24954/94, 24971/94 și 24972/94, § 92, CEDH 2000-IX). 44. art. 6 § 1 nu se opune totuși ca jurisdicțiile să decidă, văzând particularitățile cauzei supuse examinării lor, să deroge la acest principiu; ușa închisă, indiferent dacă total sau parțial, trebuie atunci să fie strict impusă de circumstanțele cauzei (vedea, de exemplu, mutatis mutandis, hotărârea Diennet c. Franța, din 26 septembrie 1995, Seria A nr. 325-A, § 34).

De asemenea, Curtea a judecat că circumstanțe excepționale, ținând la natura întrebărilor supuse judecătorului în cadrul procedurii în cauză, pot justifica renunțarea la o ședință publică, de exemplu, litigiile eminamente tehnice care se pretează adesea mai bine la scrieturi decât la pledoarii, și imperativele de eficiență și economie (Martinie c. Franța [GC], nr. 58675/00, CEDH 2006, § 41; hotărârile Miller și Schuler-Zgraggen precitate).

În caza de faț, excluderea publicului din sala de judecată este expresă prevăzută de decretul nr. 268, care conține o trimitere explicită la dispozițiile codului de procedură civilă privind procedurile în cameră de consiliu.

Curtea tocmai a constatat natura preliminară a procedurii în cauză și caracterul provizoriu al măsurilor luate în cadrul acesteia (§35 de mai sus). La aceasta, ea reamintește a fi deja afirmat că, atunci când se agit de proceduri preliminare, în cazuri excepționale – de exemplu, când eficacitatea măsurii provizorii solicitate depinde de rapiditatea procesului decizional – poate dovedi imposibil să se respecte imediat toate cerințele prevăzute de art. 6. Așadar, în anumite ipoteze precise, în timp ce independența și imparțialitatea tribunalului sau judecătorului în cauză constituie garanții inalienabile care este esențial să se respecte în asemenea procedură, alte garanții procedurale pot să nu se aplice decât în măsura în care permite natura și scopul procedurii provizorii în cauză. În cazul unei proceduri ulterioare în fața Curții, va reveni Guvernului să stabilească, ținând cont de scopul procedurii în cauză într-o cauză dată, că una sau mai multe garanții procedurale particulare nu puteau fi aplicate fără a compromite prea mult realizarea obiectivelor vizate de măsura provizorie în cauză (Micallef, precitat, § 86).

Or, părțile sunt de acord că cererea pentru discriminare are scopul acela de a asigura oricărei persoane o protecție imediată și eficace împotriva tratamentelor discriminatorii provenind de la alte persoane sau de la administrația publică. În sensul articolului 44 din decretul nr. 286, cererile justițiarilor în acest domeniu urmăresc obținerea încetării comportamentului discriminator și adoptarea oricărei măsuri adecvate, după circonstanțe, pentru a șterge efectele discriminării.

Curtea concepe că în domeniul considerat autorități naționale iau în calcul imperativele de eficiență și rapiditate și că a garanta sistematic publicitatea ședințelor ar putea constitui un obstacol în calea diligență intervențiilor dorite de cercetor.

De asemenea, nu uită faptul că procedura în fața tribunalului și curții de apel din Roma s-a desfășurat în respectul altor garanții procedurale prevăzute de art. 6. Într-adevăr, reclamantul, asistat de un avocat de alegere, a avut posibilitatea să fie prezent la ședințe și să participe la procedură prin depunerea memoriilor și documentelor.

În rezumat, Curtea consideră că lipsa de publicitate a ședințelor era justificată în caza de faț la lumina obiectivelor vizate de procedura litigioasă. Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Guvernul reamintește mai întâi că obligația de motivare a deciziilor judiciare nu necesită, în principiu, un răspuns detaliat la fiecare argument. Cât privește mijlocul de apel litigios, privind nelegalitatea deciziei municipalității din 23 ianuarie 1996, Guvernul afirmă că era complet absorbit de alte mijloace de apel ale reclamantului, care fuseseră amplu examinate de curtea de apel.

De asemenea, toți argumentele reclamantului priveau problema evacuării taberelor Nono, problemă asupra căreia jurisdicția de apel a furnizat o apreciere detaliată și exhaustivă.

