FUSU v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (

justice.gov.md

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (

justice.gov.md

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (

justice.gov.md

). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SECȚIA A PATRA

DECIZIE

Cererea nr. 33238/06

Depusă de Corina FUSU

contra Moldovei

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), statuînd la 1 iunie 2010 în Camera compusă din:

Nicolas Bratza,

Președinte,

Lech Garlicki,

Ljiljana Mijović,

David Thór Björgvinsson,

Ján Šikuta,

Päivi Hirvelä,

Mihai Poalelungi,

judecători,

and Fatoș Aracı,

Grefier adjunct al Secției,

Ținînd cont de cererea nominalizată mai sus, depusă la 15 iunie 2006,

Deliberînd, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamanta, dna Corina Fusu, este cetățeană a Republicii Moldova, s-a născut în 1959 și locuiește în Chișinău. Ea a fost reprezentată în fața Curții de dl Dorin Chirtoacă, avocat și Primar al mun. Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Grosu.

La momentul desfășurării evenimentelor reclamanta activa în calitate de jurnalist în cadrul companiei de stat “Teleradio Moldova” (“TRM”), care, la acel moment era unicul canal de televiziune și post de radio cu acoperire națională.

În anul 2004, urmare a numeroaselor proteste împotriva cenzurii în TRM, Guvernul a decis să transforme compania în una publică.

La 26 iulie 2002 Parlamentul a adoptat Legea nr. 1320-XV cu privire la instituția publică a audiovizualului Compania “Teleradio-Moldova” (“TRM”), prin care Compania “Teleradio-Moldova”a devenit o companie publică. În conformitate cu legea nouă, angajații fostei companii urmau să participe la un concurs de angajare în noua companie. Comisia de examinare a fost numită pentru luna mai 2004.

Toți angajații au participat la concurs și majoritatea jurnaliștilor care au protestat împotriva pretinsei cenzuri în “Teleradio-Moldova” nu au fost confirmați în posturi.

La 27 iulie 2004 jurnaliștii care nu au fost angajați au organizat o conferință de presă în cadrul căreia au declarat că au fost concediați din motive politice. Un reportaj cu privire la conferința de presă a fost programat pentru buletinul de știri de la ora 19.00. Cu toate acestea, directorul TRM a luat decizia să difuzeze în schimb, un film documentar despre animalele sălbatice.

La aceeași dată, Directorul TRM a emis un ordin prin care a fost interzis accesul în sediul companiei TRM a nouăsprezece persoane care au participat la conferința de presă. Timp de cîteva luni de zile jurnaliștii și simpatizanții acestora au continuat să protesteze în fața clădirii TRM.

La 28 și 29 iulie 2004 Primăria municipiului Chișinău a autorizat desfășurarea acțiunilor de protest în regim non-stop în fața clădirii TRM și instalarea corturilor de către protestatari. Organizatorii acțiunilor de protest a fost reclamanta și altă persoană.

La 1 august aproximativ o mie de protestatari au fost prezenți în fața sediului TRM. Aproximativ la ora 14.00 ei au instalat un cort. Circa o sută cincizeci de ofițeri de poliție au încercat să împiedice ridicarea cortului

; cu toate acestea, protestatarii s-au opus, învocînd autorizația emisă de Primărie.

La ora 16.00 două detașamente de polițiști au atacat protestatarii cu bastoane de cauciuc. Ei au descins în masele de protestatari și au ridicat cortul instalat de aceștia. Numeroși protestatari au fost răniți în rezultatului atacului și cinci persoane, inclusiv un ofițer de poliție au fost internate în spital.

La 2 august 2004 reclamanta a depus o plîngere la Procuratura municipiului Chișinău împotriva acțiunilor poliției. Ea a solicitat intentarea unui dosar penal în privința celor care au încălcat dreptul protestatarilor la libertatea de asociere și la integritatea fizică.

La 3 septembrie 2004 Procuratura a informat reclamanta că plîngerea sa nu va fi examinată, deoarece la momentul evenimentelor din 1 august 2004 autorizațiile Primăria municipiului Chișinău din 28 și 29 iulie 2004 au fost suspendate prin recursul procurorului cu privire la legalitatea acestora, depus în instanța de judecată la 30 iulie 2004.

Reclamanta a atacat în fața judecătorului de instrucție de la Judecătoria s. Rîșcani refuzul Procurorului în intentarea procesului penal, și a invocat

, inter alia,

că nimeni nu a informat protestatarii în timpul evenimentelor din 1 august 2004 despre recursul Procurorului depus în instanța de judecată în vederea contestării autorizațiilor eliberate de Primărie. În orice caz, prevederea Legii cu privire la Procuratură cu privire la suspendarea oricărui act administrative în urma contestării acestuia în instanța de judecată de către procurer, a fost declarat neconstituțională.

La 14 februarie 2005 Judecătoria s. Rîșcani a casat decizia procurorului și a dispus examinarea fondului plîngerii reclamantei.

La 7 aprilie 2005 Procuratura municipiului Chișinău a respins plîngerea reclamantei pe aceleași motive ca și la 3 septembrie 2004.

Reclamanta a contestat decizia procurorului reiterînd că Procuratura municipiului Chișinău nu a informat organizatorii protestului despre acțiunea sa înaintată în judecată. De asemenea, reclamanta a invocat că Viceprimarul mun. Chișinău a fost prezent la protest și nu cunoștea despre pretinsa acțiune în judecată inițiată de Procuratura minicipiului Chișinăului la 30 iulie 2004.

