Dobrescu împotriva României

Reclamantul, domnul Marius Ovidiu Dobrescu, este cetățean român, s-a născut în 1969 și locuiește în Râmnicu-Vâlcea. Acesta este reprezentat în fața Curții de Alexandru Popa și Alexandra Cionca, avocați din București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan ‑ Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

Prin hotărârea din 16 noiembrie 2005, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a pronunțat divorțul dintre reclamant și soția sa, D.S., din culpă comună.

Prin aceeași hotărâre, instanța a încredințat copilul minor al cuplului, D.V., născut la 10 septembrie 2004, lui D.S., cu acordul reclamantului, cu obligația acestuia din urmă de a plăti pensie alimentară.

După divorț, reclamantul a menținut relații personale cu fiul său. La o dată neprecizată, ca urmare a relațiilor conflictuale dintre cei doi părinți și, în special, a reproșurilor adresate fostei soții de către reclamant, pe motiv că aceasta nu se ocupa de copil, lăsându-l în grija unei bone, D.S. a interzis reclamantului să își vadă fiul.

La 23 februarie 2007, reclamantul și D.E., bunica paternă a lui D.V., au introdus o acțiune prin care solicitau ca instanțele interne să autorizeze un drept de vizitare a minorului în fiecare vineri de la ora 16.00 până duminica la ora 16.00, la domiciliul acestora.

Prin hotărârea din 18 decembrie 2007, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis parțial acțiunea reclamantului și a respins-o pe cea a lui D.E.

Pentru a decide astfel, instanța s-a întemeiat pe audierile martorilor propuși de cele două părți la litigiu, precum și pe o anchetă socială realizată la domiciliul reclamantului.

Din depozițiile martorilor rezulta că, de la vârsta de două săptămâni, copilul fusese îngrijit de o bonă, fie la domiciliul părinților, fie la domiciliul acesteia, situat în alt oraș, unde reclamantul îl ducea în mod periodic. După divorțul său și după ce D.S. i-a interzis să se ducă la domiciliul acesteia din urmă, reclamantul își vedea fiul zilnic, vizitându-l la locul său de plimbare, în prezența bonei, cu excepția perioadelor în care pleca în străinătate din motive profesionale. De asemenea, D.S. pleca, în mod periodic, cu copilul pentru a-și vizita părinții, care locuiesc în București.

Ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului a arătat că reclamantul își vizita în mod periodic fiul, care locuia de facto la bonă și nu la mamă, și că acesta dispunea de condiții materiale adecvate (un apartament cu trei camere) pentru a-l găzdui pe copil la domiciliul său. În concluzie, anchetatorii au lăsat la latitudinea instanțelor interne stabilirea unui drept de vizitare.

Ancheta socială dispusă de instanță la domiciliul lui D.S. nu a putut avea loc, din cauza absenței acesteia, precum și a refuzului de a se prezenta la serviciul de protecție a copilului.

În privința reclamantului, instanța a stabilit un drept de vizitare în fiecare miercuri, de la ora 17.00 la ora 19.00, la domiciliul lui D.S., cu următoarea motivație: „instanța apreciază că cererea (reclamantului) de a întreține legături personale cu minorul, la domiciliul său, de vineri până duminică, nu poate fi admisă, în ciuda faptului că acesta dispune de condiții materiale adecvate, deoarece minorul în vârstă de trei ani și trei luni nu poate fi separat brusc de mediul în care crește și cu care este obișnuit, întrucât vârsta sa fragedă nu îi permite să înțeleagă aceste schimbări. În consecință, pentru a stabili modalitățile de exercitare a dreptului de a întreține legături personale cu minorul, (instanța) va ține seama cu prioritate de interesul copilului, admițând parțial acțiunea (reclamantului), care își va putea exercita dreptul de a întreține legături personale cu minorul în fiecare miercuri, între orele 17.00 și 19.00, la domiciliul pârâtei. (Reclamantul) va avea posibilitatea de a solicita stabilirea unui alt program pe măsură ce fiul său va crește și va deveni conștient de importanța relațiilor cu tatăl său”.

În ceea ce o privește pe D.E., instanța i-a respins cererea pe motiv că nu rezulta din elementele aflate la dosar că aceasta întreținea legături personale cu copilul.

Reclamantul și D.E. au introdus apel.

Reclamantul a subliniat, în special, că instanța de prim grad acordase un drept de vizitare care nu fusese solicitat. În plus, aceasta nu ținuse seama de elementele aflate la dosar, din care rezulta că D.S. nu îi mai permisese să reia contactul cu fiul său, ca urmare a relațiilor lor conflictuale, ceea ce făcea imposibilă întreținerea legăturilor cu copilul la domiciliul mamei. De asemenea, acesta a reproșat instanței că nu a ținut seama de interesul superior al copilului, care, chiar și la o vârstă fragedă, avea nevoie de prezența tatălui său.

Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin hotărârea din 21 martie 2008 a Tribunalului Vâlcea, pe motiv că dreptul de vizitare stabilit îi permitea să întrețină relații personale cu copilul.

Hotărârea instanței era motivată astfel: „La pronunțarea hotărârii sale, judecătoria nu a depășit dispozițiile legale, dat fiind că nu există norme imperative pentru a stabili un anumit program de vizitare pentru părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul; astfel, poate fi contestată doar temeinicia hotărârii, și nu legalitatea acesteia [...] Pentru a stabili programul (de vizitare), judecătoria a luat în considerare, în mod corect, faptul că (reclamantul) pleca deseori în străinătate, [...], ceea ce acesta nu a contestat [...]. De asemenea, din elementele aflate la dosar rezultă că, la sfârșitul săptămânii, copilul pleacă în mod periodic cu mama sa la părinții acesteia, în alt oraș, motiv pentru care programul său obișnuit riscă să fie perturbat, având în vedere că vârsta sa, de trei ani, nu îi permite să înțeleagă motivele schimbării modului său de viață. Judecătoria a reținut că, pe măsură ce minorul va crește, [reclamantul] va putea solicita modificarea dreptului [de vizitare]. Argumentul [reclamantului], potrivit căruia programul stabilit i-ar restrânge dreptul, este nefondat, dat fiind că [...], pentru a nu afecta copilul în timpul vizitelor, va trebui să facă dovada unui comportament civilizat și decent în privința fostei sale soții, depășind rivalitățile, în vederea protejării minorului. Instanța apreciază că, indiferent de relațiile dintre părinți, dezvoltarea unui copil de trei ani este mai armonioasă dacă se află în prezența ambilor părinți, cel puțin până când ajunge la vârsta la care va fi în măsură să înțeleagă consecințele unui divorț”.

Apelul introdus de D.E. a fost, de asemenea, respins, pe motiv că aceasta nu demonstrase că întreținuse relații personale apropiate cu copilul.

Reclamantul și D.E. au formulat recurs. Invocând o încălcare a art. 8 din convenție, aceștia au subliniat că instanțele inferioare se pronunțaseră ultra petita , stabilind un drept de vizitare diferit de cel pe care îl solicitaseră, că acestea evaluaseră în mod eronat elementele aflate la dosar, neluând în considerare faptul că reclamantul dispunea de condiții materiale adecvate pentru a-l găzdui pe copil la domiciliul său și că era imposibil să întrețină relații personale cu acesta la domiciliul mamei, din cauza relațiilor încordate dintre cei doi părinți.

Prin hotărârea definitivă din 13 august 2008, rămasă definitivă la 5 septembrie 2008, Curtea de Apel Pitești a respins recursul ca nefondat.

Curtea de apel a constatat, pe de o parte, că cererea reclamantului privind stabilirea unui drept de vizitare fusese admisă și că, pentru stabilirea acestui drept, instanțele inferioare ținuseră seama de elementele aflate la dosar. Pe de altă parte, aceasta a constatat că „Instanța de fond a ținut seama de vârsta fragedă a minorului, care ar suporta și ar înțelege cu dificultate anumite schimbări. În mod evident, [această instanță] a avut în vedere interesul superior al minorului”.

De asemenea, aceasta a constatat că: „Drepturile garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate. Prin stabilirea modalităților în vederea menținerii legăturilor cu minorul, instanța [de fond] a intenționat să îi asigure acestuia o bună dezvoltare fizică, psihică, intelectuală și morală”.

Prin hotărârea definitivă din 30 octombrie 2009, Tribunalul Vâlcea l-a obligat pe reclamant să plătească o pensie alimentară lunară în valoare de 1 900 de euro în favoarea copilului. B. Dreptul intern pertinent

Dispozițiile pertinente ale Codului familiei sunt descrise în cauza R.R. împotriva României (nr. 1) , (nr. 1188/05, pct. 109, 10 noiembrie 2009). Capete de cerere

Invocând art. 8 din convenție, reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea vieții de familie, pe motiv că respingerea cererii sale de vizitare nu i-ar permite să dezvolte relații personale cu fiul său și că sfera de aplicare a dreptului de vizitare stabilit reprezintă o ingerință disproporționată în exercitarea drepturilor sale părintești.

Din perspectiva art. 8, coroborat cu art. 14 din convenție, acesta consideră că deciziile instanțelor interne sunt discriminatorii atât în privința sa, în raport cu mama copilului, cât și în privința lui D.E., bunica paternă, aceasta din urmă fiind defavorizată în raport cu bunicii materni.

Invocând în esență art. 6 din convenție, reclamantul se plânge de modul în care instanțele interne au evaluat elementele probatorii și au aplicat legea. În drept A. Capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din convenție

Reclamantul consideră că deciziile pronunțate de instanțele interne, care îi limitează dreptul de vizitare la două ore pe săptămână la domiciliul mamei copilului, reprezintă o ingerință disproporționată în exercitarea drepturilor sale părintești. Acesta invocă art. 8 din convenție, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale. 2. Nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

Reclamantul susține că acest program nu îi permite să dezvolte relații personale cu fiul său, din cauza duratei sale prea scurte și a locului fixat pentru vizitare, și anume domiciliul mamei, cu care acesta se află în relații conflictuale. Acesta subliniază că niciodată comportamentul său nu a fost invocat de instanțele naționale pentru a justifica limitarea dreptului său de vizitare la două ore pe săptămână și că autoritățile naționale au stabilit că putea oferi copilului condiții de viață normale.

Reclamantul apreciază că argumentele prezentate de instanțele naționale pentru a-și întemeia deciziile nu sunt relevante și suficiente. Acesta susține că, în pofida faptului că instanțele interne au prezentat în permanență ca argument principal interesul superior al copilului și necesitatea de a nu perturba ritmul obișnuit al acestuia, se pare totuși că acestea și-au întemeiat deciziile pe motive legate de programul săptămânal al fostei sale soții, favorizând menținerea relațiilor copilului mai degrabă cu familia mamei și cu bona decât cu tatăl. În această privință, reclamantul subliniază că interesul copilului este de a avea, de asemenea, relații cu tatăl său, care ar trebui să beneficieze de o perioadă de contact proporțională cu cea de care beneficiază mama.

De asemenea, acesta susține că argumentul potrivit căruia pleacă deseori în străinătate poate fi înțeles ca o sancțiune care îi este aplicată, în special că munca sa nu i-ar fi permis să petreacă mult timp cu copilul și să se ocupe de acesta; or, în mod evident, prin stabilirea unui drept de vizitare de doar două ore în mijlocul săptămânii și nu la sfârșitul săptămânii, când se presupune că se întoarce, instanțele naționale fac și mai dificilă menținerea relațiilor personale cu fiul său.

Reclamantul susține că cele două ore de vizitare permise nu îi sunt suficiente pentru a se implica efectiv în educația fiului său, pentru a se ocupa de dezvoltarea sa și pentru a menține legături personale. În plus, durata scurtă a acestor vizite nu îi va permite să dezvolte relațiile cu fiul său, pentru a-i permite acestuia din urmă să devină conștient de „importanța relațiilor sale cu tatăl său”, condiție impusă de instanțele naționale pentru o eventuală revizuire a dreptului său de vizitare. În orice caz, potrivit reclamantului, o nouă acțiune pentru stabilirea unui nou drept de vizitare ar fi respinsă de instanțele naționale în baza autorității de lucru judecat.

Reclamantul adaugă că locul fixat pentru exercitarea dreptului de vizitare, și anume domiciliul mamei copilului, nu este în măsură să îi ofere intimitatea necesară pentru a stabili relații personale cu copilul, din cauza prezenței constante a mamei copilului, generând posibile perturbări datorate relațiilor conflictuale dintre părinți.

Reclamantul subliniază că aceste modalități de exercitare a dreptului de vizitare nu au fost solicitate de niciuna din părțile la procedură. Acesta subliniază că judecătoria nu a suspus dezbaterii părților programul de vizitare pe care îl stabilise, aducând astfel atingere principiului contradictorialității. Acesta apreciază că, în plus, Curtea de Apel Pitești nu și-a motivat decizia și nu a răspuns la căile de atac.

Cu titlu introductiv, Guvernul observă că modul în care instanțele naționale au stabilit programul de vizitare nu constituie o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie.

În subsidiar, acesta consideră că deciziile instanțelor naționale, care determină sfera de aplicare a dreptului de vizitare al reclamantului, reprezintă o măsură conformă cu dispozițiile convenției, în măsura în care aceasta este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este necesară într ‑ o societate democratică. Acesta apreciază că măsura în litigiu era prevăzută de lege, și anume de Codul familiei și de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, și urmărea un scop legitim, și anume protecția interesului superior al copilului.

De asemenea, Guvernul observă că motivele reținute de instanțele naționale pentru stabilirea dreptului de vizitare sunt relevante și suficiente. Potrivit acestuia, instanțele naționale au ținut seama de faptul că, pentru o dezvoltare armonioasă, copilul trebuie să beneficieze de contacte directe cu părinții săi. În plus, acestea au stabilit sfera de aplicare a dreptului de vizitare ținând seama de bunăstarea copilului, de vârsta acestuia și de datele concrete ale cauzei.

Guvernul adaugă că, în procedură, reclamantul a avut un rol suficient de important pentru a ‑ și apăra interesele. Astfel, persoana în cauză a fost reprezentată de un consilier și a avut posibilitatea de a-și susține argumentele, principiul contradictorialității fiind respectat. În cele din urmă, acesta observă că instanța care s-a pronunțat în recurs a răspuns la fiecare din căile de atac invocate de reclamant. 1. Cu privire la existența unei ingerințe

Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element esențial al vieții de familie, chiar dacă relația dintre părinți a încetat, și că măsurile interne care îi împiedică să fie împreună constituie o ingerință în dreptul protejat la art. 8 din convenție (a se vedea, printre altele, Johansen împotriva Norvegiei , 7 august 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, și Bronda împotriva Italiei, 9 iunie 1998, pct. 51, Culegere de hotărâri și decizii 1998 ‑ IV). De asemenea, aceasta reamintește că, după divorț, poate fi în interesul copilului ca legăturile dintre acesta și familia sa să se păstreze ( Gnahoré împotriva Franței, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000 ‑ IX).

Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, deciziile prin care programul de vizitare al reclamantului este limitat la două ore pe săptămână se interpretează ca fiind o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieții sale de familie, garantat la art. 8 § 1 din convenție. 2. Cu privire la temeinicia capătului de cerere

Curtea consideră că, în speță, ingerința era prevăzută de lege, dat fiind că programul de vizitare s-a întemeiat pe dispozițiile din Codul familiei. De asemenea, aceasta subliniază că măsura contestată de reclamant urmărea în mod evident protecția intereselor copilului. Prin urmare, aceasta urmărea un scop legitim, în sensul art. 8 § 2 din convenție.