Curtea reamintește că nu-i aparține în general să cunoască erorile de fapt și de drept pretins comise de o jurisdicție națională, exceptuând aprecierea incontestabil inexactă, care a prejudiciat drepturi și libertăți salvgarde de Convenție (cf. García Ruiz c. Spania ([GC], hotărâre precitată, § 28; Schenk c. Elvețiă, 12 iulie 1988, seria A, nr. 140, p. 29, § 45; Kemmache c. Franța, nr. 3, 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-C, p. 88, § 44; Dulaurans c. Franța, nr. 34553/97, § 38, 21 martie 2000).

De asemenea, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, cuprinde, printre altele, dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Deoarece Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și eficace (Artico c. Italia din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat «ascultate», adică corespunzător examinate de tribunal. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, la sarcina «tribunalului», obligația de a se dedica unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, cu excepția aprecierii relevanței lor (Van de Hurk c. Țările de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).

În caza de faț, curtea de apel din Roma a afirmat, în ordonanța din 14 ianuarie 2002, că reclamantul nu fusese format un mijloc de apel privind decizia municipalității din Roma din 23 ianuarie 1996. Or, Curtea observă că analiza contestației depuse de reclamant în fața curții de apel permite să se constate că unul din mijloacele formate de interesat privea în mod explicit decizia administrativă menționată și punea la îndoială caracterul discriminator.

În aceste condiții, nu se poate decât constata că ordonanța curții de apel este viciată de o apreciere incontestabil inexactă a unor fapte importante.

Curtea nu trebuie să speculeze asupra consecințelor care ar fi avut luarea în considerare, de către jurisdicția de apel, a mijlocului litigios. Ea constată totuși că ordonanța din 1996 reglementează recensământul taberelor nomade situate în municipalitate, inclusiv aceea unde locuia reclamantul cu familia, și stabilea criteriile de identificare a rezidenților neregulați susceptibili de a fi evacuați (vedea paragrafele 8 și 9 de mai sus).

Prin urmare, nu se poate afirma că argumentele neglijate de jurisdicția de apel erau fără impact asupra problemei litigioase, având deosebit legătură cu caracterul pretins discriminator al deciziilor municipalității (a contrario, Jahnke și Lenoble c. Franța (dec.), nr. 40490/98, CEDH 2000-IX).

Având în vedere ceea ce precede, Curtea concluzionează că curtea de apel din Roma nu a asigurat reclamantului dreptul la un proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare a existat încălcare a acestei prevederi din acest motiv. IV.

Reclamantul cere 50.000 euro (EUR) pe titlu de prejudiciu moral pe care ar fi suferit.

Guvernul se opune.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil care nu este suficient reparat prin constatarea unei încălcări. În consecință, statuând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, îi alocă 5.000 EUR, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 8.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții.

Guvernul se opune.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În caza de faț, având în vedere absența dovezilor, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit să adapteze rata dobânzilor moratoare la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei de publicitate; 3. Spune că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție pentru apreciere incontestabil inexactă a unor fapte importante de către curtea de apel; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, acest montant va fi majorat de o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 mai 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38532/02) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Aldo Udorovic (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 septembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es N. Paoletti et A. Mari, avocats à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora, et par son coagent, M. N. Lettieri.

Le requérant allègue l'iniquité, sous différents aspects, d'une procédure pour discrimination engagée à l'encontre de l'administration devant les juridictions civiles.

Le 12 novembre 2008, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Il est un ressortissant italien appartenant à la communauté tzigane des Sinti et résidant à l'époque des faits dans un camp nomade sis à Rome, rue Luigi Nono.

Les 13, 14 et 15 novembre 1995, la police municipale de Rome effectua des contrôles dans tous les campements nomades autorisés et dans toutes les installations nomades spontanées aménagées dans la municipalité, y compris le camp « Nono ».

Par une décision du 23 janvier 1996, le maire de Rome observa que le recensement des camps nomades avait été accompli dans le but d'en déterminer la typologie, les conditions et les dimensions. Il rappela qu'au sens de la loi régionale n o 59 du 3 mai 1985, il est possible de camper seulement dans des structures adéquatement recensées et présentant ses conditions sanitaires et hygiéniques acceptables. En outre, le maire affirma que, pour ce qui était des familles Rom et Sinti, seules celles avec des enfants en âge scolaire et suivant réellement la scolarité obligatoire avaient le droit de résider dans des camps aménagés par la municipalité. Il ajouta que ces critères personnels seraient vérifiés par l'administration à l'occasion d'un prochain recensement.

Par la même décision, l'administration municipale établit une liste des structures jugées conformes aux critères prévus par la loi, avec l'indication de leur capacité maximale. Dans ladite liste figurait également le camp Nono, d'une capacité de trente personnes.

