MIKITA v. SLOVAKIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
MIKITA v. SLOVAKIA (CtEDO, 2010)
A patra secțiune DECIZIE Nr. 25270/07 de Juraj MIKITA împotriva Slovaciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 23 noiembrie 2010 în calitate de comitet compus din: Ljiljana Mijović, Președintele Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și grefierul adjunct al secțiunii Fatoș Aracı, având în vedere cererea depusă la 8 iunie 2007, având în vedere deliberarea, hotărârea următoarea: FACTELE Cererea a fost depusă de dl Juraj Mikita, un cetățen slovac născut în 1956 și trăiește în Košice. Guvernul Republicii Slovace („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Pirošíková. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 11 noiembrie 1991, predecesorul legal al reclamantului a depus o acțiune într-un litigiu de proprietate. Acțiunea a fost încheiată în sfârșit la 30 ianuarie 2009, când hotărârea Curții de District Stará δubovňa a devenit finală. La 22 noiembrie 2006, Curtea Constituțională a constatat o încălcare a dreptului reclamantului la o audiere într-un timp rezonabil. Acesta a ordonat instanței responsabile să procedeze la acest caz și a atribuit reclamantului 90.000 de coruna slovaci în ceea ce privește prejudiciile morale. 1. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii. 2. Reclamantul a afirmat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1. Lungimea procedurii Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii și s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție care, în partea sa relevantă, prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” La 4 octombrie 2010, Curtea a primit declarația unilaterală a guvernului semnată în aceeași zi. Guvernul a recunoscut atât statutul de victimă al reclamantului în sensul articolului 34 din Convenție, cât și durata necorespunzătoare a procedurii interne în care reclamantul a fost implicat. Ei au oferit reclamantului să plătească suma de 4.800 euro (patru mii opt sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, împreună cu orice costuri și cheltuieli suportate de reclamant în ceea ce privește încălcarea dreptului său în temeiul convenției. Acestea au sugerat ca informațiile de mai sus să fie acceptate de către Curte ca „un alt motiv” care să justifice izbucnirea din cazul din lista de cauze a Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. în cazul hotărârii Curții în temeiul articolului 37 § 1 din Convenție, Guvernul s-a angajat să plătească reclamantului suma indicată mai sus în termen de trei luni de la data notificării deciziei. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, ei s-au angajat să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată ar constitui soluționarea finală a cazului. Curtea reiterează că poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) dacă „din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. Acesta reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate face acest lucru pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva Slovaciei, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006-V; și Bič c. Slovacia , nr. 23865/03, §§ 33-41, 4 noiembrie 2008). Având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și valoarea compensației propusă (care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare), Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea acestei plângeri (a se vedea, pentru principiile relevante, Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDO 2003-VI și, de asemenea, Haran c. Turcia , nr. 25754/94, 26 martie 2002). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă) Prin urmare, aceaceasta ar trebui să fie eliminată din listă în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. Plaga în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 care respectă art. 1 din Protocolul nr. 1 reclamantul se plângea de încălcarea drepturilor sale de proprietate. Cu toate acestea, având în vedere toate materialele în posesia sa, Curtea remarcă că reclamantul nu a arătat că a ridicat această chestiune, după ce a folosit celelalte căi de recurs disponibile, într-o plângere adresată Curții Constituționale în temeiul articolului 127 din Constituție. De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenii declarației guvernului contestat și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; în ceea ce privește prelungirea plângerii de procedură în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declara restul cererii inadmisibil. Fatoș Aracı Ljiljana Președintele adjunct al grefierului Mijović