Pentru a cerceta dacă măsura în litigiu era „necesară într-o societate democratică”, Curtea va examina, având în vedere cauza în ansamblu, dacă motivele invocate pentru a o justifica erau pertinente și suficiente în sensul art. 8 § 2, citat anterior. Fără îndoială, examinarea a ceea ce folosește cel mai bine interesului copilului este întotdeauna de o importanță crucială în toate cauzele de acest fel. În plus, trebuie să se ia în considerare faptul că autoritățile naționale beneficiază de legături directe cu toate persoanele implicate. Prin urmare, Curtea nu are sarcina de a înlocui autoritățile interne pentru a reglementa chestiunile legate de încredințare și de vizitare, ci trebuie să aprecieze, din perspectiva convenției, deciziile pe care acestea le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere [ Elsholz împotriva Germaniei (GC), nr. 25735/94, pct. 48, CEDO 2000 ‑ VIII].

De asemenea, Curtea reamintește că un echilibru just trebuie să fie păstrat între interesele copilului și cele ale părintelui [a se vedea, de exemplu, Olsson împotriva Suediei (nr. 2), 27 noiembrie 1992, pct. 90, seria A nr. 250]. Astfel, Curtea va acorda o importanță deosebită interesului superior al copilului, care, în funcție de natura și gravitatea sa, poate să primeze asupra celui al părintelui [ Johansen citată anterior, pct. 78, și Neulinger și Shuruk împotriva Elveției (GC), nr. 41615/07, pct. 138, 6 iulie 2010].

În speță, instanțele naționale și ‑ au întemeiat deciziile pe interesul superior al copilului, care ar continua să stea cu persoana căreia îi fusese încredințat. Acestea au luat, desigur, în considerare vârsta foarte fragedă a copilului, programul regulat de viață a acestuia și consecințele pe care schimbările acestui program le ‑ ar putea avea asupra sa. În plus, deși au luat act de relațiile încordate dintre părinți, acestea au considerat important pentru copil să se afle în compania ambilor săi părinți. În afară de aceasta, potrivit dosarului, reclamantul nu a susținut în fața instanțelor naționale că, din cauza obligațiilor sale profesionale, care se desfășurau în străinătate, programul de vizitare stabilit de instanțe făcea imposibil orice contact cu copilul.

În continuare, Curtea observă că, deși ancheta socială efectuată la domiciliul reclamantului a arătat că persoana în cauză dispunea de condiții materiale adecvate pentru găzduirea copilului la domiciliul său, anchetatorii au lăsat la latitudinea instanțelor interne stabilirea unui drept de vizitare (supra, pct. 10). În plus, pentru a pronunța aceste decizii, instanțele naționale au fost în contact direct cu experții și cu martori, aflându ‑ se, prin urmare, într ‑ o poziție mai bună decât instanța europeană pentru a găsi echilibrul just între interesele în cauză ( Hoppe împotriva Germaniei , nr. 28422/95, pct. 50 in fine , 5 decembrie 2002).

Prin urmare, Curtea nu se îndoiește de relevanța motivelor reținute de instanțele naționale. Totuși, este necesar să se determine, în funcție de circumstanțele cauzei și, în special, de gravitatea deciziilor care trebuie luate, dacă reclamantul a putut juca un rol suficient de important în procesul decizional, considerat ca un întreg, pentru a-i asigura protecția necesară a intereselor sale [ W. împotriva Regatului Unit , 8 iulie 1987, pct. 64, seria A nr. 121, Elsholz , citată anterior, pct. 52, și Sahin împotriva Germaniei (GC), nr. 30943/96, pct. 68, CEDO 2003 ‑ VIII].

În acest sens, Curtea observă mai întâi că reclamantul, reprezentat de consilierul său, a avut posibilitatea de a-și susține argumentele și de a prezenta probe.

