CASE OF BAJANARU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr. 884/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Floarea Băjănaru („reclamanta”),

Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan

La 21

Reclamanta s-a născut în 1935 și locuiește în București.

La 24 august 1991, Comisia locală din Poeni pentru aplicarea Legii nr.

La scurt timp după aceea, la o dată neprecizată, comisia locală a reconstituit dreptul de proprietate al lui T.I. asupra unui teren de 5

Prin urmare, printr-un proces-verbal încheiat la 13 septembrie 1991, T.I. a intrat în posesia terenului aflat în litigiu și a început să construiască o casă pe acesta, dat fiind că a primit, la 14

Prin decizia din 6 octombrie 1997, comisia locală și-a anulat parțial decizia din 24

Reclamanta a contestat această decizie în fața Comisiei județene Teleorman pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia județeană”), care, prin decizia din 27

La 13 decembrie 1999 și la 28 februarie 2000, reclamanta a solicitat Primăriei Poeni să îi elibereze titlul definitiv de proprietate și să o pună în posesia terenurilor la care avea dreptul în temeiul deciziei comisiei județene și al hotărârii definitive, din 28 septembrie 1999, a Curții de Apel București.

Serviciile competente din cadrul primăriei au pregătit documentația și, la 17

Reclamanta a fost convocată la primărie, la 11 octombrie 2000, pentru a fi pusă în posesia acestui nou teren. Aceasta a refuzat să se prezinte și i-a trimis primarului o scrisoare prin care îi atrăgea atenția că este pe cale să încalce o hotărâre judecătorească definitivă.

La 16 octombrie 2000, în absența reclamantei, s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie asupra noului teren. În baza acestuia, la 3 noiembrie 2000,comisia județeană a emis un titlu de proprietate.

Reclamanta a făcut plângere penală la parchet împotriva lui E.G. și a lui D.M., pentru abuz în serviciu. Aceasta s-a constituit parte civilă.

Prin hotărârea din 18 martie 2002, Judecătoria Videle a constatat reaua-credință și abuzul în serviciu comis de acuzați la momentul punerii în posesie a reclamantei asupra terenului și i

Apelurile introduse de E.G. și D.M. au fost respinse prin hotărârea din 29 mai 2002 a Tribunalului Teleorman. Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2002, Curtea de Apel București a admis recursurile condamnaților, a casat hotărârea din 29 mai 2002 și a trimis cauza în fața tribunalului, pentru o nouă judecare a apelurilor.

Prin hotărârea din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Teleorman a respins din nou apelurile lui E.G. și D.M.

Prin hotărârea definitivă din 5 iunie 2003, Curtea de Apel București a admis recursurile condamnaților, l-a achitat pe E.G. și a constatat că pedeapsa lui D.M. făcuse obiectul unei grațieri.

În ceea ce privește punerea în posesie a reclamantei, curtea de apel a hotărât că aceasta trebuia efectuată în conformitate cu procedura specială, introdusă prin Legea nr.

La 1 februarie 2005, comisia locală a întocmit un nou proces-verbal de punere în posesie a reclamantei asupra terenului în litigiu, cu suprafața de 4

Reclamanta pretinde că punerea în aplicare cu întârziere a hotărârilor definitive, pronunțate în favoarea sa, în special a hotărârii din 18 martie 2002 a Judecătoriei Videle, i-a încălcat dreptul de acces la instanță, prevăzut de art.

Dispozițiile relevante ale art. 6 § 1 din Convenție și art.

Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

Guvernul admite că reclamanta avea dreptul de a fi pusă în posesia terenului aflat în litigiu, în urma hotărârii din 18 martie 2002, prin care se dispunea punerea sa în posesie, în conformitate cu procesul-verbal din 17 ianuarie 2000.

Acesta subliniază că terenul, astfel cum a fost delimitat în acest proces-verbal, este identic cu cel care a fost acceptat de reclamantă la 1 februarie 2005. Constată, astfel, că autoritățile române și-au îndeplinit obligația de a pune în posesie reclamanta într-un termen rezonabil.

Reclamanta contestă acest argument. Aceasta consideră că un termen de peste trei ani nu poate fi considerat rezonabil și subliniază că nu a contribuit sub nicio formă la această întârziere.

Curtea reamintește că, în prezenta cauză, reclamanta și-a obținut dreptul de proprietate asupra terenului aflat în litigiu prin decizia administrativă din 24 august 1991. Ca urmare a contestărilor din partea lui T.I., acesteia i s-a confirmat dreptul în repetate rânduri și a obținut dispunerea punerii sale în posesie, în special prin decizia din 27 februarie 1998 a comisiei județene, confirmată prin hotărârea definitivă din 28 septembrie 1999 a Curții de Apel București și prin hotărârea din 18 martie 2002 a Judecătoriei Videle, rămasă definitivă în urma hotărârii din 5 iunie 2003 a Curții de Apel București. Aceste decizii și hotărâri au fost executate la 26 aprilie 2005, dată la care reclamantei i-a fost acordat în sfârșit titlul de proprietate, și anume la mai mult de trei ani de la hotărârea din 18 martie 2002 și la mai mult de cinci ani de la hotărârea din 28 septembrie 1999.

Este incontestabil faptul că pentru întârzierile în ceea ce privește executarea deciziilor și a hotărârilor pronunțate în favoarea reclamantei sunt răspunzătoare autoritățile române.

Curtea reamintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că omisiunea autorităților, fără justificare valabilă, de a executa, într-un termen rezonabil, o hotărâre definitivă pronunțată împotriva lor, este considerată drept o încălcare a dreptului de acces la instanță, precum și a dreptului la respectarea bunurilor [

După ce a examinat toate elementele prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, prin intermediul organelor sale specializate, statul nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârilor definitive pronunțate în favoarea reclamantei și pentru respectarea dreptului de proprietate al acesteia.

Prin urmare, au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenție și art.

De asemenea, reclamanta pretinde încălcarea art.

Acest capăt de cerere urmărește, în esență, aceleași aspecte ca cele deja examinate mai sus din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu este necesar să se recurgă la o analiză suplimentară din perspectiva art.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

Art. 41 din Convenție prevede:

Reclamanta solicită 60

Guvernul consideră că această sumă nu este justificată. O constatare a încălcării drepturilor invocate de către reclamantă ar putea constitui în sine o reparație suficientă a prejudiciului moral suferit.

Curtea subliniază că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în speță, în executarea tardivă a hotărârii din 18 martie 2002.

În circumstanțele speței, având în vedere toate elementele de care dispune și pronunțându

Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, fără să precizeze suma și fără să prezinte documente justificative.

Curtea reamintește că, în temeiul art. 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile pentru care s-a stabilit că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare, iar cuantumul lor este rezonabil [a se vedea, printre altele,

Ținând seama de faptul că reclamanta nu a justificat cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi acorde nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.