Le 15 juin 1999, le bureau de l'immigration de la municipalité de Rome demanda à la police municipale d'effectuer un recensement dans le camp Nono. Le recensement eut lieu le 24 juin 1999.

Par une décision du 4 novembre 1999, le maire de Rome ordonna que les quarante-sept personnes installées dans le camp Nono fussent évacuées et, que, dans la mesure où elles étaient en règle avec les normes sur l'immigration et avec les critères établis par l'ordonnance de 1996, elles fussent transférées dans un campement équipé. Le maire affirma que le camp, installé à proximité d'une école primaire, n'était pas équipé d'un réseau d'égout et d'eau potable conforme aux normes hygiéniques et observa qu'il était impossible d'effectuer des travaux d'urbanisme dans un délai raisonnable. En outre, le comportement des occupants du camp aggravait l'état de celui-ci. Il s'avérait donc nécessaire de préserver l'environnement, ainsi que la santé des occupants du camp et des résidants du quartier, par une mesure immédiate telle que l'évacuation.

Le 25 novembre 1999, le requérant attaqua ladite décision devant le tribunal administratif du Latium et demanda un sursis à l'exécution de l'évacuation.

Par une ordonnance en référé du 19 janvier 2000, le tribunal accueillit la demande de sursis du requérant. Il releva que la municipalité avait autorisé, par sa décision de 1996, l'installation de personnes et de caravanes dans le camp concerné et affirma que l'administration avait l'obligation d'aménager adéquatement ledit camp afin de permettre des conditions de vie acceptables.

La municipalité interjeta appel contre l'ordonnance en référé du 19 janvier 2000. Le Conseil d'Etat confirma la décision du tribunal administratif de suspendre l'exécution de l'évacuation.

La procédure sur le fond est actuellement pendante devant le tribunal administratif.

Le 20 mars 2000, le requérant introduisit devant le tribunal civil de Rome un recours pour discrimination à l'encontre de la municipalité et du maire de Rome, conformément aux articles 43 et 44 du décret (« decreto legislativo ») n o 286 de 1998. Faisant valoir que les décisions prises par le maire en 1996 et en 1999 étaient discriminatoires dans la mesure où elles visaient des ressortissants italiens en raison de leur appartenance à l'ethnie Sinti, il demanda au tribunal de condamner l'administration à mettre fin à la discrimination et à l'indemniser pour le préjudice matériel et moral subi.

La procédure se déroula, suivant les dispositions de loi en la matière, en chambre du conseil. À l'audience du 17 mai 2000, le requérant déposa des documents.

Par une ordonnance du 12 mars 2001, déposée le 13 mars 2001, le tribunal rejeta le recours du requérant. Il affirma que les décisions litigieuses n'étaient pas discriminatoires puisqu'elles poursuivaient le but de garantir la santé publique des citoyens résidant dans le quartier ainsi que des occupants du camp. En outre, le tribunal affirma que le recensement des camps ordonné par la décision de 1996 visait l'organisation de l'accueil des communautés nomades et non pas, comme le requérant l'affirmait, le but de « ficher » les minorités ethniques présentes sur le territoire.

Le requérant présenta une réclamation contre ladite ordonnance devant la cour d'appel de Rome, alléguant, entre autres, le caractère discriminatoire de la décision de 1996.

Le 2 juillet 2001, une audience en chambre du conseil se déroula en présence des parties. A cette occasion, le requérant demanda à titre provisoire l'installation d'une fontaine d'eau potable dans le camp, dans l'attente de la décision sur le bien-fondé du recours. La cour d'appel rejeta cette demande.

Des audiences se tinrent les 1 er octobre 2001, 3 décembre 2001 et 7 janvier 2002 ; les deux premières furent ajournées pour permettre à l'administration de produire des documents nécessaires à l'instruction de l'affaire.

Par une ordonnance du 14 janvier 2002, déposée le 11 mars 2002 et notifiée au requérant le 21 mars 2002, la cour d'appel de Rome rejeta la réclamation du requérant. Elle affirma que la décision de 1999 ordonnant l'évacuation du camp Nono, bien qu'entaché d'un certain degré d'autoritarisme pouvant justifier une réaction négative de ses destinataires, ne pouvait pas être considérée discriminatoire, car elle n'était pas motivée par l'intention de nuire aux occupants du camp en raison de leur appartenance ethnique.

En revanche, la cour d'appel ne s'exprima pas quant à la légitimité de la décision de 1996, observant dans son ordonnance que « dans sa réclamation, le requérant ne réitère pas ses allégations concernant cette décision ».

Il ressort du dossier que, le 19 novembre 2005, le requérant quitta de son gré le camp Nono. II.

La Cour relève que les doléances tirées de ces trois derniers articles faisaient également l'objet de la requête n o 70081/01, introduite par le requérant le 8 janvier 2001. Par une décision du 31 janvier 2003, prise en vertu de l'article 28 de la Convention, la Cour a déclaré ladite requête irrecevable et l'a rejetée en application de l'article 35 § 4.

Partant, dans le cadre de la présente requête, la Cour se bornera à examiner les griefs tirés de l'article 6 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION QUANT AU MANQUE DE PUBLICITÉ DES AUDIENCES

Le requérant allègue que sa cause n'a pas été entendue de façon publique. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...), par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Le jugement doit être rendu publiquement, mais l'accès de la salle d'audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l'intérêt de la moralité, de l'ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l'exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice ».

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe tout d'abord l'inapplicabilité de l'article 6. Il affirme que le recours pour discrimination prévu par l'article 44 du décret n o 268 constitue une procédure préliminaire visant l'octroi d'une mesure urgente et provisoire dans l'attente d'une décision sur le fond du litige. A l'appui de son argument, le Gouvernement fait référence à l'arrêt n o 6172/2008 de l'assemblée plénière de la Cour de cassation, qualifiant de préliminaire la procédure prévue par le décret n o 268 et affirmant que l'ordonnance prise dans le cadre de cette procédure a un caractère provisoire et non pas définitif, ni exécutoire.

Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence bien établie de la Cour selon laquelle les procédures préliminaires ne sont pas normalement considérées comme portant sur une contestation sur des droits et obligations de caractère civil et ne relèvent donc pas habituellement de la protection de l'article 6.

Le requérant réfute les arguments du Gouvernement. Il affirme que le recours pour discrimination s'inscrit dans une procédure ordinaire, et non pas préliminaire, et n'a pas pour but l'octroi d'une mesure d'urgence. A cet égard, il conteste les conclusions de la Cour de cassation et considère non convaincants les arguments de la haute juridiction italienne.

La Cour observe d'emblé que les parties ne s'accordent pas quant à la qualification de la procédure litigieuse. Si le Gouvernement en affirme la nature préliminaire, l'intéressé est d'avis qu'il s'agit en revanche d'une procédure ordinaire.

La Cour rappelle qu'il appartient au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, d'interpréter le droit interne et qu'elle ne substitue pas sa propre interprétation à la leur en l'absence d'arbitraire (voir, parmi d'autres , Tejedor García c. Espagne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, § 31, p. 2796). En l'espèce, elle ne saurait mettre en doute les conclusions de l'assemblée plénière de la Cour de cassation qui, s'exprimant dans le cadre de ses prérogatives d'interprète suprême du droit interne, a affirmé la nature préliminaire de la procédure contre la discrimination et le caractère provisoire des décisions prises dans le cadre de celle-ci.

Quoi qu'il en soit, la Cour rappelle qu'elle a eu récemment l'occasion de revoir sa jurisprudence relative à l'applicabilité de l'article 6 § 1 aux procédures préliminaires. Au paragraphe 83 de l'arrêt Micallef c. Malte ( Micallef c. Malte [GC], n o 17056/06, CEDH 2009 ‑ ...), elle a affirmé que l'applicabilité de l'article 6 à ce type de procédures dépend du respect de certaines conditions. Premièrement, le droit en jeu tant dans la procédure au principal que dans la procédure préliminaire doit être « de caractère civil » au sens autonome que revêt cette notion dans le cadre de l'article 6 de la Convention. Deuxièmement, la nature, l'objet et le but de la mesure provisoire, ainsi que ses effets sur le droit en question, doivent être examinés de près. Chaque fois que l'on peut considérer qu'une mesure est déterminante pour le droit ou l'obligation de caractère civil en jeu, quelle que soit la durée pendant laquelle elle a été en vigueur, l'article 6 trouvera à s'appliquer.

En l'espèce, il y a lieu d'observer que le but de la demande du requérant était celui de voir reconnaître la portée discriminatoire des décisions de la municipalité de Rome d'évacuer le camp où le requérant résidait avec sa famille, d'en obtenir l'annulation, et de se voir octroyer un dédommagement pour le préjudice subi. Dans ce contexte, la Cour considère que la procédure litigieuse était déterminante pour des droits de « caractère civil » au sens de la Convention.

Dès lors, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement et de conclure que l'article 6 est applicable à la procédure litigieuse. La Cour relève par ailleurs que la requête ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Arguments de parties

Le requérant se plaint de ce que la procédure s'est déroulée en chambre du conseil et donc de façon non publique. Il affirme qu'aucun motif ne justifiait le manque de publicité en l'espèce. Tout en admettant que le recours contre la discrimination a été conçu pour garantir une protection rapide et efficace des droits fondamentaux des personnes victimes de discrimination, le requérant considère que le droit de bénéficier d'une procédure publique n'aurait dû en aucun cas être entravé.

Par ailleurs, la publicité des débats était souhaitable compte tenu du retentissement médiatique que les faits liés à l'évacuation du camp Nono avaient eu dans le pays.

Le Gouvernement souligne que le droit invoqué par le requérant n'est pas un droit absolu au sens de la Convention. Il insiste sur la nature préliminaire de la procédure litigieuse et fait valoir la nécessité de privilégier les exigences de simplicité et de rapidité, propres à ce type de procédures, par rapport à l'exigence de l'article 6 en matière de publicité.

En outre, il affirme que le respect de la vie privée des familles évacuées, dans lesquelles figuraient plusieurs mineurs, était également en jeu en l'espèce. Enfin, il fait référence à la nature technique du différend. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la publicité de la procédure des organes judiciaires visés à l'article 6 § 1 protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public ( voir, Riepan c. Autriche , n o 35115/97, § 27, CEDH 2000-XII) ; elle constitue aussi l'un des moyens de préserver la confiance dans les cours et tribunaux. Par la transparence qu'elle donne à l'administration de la justice, elle aide à réaliser le but de l'article 6 § 1 : le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique au sens de la Convention (voir parmi de très nombreux autres, Tierce et autres c. Saint-Marin , n os 24954/94, 24971/94 et 24972/94, § 92, CEDH 2000-IX).

L'article 6 § 1 ne fait cependant pas obstacle à ce que les juridictions décident, au vu des particularités de la cause soumise à leur examen, de déroger à ce principe ; le huis clos, qu'il soit total ou partiel, doit alors être strictement commandé par les circonstances de l'affaire (voir, par exemple, mutatis mutandis , l'arrêt Diennet c. France , du 26 septembre 1995, Série A n o 325-A, § 34).

Par ailleurs, la Cour a jugé que des circonstances exceptionnelles, tenant à la nature des questions soumises au juge dans le cadre de la procédure dont il s'agit, peuvent justifier de se dispenser d'une audience publique, par exemple les litiges hautement techniques qui se prêtent souvent mieux à des écritures qu'à des plaidoiries, et des impératifs d'efficacité et d'économie ( Martinie c. France [GC], n o 58675/00, CEDH 2006, § 41 ; les arrêts Miller et Schuler-Zgraggen précités).

En l'espèce, l'exclusion du public de la salle d'audience est expressément prévue par le décret n o 268, qui contient un renvoi explicite aux dispositions du code de procédure civile relative aux procédures en chambre du conseil.

La Cour vient de constater la nature préliminaire de la procédure dont est question et le caractère provisoire des mesures prises dans le cadre de celle-ci (paragraphe 35 ci-dessus). A cet égard, elle rappelle avoir déjà affirmé que, lorsqu'il s'agit de procédures préliminaires, dans des cas exceptionnels – par exemple lorsque l'effectivité de la mesure provisoire sollicitée dépend de la rapidité du processus décisionnel – il peut se révéler impossible de respecter dans l'immédiat toutes les exigences prévues à l'article 6. Ainsi, dans certaines hypothèses précises, tandis que l'indépendance et l'impartialité du tribunal ou du juge concerné constituent des garanties inaliénables qu'il est indispensable de respecter dans pareille procédure, d'autres garanties procédurales peuvent ne s'appliquer que dans la mesure où le permettent la nature et le but de la procédure provisoire considérée. En cas de procédure ultérieure devant la Cour, c'est au Gouvernement qu'il incombera d'établir, eu égard au but de la procédure en cause dans une affaire donnée, qu'une ou plusieurs garanties procédurales particulières ne pouvaient être appliquées sans compromettre indûment la réalisation des objectifs visés par la mesure provisoire en question ( Micallef , précité, § 86).

Or, les parties s'accordent pour dire que le recours contre la discrimination a pour but celui d'assurer à tout particulier une protection immédiate et efficace vis-à-vis de traitements discriminatoires provenant d'autres individus ou de l'administration publique. Au sens de l'article 44 du décret n o 286, les demandes des justiciables dans ce domaine tendent à obtenir la cessation du comportement discriminatoire et l'adoption de toute mesure adéquate, selon les circonstances, pour effacer les effets de la discrimination.

La Cour conçoit que dans le domaine considéré les autorités nationales tiennent compte d'impératifs d'efficacité et de rapidité et que garantir systématiquement la publicité des audiences pourrait constituer un obstacle à la diligence de l'intervention souhaitée par le demandeur.

Par ailleurs, elle ne perd pas de vue le fait que la procédure devant le tribunal et la cour d'appel de Rome s'est déroulée dans le respect des autres garanties procédurales prévues à l'article 6. En effet, le requérant, assisté d'un avocat de son choix, a eu la possibilité d'être présent aux audiences et de participer à la procédure en déposant des mémoires et des documents.

En résumé, la Cour estime que le manque de publicité des audiences était justifié en l'espèce à la lumière des objectifs visés par la procédure litigieuse. Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Le Gouvernement rappelle tout d'abord que l'obligation de motiver les décisions judiciaires ne requiert pas, en principe, une réponse détaillée à chaque argument. Pour ce qui est du moyen d'appel litigieux, concernant l'illégitimité de la décision de la municipalité du 23 janvier 1996, le Gouvernement affirme qu'il était entièrement absorbé par les autres moyens d'appel du requérant, qui furent amplement examinés par la cour d'appel.

Par ailleurs, tous les arguments du requérant concernaient la question de l'évacuation du camp Nono, question sur laquelle la juridiction d'appel a fourni une appréciation détaillée et exhaustive.

La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas généralement de connaître des erreurs de fait et de droit prétendument commises par une juridiction nationale, sauf appréciation indéniablement inexacte, ayant porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( cf. García Ruiz c. Espagne ([GC], arrêt précité, § 28 ; Schenk c. Suisse , 12 juillet 1988, série A, n o 140, p. 29, § 45 ; Kemmache c. France , n o 3, 24 novembre 1994, série A, n o 296-C, p. 88, § 44 ; Dulaurans c. France , n o 34553/97, § 38, 21 mars 2000).

En outre, le droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu'elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs ( Artico c. Italie du 13 mai 1980, série A n o 37, p. 16, § 33), ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment « entendues », c'est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l'article 6 implique notamment, à la charge du « tribunal », l'obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence ( Van de Hurk c. Pays-Bas du 19 avril 1994, série A n o 288, p. 19, § 59).

En l'espèce, la cour d'appel de Rome affirma, dans son ordonnance du 14 janvier 2002, que le requérant n'avait pas formé un moyen d'appel relatif à la décision de la municipalité de Rome du 23 janvier 1996. Or, la Cour relève que l'analyse de la réclamation déposée par le requérant devant la cour d'appel permet de constater que l'un des moyen formés par l'intéressé concernait de façon explicite ladite décision administrative et en mettait en cause le caractère discriminatoire.

Dans ces conditions, on ne peut que constater que l'ordonnance de la cour d'appel est entachée d'une appréciation indéniablement inexacte de certains faits importants.

La Cour n'a pas à spéculer sur les conséquences qui aurait eu la prise en compte, par la juridiction d'appel, du moyen litigieux. Elle constate cependant que l'ordonnance de 1996 réglementait les recensements des camps nomades sis dans la municipalité, dont celui où le requérant résidait avec sa famille, et fixait les critères d'individuation des résidents irréguliers susceptibles d'être évacués (voir paragraphes 8 et 9 ci-dessus).

Dès lors, on ne saurait affirmer que les arguments négligés par la juridiction d'appel étaient sans incidence sur la question en litige, ayant notamment trait au caractère prétendument discriminatoire des décisions de la municipalité ( a contrario , Jahnke et Lenoble c. France (déc.), n o 40490/98, CEDH 2000 ‑ IX).

Compte tenu de ce que précède, la Cour conclut que la cour d'appel de Rome n'a pas assuré au requérant son droit à un procès équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Partant il y a eu violation de cette disposition de ce chef. IV.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

Le Gouvernement s'y oppose.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral incontestable qui n'est pas suffisamment réparé par le constat d'une violation. Par conséquent, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle lui alloue 5 000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 8 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement s'y oppose.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu de l'absence de justificatifs, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque de publicité ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention pour appréciation indéniablement inexacte de certains faits importants par la cour d'appel ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 mai 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente