SIMKO v. SLOVAKIA

A patra secțiune DECIZIE nr. 54103/09 de Juraj ŠIMKO împotriva Slovaciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așeză la 7 septembrie 2010 în calitate de comitet compus din: Giovanni Bonello, președinte, Lech Garlicki, Ján Šikuta, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 21 septembrie 2009, Având în vedere declarația prezentată de Guvernul contestat care solicită Curtea să pună în aplicare cererea din lista cazurilor, deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Cererea a fost depusă de dl Juraj Šimko, un național slovac născut în 1929 și trăiește în Bratislava. Guvernul slovac (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Pirošíková. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 mai 1986, reclamantul a depus o acțiune de distribuție a bunurilor matrimoniale. Procedura a fost încheiată în cele din urmă la 17 aprilie 2009, atunci când hotărârea Curții de district Bratislava IV de a întrerupe procedura a devenit finală. La 7 februarie 2008, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a dreptului reclamantului la o audiere într-un timp rezonabil. A ordonat instanței responsabile să procedeze la cazul și a atribuit reclamantului echivalentul de 1.497 euro (în acel moment) în ceea ce privește prejudiciile morale. 1. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii. 2. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că dreptul său la un tribunal imparțial garantat în temeiul articolului 6 § 1 a fost încălcat. 3. Reclamantul a susținut încă încă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii și s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care, în partea sa relevantă, prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” La 5 mai 2010, Curtea a primit declarația unilaterală a guvernului semnată în aceeași zi. Guvernul a recunoscut atât statutul de victimă al reclamantului în sensul articolului 34 din Convenție, cât și durata necorespunzătoare a procedurii interne în care reclamantul a fost implicat. Acestea au oferit reclamantului să plătească suma de 6.900 euro (sex mii nouă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, împreună cu orice cost și cheltuieli suportate de reclamant în ceea ce privește încălcarea dreptului său în temeiul convenției. Acestea au sugerat ca informațiile de mai sus să fie acceptate de către Curte ca „un alt motiv” care să justifice izbucnirea din cazul din lista de cauze a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. În cazul hotărârii Curții în temeiul articolului 37 § 1 din Convenție, Guvernul s-a angajat să plătească reclamantului suma indicată mai sus în termen de trei luni de la data notificării deciziei. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, ei s-au angajat să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată ar constitui soluționarea finală a cazului. Curtea reiterează că poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) dacă „din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. Acesta reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate face acest lucru pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva Slovaciei, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006-V; și Bič c. Slovacia , nr. 23865/03, §§ 33-41, 4 noiembrie 2008). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propusă (care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare), Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea acestei plângeri (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDO 2003-VI și, de asemenea, Haran c. Turcia , nr. 25754/94, 26 martie 2002). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă) Prin urmare, aceaceasta ar trebui eliminată din listă în conformitate cu articolul § 1 litera (c) din Convenție. Rămânarea plângerilor privind art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că cazul său nu a fost tratat de către un tribunal imparțial. El s-a plâns în continuare de o încălcare a drepturilor sale de proprietate garantate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, având în vedere toate materialele în posesia sa, reclamantul nu a demonstrat că a formulat aceste plângeri în cadrul unei plângeri la Curtea Constituțională în temeiul articolului 127 din Constituție, prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea recoursurilor interne. Din aceste motive, Curtea este în unanimitate ia act de termenii declarației guvernului contestat și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la durata plângerii în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din convenție; declară restul cererii inadmisibil. Fatoș Aracı Giovanni Bonello Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 54103/09

by Juraj ŠIMKO

against Slovakia

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 7

September 2010 as a Committee composed of:

Giovanni Bonello,

President,

Lech Garlicki,

Ján Šikuta,

judges,

and Fatoș Aracı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 21 September 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government requesting the Court to strike the application out of the list of cases,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The application was lodged by Mr Juraj Šimko, a Slovak national who was born in 1929 and lives in Bratislava. The Slovak Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs M. Pirošíková.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 13 May 1986 the applicant lodged an action for distribution of matrimonial property. The proceedings were finally concluded on 17

April

2009 when the Bratislava IV District Court's decision to discontinue the proceedings became final.

On 7 February 2008 the Constitutional Court found a violation of the applicant's right to a hearing within a reasonable time. It ordered the responsible court to proceed with the case and awarded the applicant the equivalent of 1,497 euros (at that time) in respect of non-pecuniary damage.

COMPLAINTS

THE LAW

A.

Length of proceedings

The applicant complained about the length of the proceedings and relied on Article 6 §

1 of the Convention which, in its relevant part, provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

On 5 May 2010 the Court received the Government's unilateral declaration signed on the same day. The Government acknowledged both the applicant's victim status within the meaning of Article 34 of the Convention and the unreasonable duration of the domestic proceedings in which the applicant was involved. They offered to pay to the applicant the sum of 6,900 euros (six thousand nine hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage together with any costs and expenses incurred by the applicant with respect to the violation of his right under the Convention. They suggested that the above information be accepted by the Court as “any other reason” justifying the striking out of the case of the Court's list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention. In the event of the Court's decision pursuant to Article 37 § 1 of the Convention, the Government undertook to pay to the applicant the sum indicated above within three months from the date of notification of the decision. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, they undertook to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. This payment would constitute the final settlement of the case.

The applicant submitted no comments.

The Court reiterates that it may strike out an application or a part thereof under Article 37 § 1 (c) if

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

It also reiterates that, under certain circumstances, it may do so on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

The Court has established in a number of cases, including those brought against Slovakia, its practice concerning complaints about the violation of one's right to a hearing within a reasonable time (see, for example,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII;

Cocchiarella

v. Italy

[GC], no.

64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006-V; and

Bič v. Slovakia

, no. 23865/03, §§ 33-41, 4 November 2008).

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government's declaration, as well as the amount of compensation proposed (which is consistent with the amounts awarded in similar cases), the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of this complaint (see, for the relevant principles,

Tahsin Acar v. Turkey

[GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; and also

Haran v. Turkey

, no.

25754/94, 26 March 2002).

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1

in fine

).

It should therefore be struck out of the list in accordance with Article

37

B.

Remaining complaints

Relying on Article 6 § 1 of the Convention the applicant complained that his case had not been dealt with by an impartial tribunal. He further complained of a violation of his property rights guaranteed under Article 1 of Protocol No. 1.

However, in the light of all the materials in its possession, the applicant has not shown that he had raised these complaints in a complaint to the Constitutional Court under Article 127 of the Constitution.

It follows that this part of the application must be rejected under Article

35 §§

1 and

4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government's declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the length of proceedings complaint in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Fatoș Aracı

Giovanni Bonello

Deputy Registrar

President