În ceea ce privește susținerea reclamantului referitoare la absența unei dezbateri contradictorii cu privire la programul de vizitare stabilit de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Curtea reamintește că dreptul la o procedură contradictorie, în sensul art. 6 § 1, implică, în principiu, posibilitatea ca părțile la un proces civil să ia cunoștință de orice act sau observație prezentată judecătorului, pentru a-i influența decizia, și să discute pe baza acesteia [ Morel împotriva Franței , nr. 34130/96, pct. 27, CEDO 2000-VI; Meftah și alții împotriva Franței (GC), nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, pct. 51, CEDO 2002-VII și Augusto împotriva Franței , nr. 71665/01, pct. 50, CEDO 2007-... (extrase)].

În cauză, reclamantul a luat cunoștință de elementele aflate la dosar și a putut să le comenteze. În plus, acesta a avut posibilitatea de a contesta în apel și în recurs durata programului de vizitare stabilit. În afară de aceasta, reiese din dosar că instanțele interne și-au întemeiat deciziile exclusiv pe mijloace de probă care au fost prezentate și dezbătute în mod liber la ședințe. În măsura în care nicio dispoziție legală nu impune un program de vizitare, acesta din urmă este stabilit în funcție de circumstanțe concrete. Or, după cum a subliniat deja în numeroase rânduri, nu este de competența sa să se pronunțe cu privire la erorile de fapt despre care se pretinde că au fost comise de o instanță internă, în absența caracterului arbitrar, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește susținerea reclamantului referitoare la nemotivarea hotărârii din 13 august 2008 de către Curtea de Apel Pitești, Curtea reamintește că, în cazul în care instanțele sunt obligate să își motiveze deciziile [ Perez împotriva Franței (GC), nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, și Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos , 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A nr. 288], acest lucru nu se poate înțelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk , citată anterior, pct. 61). Sfera de aplicare a acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei, iar problema dacă o instanță nu și-a îndeplinit obligația de motivare nu se poate analiza decât în cadrul circumstanțelor speței ( Ruiz Torija împotriva Spaniei , 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303-A).

În cauză, după ce a examinat în mod succesiv căile de atac ale reclamantului, Curtea de Apel Pitești a confirmat deciziile instanțelor inferioare, întrucât nu a descoperit niciun motiv pentru a le modifica. Pronunțându ‑ se astfel, curtea de apel a integrat motivele prezentate de instanțele inferioare pentru a-și întemeia decizia ( a contrario, Albina împotriva României , 28 aprilie 2005, nr. 57808/00, pct. 34). Prin urmare, referindu-se la motivele invocate de instanțele inferioare, în special la interesul superior al copilului, pentru a respinge acțiunea reclamantului, este necesar să se răspundă la chestiunea de a ști dacă motivarea prin integrare utilizată de curtea de apel răspundea cerințelor art. 6 § 1 în circumstanțele speței [ R.R. împotriva României (nr. 1) (dec.), nr. 1188/05, 12 februarie 2008]. În această privință, trebuie să se sublinieze că judecătoria și tribunalul au analizat cererea reclamantului și că nu este de competența Curții să își impună avizul în pofida celui al instanțelor naționale, emis după analiza tuturor intereselor în cauză.

În concluzie, nimic nu conduce la constatarea conform căreia procesul decizional care a determinat instanțele naționale să adopte măsura în litigiu nu a fost echitabil sau nu a permis reclamantului să joace un rol suficient pentru protejarea propriilor interese ( W. împotriva Regatului Unit , citată anterior, pct. 64-65). În afară de aceasta, ținând seama de faptul că instanțele naționale au prezentat motive pertinente pentru a stabili dreptul de vizitare și de rolul pe care persoana în cauză a putut să îl joace în procedură, Curtea apreciază că nu este de competența sa să speculeze cu privire la rezultatul unei noi acțiuni inițiate de reclamant pentru modificarea sferei de aplicare a dreptului de vizitare al acestuia.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție. B. Capătul de cerere întemeiat pe art. 14 și 8 din convenție, coroborate

