MARANGOS v. CYPRUS

Prima secțiune decizia nr. 20364/07, de Stavros MARANGOS, împotriva Ciprului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 23 septembrie 2010 în calitate de cameră compusă de: Christos Rozakis, președinte, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, judecători și André Wampach, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 30 aprilie 2007, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 30 decembrie 2009 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, Având în vedere faptul că dl G. Nicolaou, judecătorul ales în ceea ce privește Cipru, nu a putut să ia loc în acest caz (art. 28 din Regulamentul de Curte) și că, în consecință, Guvernul a numit dl S.E. Jebens, judecătorul ales în ceea ce privește Norvegia, să se așeze la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 1 în vigoare la momentul respectiv), având deliberat, hotărând după cum urmează: Cererea a fost depusă de dl Stavros Marangos, un național cipriot născut în 1959 și locuiește în Nicosia. El a fost reprezentat în fața Curții de dl Drakos, un avocat care practică în Nicosia. Guvernul cipriot („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Clerides, Procuror General al Republicii Cipru. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 iulie și 9 august 2000, reclamantul a formulat două cereri de numire în diferite secțiuni ale serviciului public. La 10 iulie și 11 iulie. Septembrie 2001 respectiv, ambele cereri ale sale au fost refuzate de către Comisia Funcției Publice din cauza faptului că nu și-a exercitat serviciul militar sau a fost scutită din punct de vedere legal, în conformitate cu legea privind funcționarea publică (Legea 1/1990, astfel cum a fost modificată). La 21 septembrie 2001, reclamantul a depus un recurs în fața Curții Supreme (competența revizuirii primelor instanții) care a contestat deciziile relevante ale Comisiei de funcționare publică (referința nr. 782/01). La 24 septembrie 2002, reclamantul a depus o cerere de solicitare a concediului instanței de modificare a motivelor juridice ale recursului său. Reclamantul a încercat să adauge, printre altele, că anumite dispoziții din Legea Gardianiei Naționale (Legea 20/1964, astfel modificată) privind serviciul militar obligatoriu au fost contrare, printre altele, la art. 28 din Constituție (prohibirea discriminării). În hotărârea sa interimar din 24 februarie 2003, Curtea Supremă a respins cererea, susținând că dacă reclamantul are sau nu dreptul de a fi scutit de serviciul militar nu este o chestiune contestată în cadrul procedurii în curs de desfășurare și, ca atare, nu a putut fi examinată. Această chestiune ar putea fi susținută în contextul unui recurs care vizează existența sau nu a unei obligații din partea reclamantului de a îndeplini serviciul militar. Problema în litigiu în cadrul procedurii dinaintea instanței a fost legalitatea deciziei Comisiei Funcției Publice care respinge cererea reclamantului de a nu îndeplini cerința de îndeplinire a serviciului militar. La 17 octombrie 2003, Curtea Supremă a respins recursul și a pronunțat o hotărâre pentru costuri împotriva reclamantului, justificând concedierea prin trimiterea motivelor prevăzute în decizia sa interimar anterioară și, în special, faptul că reclamantul nu a îndeplinit una dintre cerințele de bază pentru numirea la serviciul public. La 28 noiembrie 2003, reclamantul a depus un recurs în fața Curții Supreme (competenței de revizuire a apelului) împotriva hotărârii de primă instanță din 17 octombrie 2003 și a hotărârii intermediare din 24 februarie 2003 (apel nr. 3729). Reclamantul a contestat concluziile instanței de primă instanță. El a susținut în primul rând că instanța de primă instanță ar fi trebuit să examineze plângerile sale cu privire la neconstituționalitatea Legii Funcției Publice și a Legii Gardei Naționale, precum și argumentul său privind dacă are sau nu dreptul de a fi scutit de serviciul militar. La 2 august 2004, reclamantul a depus o cerere de asistență judiciară. La 4 octombrie 2004, cererea de asistență judiciară a fost respinsă de Curtea Supremă și, la data de 11 martie 2004, apelul a fost înscris în direcții. Acesta a susținut că plângerea de neconstituționalitate în ceea ce privește legea serviciului public nu a fost formulată de avocatul reclamantului în conformitate cu cerințele prevăzute în dispozițiile procedurale și jurisprudența relevante, având în vedere că aceasta nu a fost stabilită decât într-o manieră vagă și imprecisă în cadrul recursului. Curtea a luat în plus în considerare punctele susținute de avocatul solicitant în adresa sa scrisă adresată instanței. Acesta a constatat că sugestiile vagate privind neconstituționalitatea Legii Funcției Publice și a Legii Gardei Naționale nu au avut fundații juridice și nu au fost irelevante pentru obiectul recursului. Nu s-a invocat nici un alt motiv de anulare a deciziei relevante. COMPLAINTA 1. