SECȚIUNEA 2 CAUZA KARAMAN c. TURCIA (solicitarea nr. 6489/03) HOTĂRÂREA Satisfacție echitabilă Această versiune a fost corectată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul de procedură al Curții la 6 septembrie 2010. STRASBURG 8 iunie 2010 DEFINITIVF 08/09/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Karaman c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Dragoljub Popović, Nona Tsotsori, Ișil Karakaș, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 11 mai 2010, a adoptat hotărârea adoptată la această dată. PROCEDURA La originea cauzei se află o cerere (n 6489/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Mustafa Karaman și domnul Nimet Karaman ( Prin hotărârea din 15 ianuarie 2008 (adică hotărârea din acțiunea din acțiunea din acțiunea principală), Curtea a hotărât că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr Pe baza articolului 41 din convenție, reclamanții au solicitat o satisfacție echitabilă de 866 000 de noi cărți turcești (YTL) [aproximativ 420 400] euro (EUR) ] pentru daune materiale. Ei nu au depus nicio cerere pentru daune morale și cheltuieli și cheltuieli de judecată. Problema aplicării articolului 41 din convenție care nu se află în stare de avarie materială, Curtea a rezervat-o și a invitat guvernul și reclamanții să prezinte în scris observații cu privire la această chestiune în termen de șase luni și, în special, să îi ofere informații cu privire la orice acord la care ar putea ajunge. În conformitate cu art. 41 din convenție, nici reclamanții, nici guvernul nu au prezentat observații. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu de despăgubire, reclamanții, subliniind imposibilitatea de a obține titlul de proprietate al bunului în cauză, solicită plata unei despăgubiri care să reflecte valoarea sa actuală. În opinia lor, această valoare se ridică la minimum 866 000 de cărți turcești noi (YTL) [aproximativ 420] 400 EUR (EUR)), care corespunde raportului dintre prețul actual al metrului pătrat în zona în cauză (400-500 YTL, în opinia lor) și suprafața bunului (2 165 m2). În sprijinul cererii lor, ei nu au furnizat nicio expertiză. În plus, nu au depus nicio cerere pentru daune morale și cheltuieli și cheltuieli de judecată. Guvernul solicită Curții să respingă pretențiile reclamanților. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (a se vedea, de exemplu, Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], n 28342/95, § 19, CEDO 2000 I). Statele contractante care participă la o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri care constată o încălcare. Această putere de apreciere cu privire la modalitățile de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenție statelor contractante : asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (art. 1). În cazul în care natura încălcării permite restitutio in integrum Dacă, în schimb, legislația națională nu permite sau permite ca în mod impecabil să se șteargă consecințele încălcării, art. 41 împuternicește Curtea să acorde, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția pe care o consideră adecvată (ibidem, § 20). 10. Curtea amintește apoi că numai prejudiciile cauzate de încălcările convenției pe care aceasta le-a constatat sunt susceptibile să conducă la alocarea unei satisfacții echitabile (a se vedea, de exemplu, Gentil om și alții c. Franța, n 48205/99, 48207/99 și 48209/99 (Sect. 2), Hotărârea din 14 mai 2002, § 24, nepublicată). 11. În cazul de față, Curtea amintește că cauza se referea la un teren cedat administrației pentru realizarea unei lucrări de interes general. În timp ce numai o parte din acest bun fusese alocată în acest scop, administrația a refuzat să restituie restul bunului reclamanților. Curtea a considerat că acestea din urmă puteau spera în mod legitim restituirea părții bunului în cauză, care nu a fost utilizată nici pentru scopul de utilitate publică pentru care cesiunea a avut loc nici pentru vreun alt scop de utilitate publică. Pentru Curte, un astfel de drept se putea analiza cel puțin Prin urmare, Curtea arată că, în sensul primei teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 (hotărârea din acțiunea principală, punctul 29). Curtea arată, de asemenea, că, pe plan intern, la 29 iunie 2000, tribunalul sesizat le-a acordat reclamanților câștig de cauză pe deplin și, prin urmare, a decis să solicite administrației să plătească reclamanților suma de 10 187 de milioane de lire turcești, împreună cu dobânzi moratorii, în schimbul primului lot (2 037 m2) vândut unei terțe părți în decembrie 1998, și de a anula titlul de proprietate al primăriei asupra celui de-al doilea lot (127,90 m2) și de a-l înregistra în numele reclamanților. Cu toate acestea, această hotărâre a fost infirmată de Curtea de Casație, care, referindu-se la art. 35 din Legea privind exproprierea, a concluzionat că, în calitate de foști proprietari ai bunului în litigiu, reclamanții nu au niciun drept de a revendica proprietatea asupra acestuia. 13. În hotărârea sa din acțiunea principală, Curtea a concluzionat că interpretarea dată de Curtea de Casație a articolului 35 din Legea privind exproprierea, care constă în a spune că foștii proprietari nu mai puteau revendica un drept de proprietate sau o compensație ca urmare a transferului bunurilor lor către administrație, fără a fi repartizați pentru realizarea unor lucrări de interes public, era de natură să rupă echilibrul corect între cerințele de interes general și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale (hotărârea din acțiunea principală, punctul 33). 14. În lumina raționamentului de mai sus și, în măsura în care estimarea părții solicitante cu privire la valoarea actuală a bunului în cauză nu se bazează nici pe o expertiză, nici pe o constatare realizată într-un cadru juridic, Curtea consideră că este adecvat să se bazeze pe concluziile hotărârii din 29 iunie 2000. În urma unui calcul care ține seama atât de suprafața totală a bunului în litigiu, și anume 2 164,9m2, de prețul metrului pătrat în momentul vânzării, încheiat în decembrie 1998 (hotărârea din acțiunea principală, punctul 9), de rata dobânzii moratorii aplicabilă în perioada în cauză, precum și de efectele inflației (a se vedea mutatis mutandis Aka c. Turcia, 23 septembrie 1998, § 56-57 Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VI), Curtea constată că suma în cauză se ridică la 98 505 TRY, adică 47 817 EUR. 15. Având în vedere aceste elemente și hotărând în mod echitabil, Curtea consideră rezonabilă acordarea în comun a sumei de 47 817 EUR, plus orice sume care pot fi datorate cu titlu de impozit pe aceasta. 16. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție [1] , suma de 47 817 EUR (cvartete șapte mii opt sute șaptesprezece sute șaptesprezece euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 iunie 2010, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte Rectificat la 6 septembrie 2010.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE KARAMAN c. TURQUIE
(Requête n
o
6489/03)
ARRÊT
(
Satisfaction équitable
)
Cette version a été rectifiée conformément à l'article 81
du règlement de la Cour le 6 septembre 2010.
8 juin 2010
08/09/2010
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Karaman c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 mai 2010,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
6489/03) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet État, M.
Mustafa Karaman et M
me
Nimet Karaman («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 24 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Par un arrêt du 15 janvier 2008 («
l'arrêt au principal
»), la Cour a jugé qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n
o
1.
3.
En s'appuyant sur l'article 41 de la Convention, les requérants réclamaient une satisfaction équitable de 866
000 nouvelles livres turques (YTL) [environ 420 400
euros (EUR)] pour dommage matériel. Ils n'ont présenté aucune demande au titre du dommage moral et des frais et dépens.
4.
La question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état pour le dommage matériel, la Cour l'a réservée et a invité le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir.
5.
Ni les requérants ni le Gouvernement n'ont déposé des observations.
6.
Aux termes de l'article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
7.
A titre de dédommagement, les requérants, soulignant l'impossibilité d'obtenir le titre de propriété du bien en question, réclament le versement d'une indemnité reflétant sa valeur actuelle. Selon eux, cette valeur s'élève au minimum à 866
000 nouvelles livres turques (YTL) [environ 420
400 euros (EUR)], correspondant au rapport entre le prix actuel du mètre carré dans la zone en question (400 à 500 YTL selon eux) et la surface du bien (2
165
m²). A l'appui de leur demande, ils n'ont fourni aucune expertise. Par ailleurs, ils n'ont présenté aucune demande au titre du dommage moral et des frais et dépens.
8.
Le Gouvernement prie la Cour de rejeter les prétentions des requérants.
9.
La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (voir, par exemple,
Brumărescu c.
Roumanie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
‑
I).
Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d'appréciation quant aux modalités d'exécution d'un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l'obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants
: assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1). Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum
, il incombe à l'Etat défendeur de la réaliser, la Cour n'ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l'accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu'imparfaitement d'effacer les conséquences de la violation, l'article 41 habilite la Cour à accorder, s'il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (
ibidem
, § 20).
10.
La Cour rappelle ensuite que seuls les préjudices causés par les violations de la Convention qu'elle a constatées sont susceptibles de donner lieu à l'allocation d'une satisfaction équitable (voir, par exemple,
Gentilhomme et autres c. France
, n
os
48205/99, 48207/99 et 48209/99 (Sect.
2), arrêt du 14 mai 2002, § 24, non publié).
11.
En l'espèce, la Cour rappelle que l'affaire portait sur un terrain cédé à l'administration pour la réalisation d'un ouvrage d'intérêt général. Alors qu'une partie seulement de ce bien avait été affectée à cette fin, l'administration a refusé de restituer le restant du bien aux requérants. La Cour a considéré que ces derniers pouvaient légitimement espérer la restitution de la portion du bien en question, laquelle n'a été utilisée ni pour le but d'utilité publique pour lequel la cession avait eu lieu ni pour aucun autre but d'utilité publique. Pour la Cour, un droit de ce genre pouvait s'analyser – à tout le moins – en une «
valeur
patrimoniale
» et avait donc le caractère d'un bien, au sens de la première phrase de l'article 1 du Protocole n
o
1 (arrêt au principal, § 29).
12.
La Cour relève également que sur le plan interne, le 29 juin 2000, le tribunal saisi avait intégralement donné gain de cause aux requérants. Il avait décidé par conséquent d'enjoindre à l'administration de verser aux requérants la somme de 10
187 millions de livres turques, assortie d'intérêts moratoires, en contrepartie du premier lot (2
037 m²), vendu à un tiers en décembre 1998, et d'annuler le titre de propriété de la mairie sur le deuxième lot (127,90 m²) et de l'inscrire au nom des requérants. Cependant, ce jugement a été infirmé par la Cour de cassation, qui, se référant à l'article 35 de la loi sur l'expropriation, a conclu qu'en tant qu'anciens propriétaires du bien litigieux, les requérants n'avaient aucun droit d'en revendiquer la propriété.
13.
Dans son arrêt au principal, la Cour a conclu que l'interprétation donnée par la Cour de cassation de l'article
35 de la loi sur l'expropriation consistant à dire que les anciens propriétaires ne pouvait plus revendiquer un droit de propriété ou une compensation en raison du transfert de leurs biens à l'administration, nonobstant leur non-affectation à la réalisation d'ouvrages d'intérêt public, était de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels (arrêt au principal, § 33).
14.
A la lumière du raisonnement ci-dessus et, dans la mesure où l'estimation de la partie requérante quant à la valeur actuelle du bien en question n'est fondée ni sur une quelconque expertise ni sur une constatation réalisée dans un cadre juridique, la Cour juge approprié de se fonder sur les conclusions du jugement du 29 juin 2000. Procédant à un calcul qui tient compte à la fois de la surface totale du bien litigieux, à savoir 2
164,9m², du prix du mètre carré lors de la vente conclue en décembre 1998 (arrêt au principal, § 9), du taux des intérêts moratoires applicable pendant la période concernée ainsi que des effets de l'inflation (voir,
mutatis mutandis
,
Aka c. Turquie
, 23
septembre 1998, §§ 56-57
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
VI), la Cour observe que la somme en question s'élève à 98
505 TRY, soit 47
15.
Compte tenu de ces éléments et statuant en équité, la Cour estime raisonnable d'accorder conjointement aux requérants la somme de 47
817
EUR plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur celle-ci.
16.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Dit
a)
que l'Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention
[1]
, la somme de 47
817
EUR (quarante-sept mille huit cent dix-sept euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage matériel, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
2.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente
1.
Rectifiée le 6 septembre 2010. Les mots «
à compter du jour où l’arrêt sera devenu
définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention
» ont été rajoutés.