Reclamantul consideră că limitarea dreptului său de vizitare la două ore pe săptămână rezultă dintr-o discriminare bazată pe calitatea sa de tată. În special, acesta pretinde că deciziile instanțelor interne sunt discriminatorii atât în privința sa în raport cu fosta sa soție, cât și în privința lui D.E., bunica paternă, în raport cu bunicii materni. Acesta invocă art. 14 și 8 din convenție, coroborate, dintre care primul se citește după cum urmează: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [...] convenție trebuie să fie asigurată, fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” 1. Capăt de cerere întemeiat pe discriminarea pe baza calității de tată a reclamantului

Curtea reamintește că doar diferențele nejustificate de tratament al persoanelor în raport cu altele care se află în situații similare pot ridica o problemă din perspectiva art. 14 din convenție. Or, reclamantul recurge, pe de o parte, la afirmații generale, și își reiterează, pe de altă parte, argumentele întemeiate pe limitarea drepturilor sale părintești. Aceste argumente se confundă cu cele formulate din perspectiva art. 8. De altfel, persoana în cauză nu a susținut că discriminarea în privința taților în raport cu mamele rezultă din legislația relevantă sau dintr-o diferență procedurală [a se vedea, a contrario , Sommerfeld împotriva Germaniei (GC), nr. 31871/96, pct. 92-94, CEDO 2003 ‑ VIII (extrase)].

În plus, niciun element aflat la dosar nu permite să se afirme că respectiva conduită a instanțelor a fost motivată prin calitatea de tată a reclamantului. Deciziile adoptate pe parcursul întregii proceduri arată suficient că instanțele s-au orientat în funcție de elemente precum vârsta copilului și ritmul său de viață [ mutatis mutandis Kříž împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 26634/03, 29 noiembrie 2005; Choc împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 25213/03, 29 noiembrie 2005; Pedovič împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 27145/03, 6 decembrie 2005].

Prin urmare, Curtea apreciază că niciun indiciu referitor la discriminarea întemeiată pe calitatea de tată a reclamantului nu poate fi identificat pe baza elementelor prezentate de persoana în cauză. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în această privință și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție. 2. Capăt de cerere întemeiat pe discriminarea lui D.E. în ceea ce privește relațiile sale cu nepotul său

Reclamantul susține că mama sa a suferit o discriminare ca urmare a imposibilității de a avea relații personale cu nepotul său în raport cu părinții fostei sale soții. Totuși, Curtea constată că D.E. nu a sesizat Curtea în prezenta cerere.

Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione personae cu dispozițiile convenției și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție. C. Capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din convenție

Invocând în esență art. 6 din convenție, reclamantul contestă aprecierea faptelor și a probelor și interpretarea legii oferită de instanțe în cadrul procedurii interne. Dispozițiile relevante ale art. 6 citat anterior se citesc după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

Curtea reamintește că nu este sarcina sa să se pronunțe cu privire la erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanță internă, deoarece, deși convenția garantează, la art. 6, dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuși aprecierea probelor și interpretarea dreptului intern, domenii care sunt în primul rând de competența instanțelor naționale [ Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].

În speță, reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie. Acesta a putut să prezinte, în diverse etape ale acesteia, argumentele pe care le considera pertinente pentru apărarea intereselor sale, iar deciziile de respingere a acțiunii sale au fost motivate, atât în primă instanță, cât și în apel și în recurs. Curtea nu identifică, în procedura în litigiu, considerată în ansamblul său, niciun indiciu privind inechitatea sau caracterul arbitrar care putea ridica o problemă din perspectiva art. 6 § 1 din convenție.

Ținând seama, de asemenea, de concluziile la care a ajuns din perspectiva art. 8 cu privire la acest subiect (supra, pct. 46-52), Curtea constată că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat cu privire la acest subiect și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte