CASE OF BOROANCA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 38511/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Pavel Boroancă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 10

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan

Reclamantul susține că i-a fost încălcat dreptul la o anchetă efectivă în urma formulării unei plângeri pentru viol al cărui victimă ar fi fost în timpul detenției.

La 7 mai 2009, președintele Secției a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art.

Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în București. Acesta a executat o pedeapsă de trei ani de închisoare, din care o parte la Penitenciarul Craiova.

Prin hotărârea din 19 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Gorj, reclamantul a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru trafic de influență.

În timpul urmăririi penale deschise împotriva sa, reclamantul a fost interogat de poliție, în stare de libertate și a indicat o adresă de corespondență. Tribunalul l-a citat la această adresă și, ca urmare a returnării citațiilor din cauza schimbării adresei, l-a citat, de asemenea, la alte două adrese, printre care la primăria locului de domiciliu.

La ședința de judecată în cadrul căreia a fost pronunțată hotărârea menționată anterior, reclamantul nu a fost prezent, dar a fost reprezentat de un avocat numit din oficiu. Pe baza declarațiilor victimei B.C., a trei martori și ale celor anterioare ale reclamantului, instanța a hotărât că acesta din urmă acceptase sume de bani din partea lui B.C., în schimbul intervenției sale pe lângă Ambasada Statelor Unite, în vederea obținerii unei vize.

Reclamantul a formulat apel împotriva hotărârii citate anterior, pretinzând, printre altele, că nu fusese citat în timpul procedurii pe fond și că hotărârea nu îi fusese comunicată.

La ședința de apel, reclamantul a fost prezent și reprezentat de un avocat numit din oficiu. Prin hotărârea din 19 iunie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis cererea reclamantului de repunere în termenul de apel dar a respins apelul, pe motiv că necitarea era imputabilă reclamantului, care indicase adresa în timpul urmăririi penale, dar care ulterior nu comunicase organelor judiciare schimbarea domiciliului. De asemenea, curtea de apel a hotărât că situația de fapt reținută de instanța de fond era exactă.

Reclamantul a formulat recurs și a susținut că a fost judecat și condamnat fără să fi fost citat. În fața instanței de recurs, reclamantul a fost prezent și asistat de un avocat ales de acesta.

Prin hotărârea definitivă din 15 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantului.

La 9 ianuarie 2003, după condamnarea în primă instanță, reclamantul a fost arestat. La momentul arestării, acesta suferea de mai multe afecțiuni, printre care și de boala Basedow. Din dosar reiese că, din cauza stării sale de sănătate, reclamantul și-a petrecut perioada de detenție între două penitenciare și mai multe penitenciare-spital. Faptele pe care reclamantul și-a întemeiat plângerea au avut loc în timpul detenției sale în Penitenciarul Craiova. La 18 ianuarie 2005, reclamantul a fost eliberat.

La 3 septembrie 2003, reclamantul a fost transferat de la Penitenciarul-Spital București

În ziua următoare, reclamantul s-a plâns autorităților penitenciare cu privire la viol și a solicitat să fie examinat de un medic.

Conform reclamantului, plângerea sa a fost ignorată în ceea ce privește examenul medical.

Din mențiunea din 9 septembrie, cu nr. 6038, din registrul de consultații medicale al închisorii reiese că reclamantul fusese internat la Spitalul Colibași pentru evaluarea stării sale de sănătate și că i-au fost prescrise două medicamente, aparent pentru boala Basedow. În registrul menționat anterior, nu apare nicio precizare cu privire la acuzația de viol și la examenul specific în această situație.

Dintr-un proces-verbal referitor la un incident, întocmit de V.S., ofițer însărcinat cu disciplina în PMS Craiova, reiese că, la 10 septembrie, S.D. a primit un avertisment disciplinar pentru tentativă de viol.

Reclamantul afirmă că a fost transferat, după pretinsul incident cu violul, într-o celulă cu un regim și mai strict și care era și mai suprapopulată decât cea în care fusese anterior.