La 28 noimebrie 2005 cererea de apel a reclamantei a fost respinsă de Judecătoria s. Rîșcani pe motiv că există o decizie definitivă în cauză similară referitoare la evenimentele din 1 august 2004.

PLÎNGERI

ÎN DREPT

La 31 decembrie 2009 Guvernul a informat Curtea că a întocmit o declarație unilaterală pentru a soluționa problemele invocate în cerere. Guvernul a recunoscut încălcarea articolului 11 din Convenție și s-a obligat să achite reclamantei suma globală de 3000 euro (EUR). Această sumă va fi achitată în termen de trei luni din data notificării deciziei luate de Curte conform articolul 37 § 1 a Convenției Europene pentru Drepturile Omului. În cazul neachitării acestei sume în perioada menționată de trei luni, Guvernul se angajează să achite o dobîndă din momentul expirării perioadei respective, la o rată echivalentă cu rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene pe durata perioadei de întîrziere, plus trei procente. În continuare a solicitat Curții să radieze cererea de pe rol în conformitate cu articolul 37 din Convenție.

Prin scrisoarea din 23 martie 2010 reprezentantul reclamantei a reiterat poziția sa că în prezenta cauză a existat o încălcare a articolului 11. El nu a comentat propunerea Guvernului.

Curtea menționează că articolul 37 din Convenție prevede că ea poate în orice stadiu al procedurii decide scoaterea de pe rol a unei cereri, în care circumstanțele permit să se tragă concluziile specificate la lit. (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 din acel articol. Articolul 37 §

1

(c) împuternicește Curtea să scoată o cerere de pe rol, în particular:

”pentru orice alt motiv constatat de Curte care nu mai justifică continuarea examinării

cererii”.

Articolul 37 § 1

in fine

prevede că:

“

Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului

garantate prin Convenție și Protocoalele sale o cere

”.

De asemenea, Curtea menționează că în anumite circumstanțe, ea poate scoate cererea de pe rol, sau o parte a ei, în temeiul articolului 37 § 1 (c) din Convenție pe motivul unei declarații unilaterale din partea Guvernului pîrît, chiar dacă reclamantul dorește examinarea cererii în continuare. În final, Curtea va examina minuțios declarația în lumina principiilor care reies din jurisprudența sa, în particular din hotărîrea

Tahsin Acar

(a se vedea

Tahsin Acar c.

Turciei

, [MC], nr.

26307/95, §§ 75-77, CEDO 2003-VI, și

Melnic c.

Moldovei

, nr.

6923/03, §§

22-25, 14 noiembrie 2006).

Ținînd cont de natura recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului și de cuantumul compensației propuse de Guvern, care este în concordanță cu sumele acordate în cauze similare (a se vedea

Roșca și alții c. Moldovei

, nr. 25230/02, 25203/02, 27642/02, 25234/02 și 25235/02, § 49, 27 martie 2008;

Russu c. Moldovei

, nr. 7413/05, § 32, 13 noiembrie 2008), Curtea consideră că nu mai este justificată examinarea cererii (Articolul 37 §

1 (c)) (a se vedea, în calitate de principii relevante,

Tahsin Acar

, citat

supra

, și

Meriakri c. Moldovei

((radierea de pe rol), nr. 53487/99, 1

martie

2005)).

Curtea menționează că a specificat într-un număr de cauze natura și întinderea obligațiilor Statului pîrît cu referire la libertatea de asociere (a se vedea, printre multe altele,

Partidul Popular Creștin Democrat (nr. 2),

nr. 25196/04, 2 februarie 2010 și

Hyde Park și alții c. Moldovei

, nr. 33482/06, 31 Martie 2009).

În lumina circumstanțelor expuse

supra

, Curtea este convinsă că reglementarea amiabilă s-a întemeiat pe respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și de Protocoalele sale și nu constată vreun motiv care ar justifica examinarea în continuare a cererii (articolul 37 § 1

in fine

din Convenție).

Prin urmare, cererea urmează să fie radiată de pe rol.

Deoarece, plîngerea reclamantei se referă la articolul 10 din Convenție, Curtea consideră că aceasta nu ridică probleme separate de cele invocate în temeiul articolului 11 (a se vedea

Partidul Popular Creștin Democrat c. Moldovei

nr. 28793/02, § 79, CEDO 2006

‑

II).

În ceea ce privește plîngerile în temeiul articolelor 6 și 13, Curtea reiterează că Convenția nu garantează acuzarea și condamnarea terței părți

(a se vedea

Perez

c. Franței

[MC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004

‑

I). Astfel, aceste plîngeri sunt incompatibile

ratione materiae

cu prevederile Convenției și urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4.

Din aceste motive, Curtea în unanimitate

Ține cont

de termenii declarației Guvernului cu referire la plîngerea depusă în temeiul articolului 11 din Convenție și de modalitățile de asigurare a conformării cu obligațiile asumate;

Decide

să radieze cererea de pe rol în ceea ce privește plîngerea menționată;

Decide

că nu este necesară examinarea separată a plîngerii în temeiul articolului 10 din Convenție;

Declară

restul cererii inadmisibilă.

Fatoș Aracı

Nicolas Bratza

Grefier adjunct

Președinte