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție cu privire la durata procedurii în fața Curții Supreme și la lipsa unui remediu eficace în acest sens. 2. Reclamantul s-a mai plângut în temeiul prevederii de mai sus cu privire la echitatea procedurii. În special, reclamantul s-a plângut că Curtea Supremă nu și-a examinat argumentele privind dacă are sau nu dreptul de a fi scutit de serviciul militar și a respins cererea de a modifica motivele juridice ale recursului său. 3. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns de încălcarea art. 14 din Convenție, coroborat cu plângerea sa de echitate în temeiul art. 6 § 1. El a susținut în acest sens că dispozițiile Legii Gărzii Naționale privind serviciul militar obligatoriu sunt discriminatorii. Lungimea procedurilor și lipsa unui remediu eficace în acest sens Reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii și că nu a avut nici un remediu eficace la dispoziția sa. El s-a bazat pe art. 6 § 1 și 13 din Convenție care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” art. 13 Fiecare a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială. Prin scrisoarea din 30 decembrie 2009, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor ridicate în această parte a cererii și a solicitat în continuare Curții să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevede următoarele: „1. Guvernul dorește să exprime - prin intermediul unei declarații unilaterale - recunoașterea sa că, în circumstanțele speciale ale prezentului caz, durata procedurii nu a îndeplinit cerința de „rațional” menționată la art. 1 din Convenție și nici un „remediat efectiv” menționat la art. 13 pentru încălcarea menționată anterior a fost la dispoziția reclamantului. (2) Prin urmare, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului o sumă globală de 5 500 EUR (cu acoperirea daunelor pecuniare și nepecuniare și a costurilor și cheltuielilor). În opinia sa, această sumă ar constitui o reparație adecvată și o compensare suficientă pentru durata impugnată a acestei proceduri și pentru lipsa unui remediu eficace și, prin urmare, o sumă acceptabilă în ceea ce privește cuantitatea în acest caz. 3. Această sumă, care trebuie să acopere orice prejudiciu material și nepecuniare, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul art. 1 (c) din Convenție. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termen de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui decontarea finală a cazului. Respectând recunoașterea Guvernului că nu a existat nici o „remediare eficientă” la dispunerea reclamantului, Guvernul a afirmat că a introdus în legislatură (Casă de Reprezentanți) la 14.7.09, legislație specifică pentru crearea de remedii naționale pentru plângeri de încălcare a cerințelor de timp rezonabil de la art. 6 § 1 din Convenție în determinarea drepturilor și obligațiilor civile. Legislativul a încheiat examinarea proiectului de lege relevant (titlul „O lege care oferă remedii eficiente pentru violarea dreptului de a avea drepturi și obligații civile determinate într-un timp rezonabil“) înainte de pauza de Crăciun, și se așteaptă că va aproba proiectul de lege imediat ce va continua să lucreze la mijlocul lunii ianuarie 2010. 5. Proiectul de lege se aplică plângerii privind durata procedurii judiciare în toate cazurile civile și administrative (în toate nivelurile de jurisdicție); reclamanții pot institui proceduri civile în instanțele de district pentru încălcarea dreptului și plata compensației și pot face acest lucru, de asemenea, atunci când plângerea este cu privire la procedurile judiciare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii. De asemenea, se pot face plângeri în ceea ce privește durata procedurii pe care le așteaptă; o parte poate face o cerere la o altă instanță în orice etapă a procedurii pe care le așteaptă, se plânge de lungime și se cere compensare; reclamantul are dreptul de a examina și de a hotărâ asupra plângerii sale și de a compensa încălcarea încălcării; o astfel de cerere poate fi, de asemenea, în ceea ce privește plângerile cu privire la durata procedurii pe care le aștepta la intrarea în vigoare a legii; în plus față de compensarea, Curții Supreme trebuie să acorde instrucțiuni pentru accelerarea procedurii pe care le aștepta; în acest scop, instanța de judecată trebuie să transmită judecată Curții Supreme. 7. Proiectul de lege prevede că, în determinarea problemelor de încălcare și evaluare a compensației în procedurile interne de mai sus, instanța trebuie să ia în considerare jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. 8. Având în vedere cele de mai sus, Guvernul ar sugera că circumstanțele prezentului caz permit Curții dumneavoastră să ajungă la concluzia că există „un alt motiv”, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție, justificând încetarea examinării cererii și că, în plus, nu există motive de caracter general, astfel cum se definește la art. 37 § 1 în amendă , care ar necesita examinarea în continuare a cazului în temeiul acestei dispoziții. În consecință, Guvernul invită Curții dumneavoastră să elimine cererea din lista sa de cazuri.” Într-o scrisoare din 22 februarie 2010, reclamantul a solicitat Curtea să efectueze examinarea cererii sale. El subliniază că propunerea Guvernului nu a luat în considerare daunele semnificative pe care le-a suferit reclamantul din cauza lungii necorespunzătoare a procedurii. În special, el a suferit pierderi de perspective de carieră și toate beneficiile conexe, inclusiv pensiile, precum și șansa de a deveni un angajat permanent al Guvernului. În plus, Guvernul nu a luat în considerare vârsta sa: el nu mai are aceeași avantajă competitivă în concurențele guvernamentale, în timp ce datorită întârzierii procedurii pe care le-a depășit acum limita maximă de vârstă pentru îndeplinirea serviciului militar obligatoriu și, prin urmare, nu a putut ridica problema în fața instanțelor naționale. Într-o scrisoare din 10 martie 2010, Guvernul a informat Curtea că proiectul de lege de instituire a unui recurs intern pentru lungimea procedurii a fost aprobat de legislatură și că legea relevantă (Legea 2 (I)/2010) a intrat în vigoare la 5 februarie 2010. Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația în funcție de principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Sporóδka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwitska v. Polonia (dec.) nr. 28953/03). Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII; Cocchiarella v. Italia [GC], nr. 64886/01, §§§ 69-98, ECHR 2006 Majewski v. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007). De asemenea, a avut deja ocazia de a aborda plângerile legate de presupusa încălcare a dreptului unei persoane la o audiție într-un timp rezonabil și de lipsa unui remediu eficace în acest sens în diferite cazuri împotriva Ciprului (a se vedea, de exemplu, Mylonas Cyprus , nr. 14790/06, 11 decembrie 2008; Ouzounian Barret c. Cipru , nr. 2418/05, 18 ianuarie 2007; Gavricides c. Cipru , nr. 15940/02, 1 iunie 2006; Lerios c. Cipru , nr. 68448/01 , 23 martie 2006; Paroutis c. Cipru , nr. 20435/02, 19 ianuarie 2006). Curtea observă că declarația guvernului conține o recunoaștere clară a încălcării articolelor 6 § 1 și 13 din convenție. În plus, Curtea ia cunoștință de intrarea în Legea 2(I)/2010 de stabilire a unor măsuri naționale de remediere a plângerilor de încălcare a cerinței de timp rezonabil de la art. 6 § 1 din Convenție. În ultimul rând, Curtea este convinsă că suma totală oferită reclamantului de către Guvern în compensare pentru daune și costuri nepecuniare și cheltuieli constituie o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii având în vedere toate circumstanțele cazului și că această sumă este în concordanță cu sumele acordate de Curte în alte cazuri similare. În acest context, Curtea consideră că nu mai este justificată să continue examinarea acestei părți a cererii [art. 1 litera (c)]. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea acestei părți a cererii (art. 37 § 1 în amendă Prin urmare, ar trebui eliminată din listă. Răspunsurile de plângere În ceea ce privește încălcările reclamantei în temeiul articolelor 6 § 1 și 14 din Convenție sunt vizate, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 6 § § 1 și 13 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; Decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în ceea ce privește plângerile de mai sus, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declara restul cererii inadmisibil. André Wampach Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION

Application no. 20364/07

by Stavros MARANGOS

against Cyprus

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 23

September 2010 as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Nina Vajić,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

judges,

and André Wampach,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 30 April 2007,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 30 December 2009 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant's reply to that declaration,

Having regard to the fact that Mr G. Nicolaou, the judge elected in respect of Cyprus, was unable to sit in the case (Rule 28 of the Rules of Court) and that the Government accordingly appointed Mr S.E. Jebens, the judge elected in respect of Norway, to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 1 as in force at the time),

Having deliberated, decides as follows:

PROCEDURE

The application was lodged by Mr Stavros Marangos, a Cypriot national who was born in 1959 and lives in Nicosia. He was represented before the Court by Mr

S.

Drakos, a lawyer practising in Nicosia. The Cypriot Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr

P.

Clerides, Attorney-General of the Republic of Cyprus.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

On 3 July and 9 August 2000 the applicant made two applications for appointment in different sections of the civil service. On 10 July and 11

September 2001 respectively both of his applications were refused by the Civil Service Commission on the ground that he had not performed his military service or been legally exempted from it as required by the Civil Service Law (Law 1/1990 as amended).

A.

First instance proceedings

On 21 September 2001 the applicant lodged a recourse before the Supreme Court (first-instance revisional jurisdiction) challenging the relevant decisions of the Civil Service Commission (recourse no. 782/01).

On 24 September 2002 the applicant filed an application requesting the court's leave to amend the legal grounds of his recourse. The applicant sought to add, amongst other things, that certain provisions of the National Guard Law (Law 20/1964, as amended) concerning obligatory military service were contrary,

inter alia

, to Article 28 of the Constitution (prohibition of discrimination).

In its interim decision of 24 February 2003 the Supreme Court dismissed the application. It held that whether or not the applicant was entitled to be exempted from military service was not a contested issue in the pending proceedings and, as such, could not be examined. This matter could possibly be raised in the context of a recourse which concerned the existence or not of an obligation on the applicant's part to fulfil his military service. The issue under dispute in the proceedings before the court was the lawfulness of the decision by the Civil Service Commission dismissing the applicant's application for lack of fulfilment of the requirement of completion of military service.

On 17 October 2003 the Supreme Court dismissed the recourse and made an order for costs against the applicant. It justified the dismissal by referring to the reasons set out in its previous interim decision and, in particular, that the applicant did not meet one of the basic requirements for appointment to the civil service.

B.

Appeal proceedings

On 28 November 2003 the applicant lodged an appeal before the Supreme Court (appellate revisional jurisdiction) against the first-instance judgment of 17 October 2003 and the interim decision of 24 February 2003 (appeal no. 3729). The applicant challenged the findings of the first instance court. He argued primarily that the first instance court should have examined his complaints as to the unconstitutionality of the Civil Service Law and the National Guard Law as well as his argument concerning whether or not he was entitled to be exempted from military service.

On 2 August 2004 the applicant filed an application for legal aid.

On 4 October 2004 his application for legal aid was rejected by the Supreme Court.

The appeal was then listed for directions on 11 March 2004.

The applicant submitted the outline of his written address on 30 July 2004 and the respondents on 14 September 2004.

The appeal was heard on 9 October 2006.

On 3 November 2006 the Supreme Court dismissed the applicant's appeal. It held that the complaint of unconstitutionality in relation to the Civil Service Law had not been raised by the applicant's lawyer in accordance with the requirements set out in the relevant procedural provisions and case-law given that it had only been set out in a vague and imprecise manner in the recourse. The court further took into account the points raised by the applicant's lawyer in his written address to the court. It found that the vague suggestions made concerning the unconstitutionality of the Civil Service Law and the National Guard Law had no legal foundation and were irrelevant to the subject-matter of the recourse. No other ground for annulment of the relevant decision had been raised or shown.

COMPLAINTS

THE LAW

A.

Length of proceedings and the lack of an effective remedy in this respect

The applicant complained about the length of the proceedings and that he had no effective remedy at his disposal. He relied on Article 6 §

1 and 13 of the Convention which, in so far as relevant, provide as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

Article 13

Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.

By a letter dated 30 December 2009 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised in this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The declaration provides as follows:

“1. The Government wishes to express - by way of a unilateral declaration - its acknowledgement that in the special circumstances of the present case the length of the proceedings did not fulfil the requirement of “reasonable” referred to in Article

6

§

1 of the Convention and no “effective remedy” referred to in Article 13 for the abovementioned violation was at the applicant's disposal.

37

§

1 (c) of the Convention. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. This payment will constitute the final settlement of the case.

A Law Providing Effective Remedies for Violation of the Right to have Civil Rights and Obligations Determined within a Reasonable Time

”) before its Christmas recess, and it is expected that it will approve the Bill as soon as it resume work in mid January 2010.

in fine

, which would require the further examination of the case by virtue of that provision. Accordingly, the Government invites your Court to strike the application out of its list of cases.”

In a letter dated 22 February 2010 the applicant requested the Court to proceed with the examination of his application. He pointed out that the Government's proposal did not take into account the significant damage the applicant had suffered due to the unreasonable length of the proceedings. In particular, he had suffered loss of career prospects and all related benefits, including pension as well as the chance to become a permanent Government employee. Furthermore, the Government had not taken into account his age: he no longer had the same competitive edge in government competitions, whilst due to the delay in the proceedings he had now exceeded the maximum age limit for carrying out compulsory military service and therefore he could not raise the issue before the domestic courts.

In a letter of 10 March 2010 the Government informed the Court that the bill establishing a domestic remedy for length of proceedings had been approved by the legislature and that

the relevant Law (Law 2 (I)/2010) had entered into force on 5 February 2010.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

, [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR

2003-VI);

WAZA Spóÿka z o.o. v. Poland

(dec.) no. 11602/02, 26

June

2007; and

Sulwiÿska v. Poland

(dec.) no. 28953/03).

The Court has established in a number of cases, its practice concerning complaints about the violation of one's right to a hearing within a reasonable time (see, for example,

Frydlender v.

France

[GC], no.

30979/96, § 43, ECHR 2000-VII;

Cocchiarella v.

Italy

[GC], no.

64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006

‑

V;

Majewski v.

Poland

, no.

52690/99, 11 October 2005; and

Wende and Kukówka v.

Poland

, no.

56026/00, 10

May 2007). Furthermore, it has already had occasion to address complaints related to the alleged breach of one's right to a hearing within a reasonable time and the lack of an effective remedy in this respect in a variety of cases against Cyprus (see, for example,

Mylonas

v.

Cyprus

, no.

14790/06, 11 December 2008;

Ouzounian Barret v. Cyprus

, no.

2418/05, 18 January 2007;

Gavrielides v. Cyprus

, no.15940/02, 1 June 2006;

Lerios v. Cyprus

, no.

68448/01

, 23 March 2006;

Paroutis v. Cyprus

, no. 20435/02, 19 January 2006).

The Court observes that the Government's declaration contains a clear acknowledgment of a breach of Articles 6 § 1 and 13 of the Convention. Furthermore, the Court takes cognisance of the entry of Law 2(I)/2010 establishing national remedies for complaints of a violation of the reasonable time requirement of Article 6 § 1 of the Convention. Last but not least, the Court is satisfied that the total amount offered to the applicant by the Government in compensation for non-pecuniary damage and costs and expenses constitutes adequate redress for the excessive length of the proceedings having regard to all the circumstances of the case, and that this amount is consistent with the amounts awarded by the Court in other similar cases.

Against this background, the Court considers that it is no longer justified in continuing the examination of this part of the application (Article

37

§

1(c)).

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1

in fine

).

Accordingly, it should be struck out of the list.

B.

Remaining complaints

In so far as the applicant's remaining complaints under Articles 6 § 1 and 14 of the Convention are concerned, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention.

It follows that this part of the application must be rejected in accordance with Article

35 §§ 3 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government's declaration in respect of the complaints under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaints in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

André Wampach

Christos Rozakis

Deputy Registrar

President