La 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova cu o plângere pentru viol.

Prin comunicarea din 3 octombrie 2003, comandantul Penitenciarului Craiova a adus la cunoștința Direcției Generale a Penitenciarelor („direcția”) că reclamantul fusese consultat la 9

La 8 octombrie 2003, direcția a adresat reclamantului o comunicare, în care reitera constatările comandantului penitenciarului.

La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat direcției să i se comunice datele personale ale lui S.D. pentru a putea demara o procedură penală împotriva acestuia. Prin comunicarea din 30 martie 2004, direcția a informat reclamantul că datele personale ale deținuților sunt confidențiale și că plângerea sa făcuse obiectul unor verificări care i-au fost aduse la cunoștință prin comunicarea din 8 octombrie 2003. De asemenea, direcția a subliniat că a fost desfășurată o procedură disciplinară împotriva lui S.D., care fusese sancționat pe cale disciplinară.

La 17 martie 2004, Poliția Craiova a propus neînceperea urmăririi penale pentru faptele invocate de reclamant.

În ceea ce privește situația de fapt, poliția a reținut că reclamantul, S.D. și un alt deținut, I.V. împărțeau același pat, reclamantul dormind între S.D. și I.V., din cauza numărului redus de locuri în Penitenciarul Craiova. Din declarația martorului și a deținutului O.N., responsabil cu celula, reieșea că, la 8

I.V. a confirmat cele spuse de O.N. referitoare la situația de fapt și a declarat că nu credea că reclamantul fusese violat, având în vedere că o astfel de acțiune l-ar fi trezit.

S.D. a declarat că, în noaptea respectivă, visase că întreținea raporturi sexuale cu soția lui. Reclamantul se trezise în momentul în care acesta îi săruta picioarele și strigase după responsabilul de celulă.

Aceeași decizie a Poliției Craiova menționa faptul că S.D. fusese sancționat cu un avertisment din partea direcției penitenciarului.

Prin rezoluția din 14 mai 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a confirmat decizia poliției și a respins plângerea penală a reclamantului.

Parchetul a constatat că, în absența altor probe decât declarațiile martorilor care îl disculpau pe S.D., trebuia să se aplice principiul

Posibilitatea contestării în fața instanțelor a unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale a fost prevăzută de art. 278

Cu privire la acuzația de viol

Reclamantul se plânge de absența unei anchete efective privind acuzația de viol, al cărui victimă a fost în timp ce era închis la Penitenciarul Craiova. Acesta invocă art. 3 din convenție, redactat după cum urmează:

Mai întâi, Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta arată că reclamantul ar fi putut obține despăgubiri utilizând calea de atac prevăzută la art. 278

Conform Guvernului, această acțiune asigură posibilitatea examinării rezoluției în litigiu de către o instanță, în baza documentelor de la dosar și a analizării oricărui nou mijloc de probă. În cele din urmă, în ceea ce privește accesibilitatea acestei acțiuni, Guvernul consideră că, în ciuda faptului că rezoluția de neîncepere a urmării penale pronunțate de parchet nu i-a indicat reclamantului existența unei căi de atac, acesta putea să aibă acces la informația respectivă, depunând eforturi minime.

Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta afirmă că era vorba de o nouă cale de atac de care nu avea cunoștință.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, art. 35

În cauză, Curtea ia act de faptul că noua cale de atac introdusă de art. 278

În mod similar Guvernului, Curtea consideră că procedura instituită de articolul citat anterior i-ar fi permis reclamantului să conteste rezoluția menționată anterior în fața unei instanțe (a se vedea,

Chiar dacă reclamantul ar fi fost informat de posibilitatea de a contesta această rezoluție, Curtea reamintește că circumstanțele deosebite ale plângerilor penale pentru viol în închisoare le impun autorităților sesizate cu astfel de plângeri o diligență specială, mai ales cu privire la examenul medico-legal care trebuie efectuat, în astfel de situații, cât mai repede posibil (

Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu este convinsă că o acțiune întemeiată pe dispozițiile indicate de Guvern ar fi permis într-adevăr reclamantului să obțină soluționarea pretinsei încălcări a convenției.

