CASE OF DE HOHENZOLLERN (DE ROUMANIE) v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 18811/02 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanți ai acestui stat, dar având și naționalitate britanică, domnii Carol Mircea Grigore de Hohenzollern (de România) și Paul Philip de Hohenzollern (de România) („reclamanții”), au sesizat Curtea la 22 aprilie 2002 în temeiul art.

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan

În urma decesului primului reclamant, soția, doamna Antonia Colville Ropner Hohenzollern, precum și fiul acestuia, al doilea reclamant, și-au exprimat, la 16

La 15 ianuarie 2009, președintele Secției a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29

Guvernul britanic, căruia Curtea i-a trimis o copie a cererilor în temeiul art. 44 § 1 a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere asupra cauzei.

Reclamanții, tată și fiu, s-au născut în 1920 și, respectiv, în 1948 și locuiau sau locuiesc în Londra.

La 31 august 1918, prințul moștenitor Carol al II-lea al României s-a căsătorit în secret, la Odessa, cu Ioana Maria Valentina Lambrino (cunoscută în manualele de istorie a românilor și sub numele de Zizi Lambrino), fără să fi primit acordul părinților sau al Guvernului din acea vreme. Căsătoria a fost anulată la 8 ianuarie 1919, prin hotărârea pronunțată de Tribunalul Ilfov. Cu toate acestea, înainte de a se recăsători în 1921 cu prințesa Elena a Greciei, prințul Carol al II-lea a avut, la 8 ianuarie 1920, un copil cu Zizi Lambrino. Este vorba despre primul reclamant, domnul Carol Mircea Grigore de Hohenzollern (de România).

Prin hotărârea din 6 februarie 1955, instanța de prim grad din Lisabona l-a recunoscut pe primul reclamant drept fiul lui Carol al II-lea. În această procedură, prințesa Elena, fostul rege Mihai al României (fratele vitreg al primului reclamant) și prințesa Anne de Bourbon-Parma aveau statutul de pârâți.

Prin hotărârea din 6 martie 1957, instanța de prim grad din Paris a declarat hotărârea instanței din Lisabona ca executorie pe teritoriul francez.

La 7 august 1991, primul reclamant, reprezentat de cel de al doilea reclamant, a sesizat Tribunalul București cu o cerere de recunoaștere a hotărârii instanței din Lisabona.

Conform reclamanților, această cerere avea ca scop să producă efecte personale, legate de recunoașterea apartenenței lor la familia regală a României, și efecte patrimoniale, întrucât aceștia consideră că au dreptul la masa succesorală lăsată de Carol al II-lea, având în vedere că statul român a restituit regelui Mihai o parte din fostele proprietăți regale.

La 9 iunie 1992, instanța a hotărât că fostul rege Mihai al României și Monique Urdărianu, moștenitoarea prințesei Elena, aveau calitatea de a acționa în procedura în cauză.

La 15 iulie 1993, la solicitarea reclamanților, Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza în fața Tribunalului Teleorman.

Prin hotărârea din 13 octombrie 1995, Tribunalul Teleorman a admis acțiunea și a recunoscut faptul că hotărârea instanței din Lisabona dobândise autoritate de lucru judecat pe teritoriul românesc.

Prin hotărârea din 1 aprilie 1999, Curtea de Apel București a respins apelul formulat de fostul rege Mihai. Aceasta a considerat că faptul că prințesa Anne de Bourbon-Parma nu participase la procedura de exequatur nu era un motiv de anulare a hotărârii atacate, în măsura în care dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța din Lisabona nu o menționa în mod explicit.

Fostul rege Mihai a formulat recurs.

Între decembrie 2001 și februarie 2002, fostul rege Mihai a apărut în public în mai multe rânduri, alături de Președintele României.

La 4 decembrie 2001, prințesa Anne de Bourbon-Parma a depus o cerere de intervenție accesorie în procedura de exequatur în favoarea fostului rege Mihai.

La 9 februarie 2002, Procurorul general al României a intervenit în procedură și a solicitat Curții Supreme de Justiție să caseze hotărârile Curții de Apel București și Tribunalului Teleorman, pe motiv că prințesa Anne de Bourbon-Parma nu fusese parte la procedura de exequatur, deși aceasta avea statutul de pârâtă în procedura din fața instanței din Lisabona.

Prin hotărârea din 19 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul fostului rege Mihai și, la cererea de intervenție a prințesei Anne de Bourbon-Parma, a anulat hotărârea curții de apel pentru neîndeplinirea procedurii de introducere în cauză a prințesei și a trimis dosarul la Tribunalul Teleorman pentru o nouă judecată pe fond.

La 1 iulie 2002, Tribunalul Teleorman a admis din nou acțiunea și a recunoscut faptul că hotărârea pronunțată de instanța din Lisabona beneficia de autoritate de lucru judecat în România.

Fostul rege Mihai și Anne de Bourbon-Parma au formulat apel împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea din 14 ianuarie 2003, Curtea de Apel București a respins acțiunea.

Prin hotărârea definitivă din 14 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamanților, iar cauza a fost trimisă în fața Curții de Apel București pentru ca aceasta să se pronunțe din nou cu privire la apel. La 29 septembrie 2005, curtea de apel a admis apelul fostului rege Mihai și al lui Anne de Bourbon-Parma, a anulat hotărârea din 1

La 26 iunie 2006, această instanță a suspendat cauza în urma decesului primului reclamant și a stabilit un termen pentru comunicarea numelor moștenitorilor – soția primului reclamant, cel de al doilea reclamant și fratele său.

La 4 iunie 2007, cel de al doilea reclamant a solicitat reluarea procedurii.

La 6 august 2007, instanța a admis cererea celui de al doilea reclamant de a relua procedura, în calitate de succesor al drepturilor tatălui său.

Prin hotărârea din 29 decembrie 2008, instanța a admis acțiunea.

La 14 ianuarie 2009, pârâtul și intervenientul au formulat apel împotriva acestei hotărâri.

La 30 martie 2009, Curtea de Apel București, sesizată cu privire la apel, a trimis dosarul la Tribunalul Teleorman, în vederea comunicării legale a hotărârii din 29

Invocând art. 6

din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii de exequatur a hotărârii instanței din Lisabona pe teritoriul românesc.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Guvernul subliniază faptul că al doilea reclamant, domnul Paul

În ceea ce îl privește pe primul reclamant, Guvernul precizează că durata procedurii respective este justificată, atât de complexitatea cauzei, cât și de comportamentul reclamanților, care ar fi contribuit la prelungirea procedurilor. De altfel, Guvernul subliniază că instanțele au fost prompte și că eventualele întârzieri au fost justificate de motive obiective.

Reclamanții contestă acest argument.

Curtea constată că a aplicat deja art. 6 § 1 din Convenție unor proceduri de exequatur (a se vedea

Curtea reamintește jurisprudența sa în materie de aplicabilitate a art. 6 § 1 din Convenție în cazul intervențiilor în nume propriu sau în calitate de moștenitor în proceduri civile [

La această dată, doar capetele de cerere invocate de primul reclamant ar fi fost admisibile. Doar la 6 august 2007, după decesul primului reclamant, a început procedura pentru al doilea reclamant, adică la data la care acesta a devenit parte la procedura de exequatur în calitate de moștenitor al tatălui său. În aceste împrejurări, Curtea consideră că acesta nu se poate prevala de art. 6 § 1 decât de la data respectivă. De asemenea, Curtea consideră că perioada care s-a scurs de la această dată nu este contrară art.

În continuare, Curtea reamintește că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile interesate [a se vedea, printre multe altele,

Aceasta observă că, la 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România, cauza era pendinte în fața Tribunalului Teleorman. Curtea consideră că de la această dată începe să curgă perioada care trebuie luată în considerare.

Cu toate acestea, deși Curtea nu se poate pronunța cu privire la capătul de cerere referitor la durata procedurii decât începând cu 20 iunie 1994, aceasta trebuie, de asemenea, să țină seama de stadiul în care se afla procedura la data menționată anterior (a se vedea hotărârile

Curtea consideră că o procedură de exequatur care a durat mai mult de cincisprezece ani și care nu este încă finalizată este deosebit de lungă și nu respectă dispozițiile art.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că, în cauză, durata procedurii în litigiu, în ceea ce îl privește pe primul reclamant, nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții se plâng de lipsa de imparțialitate a instanțelor naționale ca urmare a faptului că Președintele României a apărut în public alături de fostul rege Mihai, exprimându-și susținerea față de acesta.

Curtea observă că fostul rege Mihai este o personalitate foarte cunoscută în România. Relațiile acestuia cu guvernele române succesive și cu președinții României sunt bine cunoscute. În acest context și având în vedere elementele aflate la dosar, Curtea nu constată în prezenta cauză niciun indiciu de părtinire. Aceasta subliniază că instanțele naționale au examinat documentele depuse de către părți, au aplicat legea fără niciun aspect arbitrar și au pronunțat decizii care conțineau motivații amănunțite, în fapt și în drept.

Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

De asemenea, reclamanții se plâng de inechitatea procedurii în fața Curții Supreme ca urmare a intervenției în procedură, prin cererea sa de respingere a recursului, a Procurorului general al României.

Curtea ia act de faptul că intervenția Procurorului general în cauză a avut loc la 9

În ceea ce îl privește pe primul reclamant, Curtea va examina acest capăt de cerere din perspectiva principiului egalității armelor, care impune „un echilibru just între părți”. Fiecăruia trebuie să i se acorde o posibilitate rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care să nu îl situeze într-o situație în mod evident dezavantajată față de adversarul sau adversarii săi [a se vedea, printre altele, hotărârile

Curtea observă că, în temeiul art. 45 alin. (3) C. proc. civ. în vigoare la momentul respectiv, procurorii puteau participa la dezbateri într-o cauză civilă de interes public, pentru a asigura apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

De asemenea, aceasta ia act de faptul că Procurorul general și-a exprimat în fața Curții Supreme de Justiție punctul de vedere în numele său într-o cauză care prezenta un incontestabil interes public, având în vedere mediatizarea sa și importanța mizelor personale și patrimoniale rezultate din executarea pe teritoriul românesc a hotărârii instanței din Lisabona. Într-adevăr, este vorba despre consecințele restituirii fostelor domenii regale membrilor familiei regale, conform legilor de restituire adoptate în România după Revoluție.

Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Art. 41 din Convenție prevede:

Cu titlu de prejudiciu moral, reclamanții solicită 1

Guvernul se opune acordării acestei sume și invocă jurisprudența Curții în materie. Acesta susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între procedura din litigiu și moartea primului reclamant.

Curtea reamintește că a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, în ceea ce îl privește pe primul reclamant, ca urmare a duratei deosebit de lungi a procedurii de exequatur.

Curtea admite că primul reclamant a putut suferi o frustrare din cauza acestei întârzieri și îi acordă cu acest titlu celui de al doilea reclamant, în calitatea sa de moștenitor al primului reclamant, suma de 9

Reclamanții solicită 115

Guvernul observă că reclamanții nu au furnizat niciun document justificativ care să facă dovada cheltuielilor de judecată efectuate. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă legătură cu cauza.

Curtea reamintește că, în temeiul art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile în privința cărora s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare și rezonabile [a se vedea, printre altele,

Ținând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.