Având în vedere termenul scurs între depunerea plângerii și respingerea sa definitivă prin rezoluția din 14 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, nu este nerezonabil să se considere că aprecierea din partea instanței în cauză risca să depindă de ancheta desfășurată inițial de către organele de cercetare penală și, în special, de lipsa unui examen medico-legal efectuat în timp util [

Având în vedere circumstanțele deosebite ale cauzei și fără să conteste totuși principiul eficienței acțiunii introduse prin art. 278

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

Reclamantul denunță absența unei anchete efective cu privire la plângerea sa pentru viol.

Guvernul contestă acest argument. Acesta precizează că ancheta desfășurată în cauză a fost eficientă, adecvată și independentă.

Mai întâi, Curtea reamintește că violul pretins de reclamant intră, incontestabil, în sfera de aplicare a art. 3 din convenție. În continuare, aceasta reamintește că deschiderea promptă de către autorități a unei anchete oficiale în cazul în care un deținut afirmă în mod credibil că a fost supus la rele tratamente de către ceilalți deținuți este capitală pentru a preveni cea mai mică formă de toleranță a unor acte ilegale sau înțelegeri pentru săvârșirea lor [

Curtea ia act de faptul că, în prezenta cauză, reclamantul s-a plâns autorităților penitenciare că a fost victima unui viol în ziua următoare nopții în care s-ar fi produs faptele, adică în noaptea de 7 spre 8 septembrie 2003. Ulterior, la 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova cu o plângere pentru viol. În ciuda demersurilor sale imediate, din dosar și din informațiile oferite de Guvern reiese că primele audieri ale martorilor au avut loc la 9 și 10 martie 2004, adică la șase luni de la săvârșirea faptelor. Cu toate că, spre deosebire de cauza

Curtea reamintește că, în prezența unor acuzații credibile conform cărora un reclamant ar fi fost victima unor violențe în perioada detenției, este necesară efectuarea unui examen medical cât mai repede posibil pentru a evita ca urmele violențelor să dispară (

Ținând seama de natura faptelor, Curtea consideră că un examen medical minuțios, efectuat cât mai repede posibil, ar fi putut fi hotărâtor pentru a confirma sau a infirma afirmațiile reclamantului [a se vedea,

Curtea reamintește că a constatat deja în cauza

Având în vedere circumstanțele deosebite ale cauzei și ținând seama de caracterul credibil și de gravitatea acuzațiilor reclamantului, Curtea concluzionează că ancheta desfășurată de autoritățile interne a fost insuficientă și că, în consecință, a fost încălcat art. 3 din convenție sub aspect procedural.

Cu privire la acuzațiile de rele tratamente în Penitenciarul Craiova

În comunicarea adresată Curții la 17 august 2005, reclamantul s-a plâns de condițiile de detenție din Penitenciarul Craiova, în special de suprapopularea existentă în închisoare.

Guvernul invocă o excepție întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni, subliniind că reclamantul s-a plâns, pentru prima dată, de suprapopularea din Penitenciarul Craiova, în comunicarea din 17 august 2005, adică la mai mult de șase luni de la punerea sa în libertate, la 18 ianuarie 2005.

Curtea observă că reclamantul s-a plâns tardiv de suprapopularea din Penitenciarul Craiova, comunicarea sa din 17 august 2005 fiind trimisă la mai mult de șase luni de la punerea sa în libertate.

Prin urmare, Curtea admite excepția Guvernului și respinge capătul de cerere al reclamantului, pentru nerespectarea termenului de șase luni.

Invocând, în esență, art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de rezultatul procedurii penale, în special de faptul că a fost condamnat

Guvernul invocă o excepție întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne și subliniază că reclamantul nu a invocat în mod legal capătul de cerere întemeiat pe art. 6

Acesta subliniază că reclamantul a fost citat în proces în primă instanță la o adresă eronată, deoarece nu a semnalat organelor de urmărire penală schimbarea adresei, deși era obligat să o facă, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală.

Guvernul subliniază că reclamantul a sesizat, într-adevăr, instanța de apel cu privire la motivele referitoare la absența sa în primă instanță, dar că nu a susținut oral acest motiv, în timpul ședinței de judecată în apel.

Reclamantul contestă acest argument.

Curtea constată că nu este contestat faptul că reclamantul s-a plâns, în cererile sale de apel și de recurs, de absența citării sale în primă instanță. Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului nu poate fi reținută.

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

Guvernul subliniază că absența reclamantului de la procesul din primă instanță este imputabilă lipsei sale de diligență, deoarece, fiind audiat în timpul urmăririi penale, ar fi trebuit să semnaleze organelor de urmărire penală schimbarea adresei. De altfel, reclamantul a fost prezent, atât în apel, la care a fost admis pentru repunerea în termenul de introducere a apelului, cât și la judecarea recursului, și nu a solicitat o nouă audiere a victimei sau a martorilor și nici nu a propus noi probe.

Prin urmare, Guvernul consideră că situația de fapt este similară celei din cauza

Reclamantul contestă argumentul Guvernului și afirmă că nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza absenței sale de la procesul în primă instanță.

Curtea reamintește că o procedură desfășurată în absența acuzatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din convenție. Totuși, este adevărat că are loc o denegare de justiție atunci când un individ condamnat

Curtea a considerat deja că redeschiderea termenului legal împotriva condamnării în contumacie, cu posibilitatea, pentru acuzat, de a fi prezent la ședința instanței de gradul doi și de a solicita prezentarea de noi probe, se interpreta ca posibilitatea pronunțării unei noi decizii cu privire la temeinicia acuzației în fapt și în drept (cauza

Curtea constată că reclamantul fusese informat cu privire la derularea urmăririi penale împotriva sa, că acesta luase parte la ancheta desfășurată de poliție și că a fost citat în mod legal la adresa pe care o indicase ca fiind a lui. Ca urmare a returnării citațiilor din cauza schimbării adresei, acesta a fost citat și la alte două adrese.

Curtea constată că, deși nu a fost prezent la condamnarea sa în primă instanță, reclamantul a fost prezent în apel și că acesta era asistat de un avocat numit din oficiu. A avut posibilitatea de a solicita curții de apel să se pronunțe din nou cu privire la cauza sa, eventual după administrarea de noi probe pe care a avut ocazia să le prezinte. Cu toate acestea, reclamantul s-a limitat să precizeze că procesul său în primă instanță fusese inechitabil, din cauza absenței sale, fără să indice exact în ce consta această inechitate și omițând să propună martori sau audieri care ar fi putut conduce la răsturnarea sentinței pronunțate. La judecarea recursului său, reclamantul era de asemenea prezent, asistat de un avocat ales de el, care a reînnoit plângerea privind condamnarea în absență, în primă instanță, dar nu s-a plâns de faptul că instanțele anterioare nu administraseră probe noi.

În aceste circumstanțe și luând în considerare faptul că, deși a fost condamnat în absență de instanță, reclamantul a avut ulterior posibilitatea de a obține examinarea cauzei sub toate aspectele, Curtea consideră că nu a fost încălcat, în cauză, art. 6

Art. 41 din convenție prevede:

Reclamantul solicită 348

Guvernul consideră că această sumă este excesivă și susține că o constatare a violului ar putea reprezenta, în sine, o reparație satisfăcătoare pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a lipsei unei anchete efective cu privire la acuzațiile de viol. Având în vedere circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, aceasta decide să îi acorde 5

Reclamantul solicită 18

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, după prezentarea documentelor justificative. Totuși, acesta consideră că suma solicitată este excesivă și afirmă că cheltuielile nu au fost dovedite.

Ținând seama de faptul că reclamantul nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.