FARIA BARBOSA c. PORTUGAL

FARIA BARBOSA c. PORTUGAL (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48311/08 depuse de Paulo Jorge Lemos de Araújo de Faria BARBOSA împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 28 septembrie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Guido Raimondi; judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 octombrie 2008, având în vedere declarația unilaterală din 22 februarie 2010, prin care guvernul pârât invită Curtea să șteargă cererea de rol și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTĂ Reclamantul, dl Paulo Jorge Lemos de Araújo de Faria Barbosa, este un resortisant portughez, născut în 1963 și rezident în São Domingos de Rana (Portugalia). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Kanji, avocat la Lisabona. Guvernul portughez (atmosa) a fost reprezentat, până la 23 februarie 2010, de către agentul său, dl J. Miguel, procuror general adjunct și, începând cu această dată, de către dl. Dl F. Carvalho, de asemenea procuror general adjunct. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Din uniunea dintre reclamant și C., s-a născut un băiat, B., 7 iunie 1994. La nașterea copilului, reclamantul și C. au fost separate. La 23 septembrie 1994, C. sesizează Tribunalul din Oeiras cu privire la o cerere de stabilire a responsabilităților părintești (regulação do poder paternal). La 23 ianuarie 1995, audierea de către instanța din Oeiras, reclamanta și C. nu au putut ajunge la un acord. Cu titlu provizoriu, instanța a atribuit custodia copilului mamei. El nu a stabilit modalitățile de exercitare a dreptului de vizită, deoarece mama s-a opus acesteia. La 7 iulie 1995, Tribunalul din Oeiras a adoptat acordul părinților cu privire la exercitarea autorității părintești, care atribuia custodia copilului mamei și stabili condițiile de exercitare a dreptului de vizită al reclamantului și plata de alimente pentru copil. La 18 septembrie 1995, reclamantul sesiza instanța din Oeiras, invocând că nu își putea exercita dreptul de vizită. La 28 noiembrie 1995, reclamantul și C. au fost audiați de instanță și au încheiat un nou acord privind condițiile de exercitare a dreptului de vizită. La scurt timp după această dată, reclamantul a încetat să-și mai vadă copilul. În mai 2001, reclamantul a solicitat Tribunalului din Oeiras să modifice acordul privind răspunderea părintească. În noiembrie 2001, tribunalul l-a deranjat pe reclamant, susținând că acordul nu ar trebui modificat și că cauza punea mai degrabă o problemă legată de lipsa de executare a acestui acord. La 19 februarie 2002, reclamantul sesizează instanța în cauzele familiale din Cascais, acuzându-se că nu și-a putut exercita dreptul de vizită. La 25 iunie 2002, convocați în instanță, părinții nu au ajuns la un acord. Prin urmare, Tribunalul a solicitat diverse rapoarte sociale pentru a evalua situația familială și avantajele și dezavantajele restabilirii legăturii familiale dintre B. și reclamant. La 30 iulie 2002, Institutul de Reinserție Socială (Instituto de Reminerção Social) a prezentat un raport Tribunalului pentru problemele familiale ale lui Cascais, care se referea la lipsa de cooperare a lui C. La 5 august 2002, reclamantul a solicitat Tribunalului pentru cauzele familiale din Cascais să îl condamne pe C. la plata unei amenzi pentru nerespectarea dreptului său de vizită și la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Reclamantul a solicitat, de asemenea, aplicarea de măsuri pentru a face efective condițiile de exercitare a dreptului de vizită. Tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais a stabilit o nouă audiere între părinți, dar nu i-a putut notifica mamei copilului data audierii, scrisorile instanței fiind returnate. La 27 ianuarie 2003, Institutul de Reinserție Socială din Cascais a trimis raportul său Tribunalului cu privire la solicitant, subliniind disponibilitatea acestuia în restabilirea legăturii familiale cu fiul său. La 18 iunie 2004, Tribunalul a dispus medierea familială între B. și părinții săi la Institutul de Reinserție Socială din Cascais, care, printr-o scrisoare din 5 iulie 2004, a recomandat preluarea medierii familiale de către Cabinetul de mediere familială al Ministerului Justiției, un organism specializat în astfel de cazuri. Printr-o ordonanță din 22 septembrie 2004, tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais a solicitat cooperarea reclamantului și a C. în procesul de mediere în familie. Cu toate acestea, ordonanța nu a putut fi notificată lui C. Tribunalul a ordonat notificarea prin poliție, dar încercările succesive efectuate de jandarmerie s-au dovedit a fi ineficiente. După diverse cercetări, la 14 decembrie 2005, tribunalul a localizat în cele din urmă noua locuință profesională a mamei. La 6 iunie 2006, Tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais a organizat o nouă audiere în timpul căreia părinții au fost audiați. La 21 septembrie 2006, copilul a fost ascultat de tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais, care a declarat că nu vrea să-și vadă tatăl și că va încerca să-l întâlnească la momentul potrivit. La 30 noiembrie 2006, tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais și-a dat sentința. El a declarat mama responsabilă pentru nerespectarea acordului privind vizitele, condamnând-o la o amendă de 240 EUR (EUR) și la plata a 500 EUR ca despăgubiri pentru solicitant. Cu toate acestea, instanța a solicitat reclamantului să ia măsuri concrete pentru a obliga mama să respecte regimul de vizite. Prin hotărârea din 8 aprilie 2008, Curtea de Apel de la Lisabona a pronunțat hotărârea Tribunalului pentru afaceri familiale din Cascais, prin care a ordonat Tribunalului pentru afaceri familiale din Cascais să revizuiască faptele (baza de recurs din Lisabona) în sprijinul deciziei sale. La 26 mai 2008, Tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais a solicitat expertiză medicală și examinare psihiatrică a copilului și a părinților săi. La 7 ianuarie 2010, Tribunalul pentru afaceri familiale din Cascais și-a dat verdictul. În decizia sa, Tribunalul a recunoscut lipsa de interes inițial al tatălui față de copil și refuzul copilului de a-și vedea tatăl. Declarând-o pe mama responsabilă de nerespectarea acordului, Tribunalul a condamnat-o la o amendă de 240 EUR și la plata a 500 EUR ca daune-interese reclamantului. Cu toate acestea, instanța a imputat recurentului în ceea ce privește cererea sa de aplicare a măsurilor de eficientizare a dreptului său de vizită. Recurentul a făcut din nou apel la hotărâre, cauza fiind în prezent pendinte în fața Curții de Apel de la Lisabona. II. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile Legii privind minorii, adoptată prin Decretul-lege nr. 314/78 din 27 octombrie 1978, care prezintă interes pentru prezenta cauză sunt următoarele articole 180 Hotărârea va decide exercitarea autorității părintești în funcție de interesele minorului; aceasta poate fi încredințată în custodia unuia dintre părinți, a unei terțe persoane sau a unei instituții de educație sau de asistență. Se va stabili un drept de vizită, cu excepția cazului în care interesul minorului nu indică acest lucru. (...) □ art. 181 În cazul în care unul dintre ambii părinți nu execută ceea ce a fost acordat sau decis cu privire la minor, celălalt părinte poate solicita instanței să dispună demersurile necesare pentru executarea forțată, precum și condamnarea vinovăției la o amendă de până la 249,49 EUR și plata unor despăgubiri reclamantului, minorului sau ambelor. După depunerea la dosarul unei astfel de cereri, judecătorul îi va convoca pe părinți la un interviu sau va ordona citația pârâtului, astfel încât acesta din urmă să prezinte, în termen de două zile, observațiile pe care le consideră relevante. (...) În cazul în care nu se organizează nici un interviu sau în cazul în care părinții nu sunt de acord, judecătorul dispune efectuarea unei anchete sumare, precum și orice alte măsuri necesare, ca urmare a deciziei sale. GRIEFS invocând art. 6 1 din convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii civile în fața Tribunalului pentru afaceri familiale din Cascais. Invocând articolele 6 1 și 8 din convenție, reclamantul ridică inechitabilitatea procedurii în fața Tribunalului pentru afaceri familiale din Cascais și susține că întârzierile, neglijența și lipsa de aplicare a unor măsuri concrete și adecvate pentru a-și eficientiza dreptul de a vizita i-au încălcat dreptul la respectarea vieții sale de familie. În cele din urmă, din punctul de vedere al articolului 13 din Convenție, recurentul denunță inexistența la nivel intern a unei căi de atac eficiente pentru a invoca obiecțiunile de mai sus. ÎN DREPT, reclamantul consideră că durata procedurii în fața Tribunalului pentru cauzele familiale din Cascais a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 1 din convenție, a cărui parte relevantă a patului astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) printr-o scrisoare din 22 februarie 2010, guvernul a invitat Curtea să șteargă cauza rolului în temeiul articolului 37 din Convenție și a prezentat următoarea declarație: Subsemnatul, J. M. da Silva Miguel, procuror general adjunct, declar că guvernul portughez oferă domnului Paulo Jorge Lemos de Araújo de Faria Barbosa suma de 8 500 EUR - din care 6 000 pentru daune morale și materiale și 2 500 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată - în cadrul cererii înregistrate la nr. 48311/08 privind termenul rezonabil. Această sumă nu va fi supusă nici unui impozit și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei de radiere pronunțată de Curte în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. Plata va face obiectul unei soluționări definitive a cauzei. În lipsa decontării în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Guvernul recunoaște că, în cazul de față, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Prin scrisoarea din 23 martie 2010, reclamantul a invitat Curtea să respingă cererea guvernului. Acesta susține că suma propusă de guvern în declarația sa pare să fie mai mică decât daunele suferite, susținând că durata excesivă a procedurii civile a afectat relația sa cu copilul său, Tribunalul pentru afaceri familiale care, în plus, a omis să dispună măsuri provizorii pentru menținerea legăturii familiale în cursul dezvoltării procedurii. Curtea amintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice moment al procedurii, Curtea poate decide să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se tragă una dintre concluziile menționate la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. În special, art. 37 alineatul (1) litera (c) permite Curții să elimine o cerere din rol atunci când pentru orice alt motiv a cărui existență [ea] constată că nu mai este justificată continuarea examinării cererii, aceasta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate anula o cerere de modificare a rolului în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din convenție pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să continue. Cu toate acestea, circumstanțele speciale ale cauzei vor permite să se stabilească dacă declarația unilaterală oferă Curții o bază suficientă pentru a concluziona că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție nu impune continuarea examinării cauzei (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr 26307/95, § 75, CEDO 2004-III Van Houten Țările de Jos (radiație), n 25149/03, § 33, CEDO 2005-IX Sindicat suedez al lucrătorilor din transporturi c. Suedia (radiație), n 53507/99, § 24, 18 iulie 2006, Kalanyos și alții c. România, n 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007, Stark și alții (radiație), n 39559/02, § 23, 9 octombrie 2007 Curtea ia notă de faptul că prezentul litigiu se referă la durata excesivă a unei proceduri civile în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea a avut deja ocazia, într-un număr mare de hotărâri și decizii, să precizeze natura și amploarea obligațiilor statelor contractante în ceea ce privește determinarea perioada de timp rezonabilă (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, CEDH 2000-VII), inclusiv în ceea ce privește Portugalia (a se vedea, printre altele, Martins de Castro e Alves Correia de Castro c. Portugalia, nr. 3372/06, Hotărârea din 10 iunie 2008). În cazul de față, în declarația sa, guvernul recunoaște că durata procedurii civile în litigiu a depășit termenul rezonabil, în sensul articolului 6 1 din convenție, și propune plata a 8 500 EUR ca despăgubiri pentru daune (morale și materiale) și cheltuieli de judecată. În circumstanțele speciale ale cauzei și având în vedere jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia cauzele referitoare la exercitarea dreptului de vizită și de îngrijire a copiilor necesită o celeritate specială (a se vedea, printre altele, Nuutinen c. Finlanda, n 32842/96, § 110, CEDO 2000 VIII și Volekýc. Republica Cehă, nr. 63267/00, § 102, 29 iunie 2004), Curtea concluzionează că nu se mai justifică continuarea examinării acestui motiv și este convinsă că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune continuarea acestei examinări [art. 37 alineatul (1) in fine] Prin urmare, cererea privind rolul în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii ar trebui eliminată. Prin invocarea articolului 6 1 din convenție, reclamantul consideră că instanța în cauzele familiale din Cascais nu a respectat cerințele de echitate în cadrul procedurii civile în litigiu. Curtea constată că cauza este în prezent pendinte în fața Curții de Apel de la Lisabona ca urmare a recursului reclamantului la hotărârea Tribunalului în cauzele familiale din Cascais din 7 ianuarie 2010. Această parte a cererii se confruntă astfel cu neobosirea căilor de atac interne și, prin urmare, trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 1 din convenție. Reclamantul afirmă că neglijența și lipsa de aplicare a măsurilor pentru a garanta exercitarea dreptului său de vizită au adus atingere dreptului său de a-și respecta viața de familie garantată prin art. 8 din Convenție. art. 8 din Convenție dispune în părțile sale relevante Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale de familie (...). O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților altora. În ceea ce privește presupusa neglijență a autorităților naționale pentru a-și garanta dreptul de vizită, Curtea amintește că, în timp ce art. 8 tinde în principal să protejeze individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta generează, de asemenea, obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau familiale. Aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri pentru respectarea vieții de familie până în relațiile dintre persoane, inclusiv instituirea unui arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura drepturile legitime ale persoanelor interesate, precum și respectarea hotărârilor judecătorești sau a măsurilor specifice corespunzătoare ( Zawadka c. Polonia, n 48542/99, § 53, 23 iunie 2005). art. 8 implică astfel dreptul unui părinte la măsuri adecvate pentru a-l reuni cu copilul său și obligația autorităților naționale de a le lua. Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest sens nu este absolută, deoarece reuniunea unui părinte și a copiilor săi care locuiesc de ceva timp cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat și necesită pregătiri. Natura și amploarea acestora depind de circumstanțele fiecărei specii, dar înțelegerea și cooperarea tuturor persoanelor vizate constituie încă un factor important. Dacă autoritățile naționale ar trebui să se străduiască să faciliteze această colaborare, obligația lor de a recurge la asigurarea respectării legii în acest domeniu nu ar trebui decât să fie limitată. : trebuie să țină seama de interesele și drepturile și libertățile acestor persoane, în special de interesul superior al copilului și de drepturile care îi revin în temeiul articolului 8 din convenție (Veleskýc. Republica Cehă, citată anterior, punctul 118). Curtea amintește că nu îi revine sarcina de a înlocui aprecierea autorităților naționale competente în ceea ce privește măsurile care ar fi trebuit luate, deoarece aceste autorități sunt, în principiu, mai bine plasate pentru a efectua o astfel de evaluare, în special pentru că sunt în contact direct cu contextul cauzei și cu părțile implicate. În plus, astfel cum se recunoaște în mod constant în jurisprudența Curții, este nevoie de cea mai mare prudență atunci când se recurge la aplicarea legii în acest domeniu delicat (Reigado Ramos c. Portugalia, nr. 7329/01, § 53, 22 noiembrie 2005), iar art. 8 din convenție nu poate permite unui părinte să ia măsuri dăunătoare pentru sănătatea și dezvoltarea copilului ( Elsholz c. Germania [GC], nr 25735/94, § 49-50, CEDO 2000-VIII. În cazul în care contactele cu părinții riscă să amenințe sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competența autorităților naționale să asigure un echilibru corect între acestea (Ignaccolo-Zenide c. România, n 31679/96, § 94, CEDO 2000 I). În cazul de față, punctul decisiv este dacă autoritățile naționale au luat, pentru a facilita exercitarea dreptului de vizită al reclamantului, toate măsurile pe care le putea solicita în mod rezonabil de la acestea (Nuutinen c. Finlanda, n 32842/96, § 128, CEDH 2000-VIII și Hakkinen c. Finlanda, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A n 299-A, § 58, Poitou c. Franța (dec.), 16557/08, 15 septembrie 2009). Curtea constată că autoritățile naționale au depus eforturi importante pentru a obține o mai bună cooperare a părinților, păstrând interesul superior al copilului. Curtea observă totuși că aceste eforturi s-au confruntat cu diferitele obstacole ridicate de mama copilului care nu a răspuns la convocarea Tribunalului și a organelor de mediere familială. De asemenea, aceasta menționează un anumit detașament al reclamantului din momentul în care au apărut primele semne de opoziție ale mamei la exercitarea dreptului său de vizitare, reclamantul nu mai căuta să își vadă copilul sau nici măcar la școală. Numai în 2001 a inițiat o nouă procedură de nerespectare a dreptului său de vizită, deși nu și - a mai văzut copilul de la sfârșitul anului 1995; copilul era în acel moment de șapte ani și nu - și mai întâlnise tatăl decât de trei ori. În ceea ce privește aplicarea de măsuri provizorii pentru a permite restabilirea legăturii familiale dintre B. și tatăl său, Curtea amintește că, deși nu sunt de dorit măsuri coercitive cu privire la copii în acest domeniu delicat, utilizarea sancțiunilor nu trebuie să fie exclusă în cazul unui comportament vădit ilegal al părintelui cu care locuiește copilul (a se vedea în special Primarul Portugalia 48206/99, § 76, CEDO 2003 VII).În acest caz, instanțele portugheze au condamnat mama copilului la o amendă și la plata unor despăgubiri reclamantului. În cazul în care aceste măsuri nu par să fi fost suficiente pentru a obține colaborarea mamei, acest lucru nu poate justifica aplicarea unor măsuri de asigurare a respectării legislației pentru a-l obliga pe B. să-și vadă tatăl. Cooperarea părinților a rămas singura soluție pașnică, adecvată și ținând cont de starea psihologică a copilului. În consecință, reclamantul nu poate pretinde că statul pârât și-a încălcat obligațiile care decurg din dispozițiile art. 8 din Convenție. Dimpotrivă, Curtea consideră că autoritățile au luat toate măsurile practice pe care le-ar fi putut impune în mod rezonabil în circumstanțele cauzei, asigurând în special menținerea interesului superior al copilului. Prin urmare, motivul întemeiat pe art. 8 din Convenție trebuie respins pentru lipsa evidentă a temeiului, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (4) Reclamantul se plânge în cele din urmă de inexistența la nivel intern a unei căi de atac eficiente pentru a se plânge de obiecțiunile prezentate în cererea sa. Având în vedere declarația unilaterală de mai sus, argumentul întemeiat pe art. 13 din Convenție nu ridică nici o întrebare autonomă care necesită o examinare separată, cu condiția ca aceasta să se refere la inexistența la nivel intern a unei căi de atac eficiente pentru a se plânge de durata procedurii; pentru restul, nu apare nici o încălcare a art. 13 din dosar. Prin urmare, motivul întemeiat pe art. 13 ar trebui respins pentru lipsa evidentă a temeiului, în conformitate cu art. 35 3 și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act termenii declarației unilaterale a guvernului pârât cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii și pe modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor pe care aceasta le conține decid, în temeiul art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție, să elimine cauza rolului în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Francoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

48311/08

présentée par Paulo Jorge Lemos de Araújo de FARIA BARBOSA

contre le Portugal

La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 28 septembre 2010 en une chambre composée de

:

Françoise Tulkens,

présidente,

Ireneu Cabral Barreto,

Danutė Jočienė,

Dragoljub Popović,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Guido Raimondi,

juges,

et de Françoise Elens-Passos,

greffière adjointe de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 octobre 2008,

Vu la déclaration unilatérale du 22 février 2010 par laquelle le gouvernement défendeur invite la Cour à rayer la requête du rôle et la réponse du requérant à cette déclaration,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Paulo Jorge Lemos de Araújo de Faria Barbosa, est un ressortissant portugais, né en 1963 et résidant à São Domingos de Rana (Portugal). Il est représenté devant la Cour par M

e

D.

Kanji, avocat à Lisbonne. Le gouvernement portugais («

le Gouvernement

») était représenté, jusqu'au 23 février 2010, par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint, et, à partir de cette date, par M

me

M. F. Carvalho, également procureur général adjoint.

I.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

De l'union entre le requérant et C., naquit un garçon, B., le 7 juin 1994. A la naissance de l'enfant, le requérant et C. étaient séparés.

Le 23 septembre 1994, C. saisit le tribunal d'Oeiras d'une demande visant l'établissement des responsabilités parentales (

regulação do poder paternal).

Le 23 janvier 1995, entendus par le tribunal d'Oeiras, le requérant et C. ne purent trouver un accord. A titre provisoire, le tribunal attribua la garde de l'enfant à la mère. Il ne fixa pas les modalités d'exercice du droit de visite, la mère s'y étant opposée.

Le 7 juillet 1995, le tribunal d'Oeiras homologua l'accord des parents sur l'exercice de l'autorité parentale, lequel attribuait la garde de l'enfant à la mère et fixait les conditions d'exercice du droit de visite du requérant et le versement d'aliments pour l'enfant.

Le 18 septembre 1995, le requérant saisit le tribunal d'Oeiras en invoquant qu'il n'avait pu exercer son droit de visite.

Le 28 novembre 1995, le requérant et C. furent entendus par le tribunal. Ils conclurent un nouvel accord s'agissant des conditions d'exercice du droit de visite.

Peu après cette date, le requérant cessa de voir son enfant.

En mai 2001, le requérant demanda au tribunal d'Oeiras de modifier l'accord portant sur la responsabilité parentale. Par un jugement du 12

novembre 2001, le tribunal débouta le requérant en faisant valoir qu'il n'y avait pas lieu de modifier l'accord et que l'affaire posait plutôt un problème lié au manque d'exécution de cet accord.

Le 19 février 2002, le requérant saisit le tribunal aux affaire familiales de Cascais en se plaignant de n'avoir pu exercer son droit de visite.

Le 25 juin 2002, convoqués au tribunal, les parents ne parvinrent à un accord. Par conséquent, le tribunal requit divers rapports sociaux pour évaluer la situation familiale et les avantages et inconvénients du rétablissement du lien familial entre B. et le requérant.

Le 30 juillet 2002, l'Institut de réinsertion sociale (

Instituto de reinserção social)

remit un rapport au tribunal aux affaires familiales de Cascais, relevant le manque de coopération de C.

Le 5 août 2002, le requérant demanda au tribunal aux affaires familiales de Cascais de condamner C. au paiement d'une amende pour non respect de son droit de visite et au versement de dommages et intérêts pour le préjudice subi. Le requérant demanda également l'application de mesures pour rendre effectives les conditions d'exercice du droit de visite.

Le tribunal aux affaires familiales de Cascais fixa une nouvelle audience entre les parents mais ne put notifier à la mère de l'enfant la date de l'audience, les lettres du tribunal ayant été retournées.

Le 27 janvier 2003, l'Institut de réinsertion sociale de Cascais envoya son rapport au tribunal concernant le requérant, en relevant la disponibilité de celui-ci dans le rétablissement du lien familial avec son fils.

Le 18 juin 2004, le tribunal ordonna une médiation familiale entre B. et ses parents à l'Institut de réinsertion sociale de Cascais, lequel, par un courrier du 5 juillet 2004, recommanda la prise en charge de la médiation familiale par le Cabinet de médiation familiale du Ministère de la justice, organe spécialisé dans ce type d'affaires.

Par une ordonnance du 22 septembre 2004, le tribunal aux affaires familiales de Cascais sollicita la coopération du requérant et de C. dans le processus de médiation familiale. Toutefois, l'ordonnance ne put être notifiée à C. Le tribunal ordonna la notification par voie policière mais les tentatives successives réalisées par la gendarmerie se révélèrent infructueuses.

Après diverses recherches, le 14 décembre 2005, le tribunal localisa finalement le nouveau domicile professionnel de la mère.

Le 6 juin 2006, le tribunal aux affaires familiales de Cascais tint une nouvelle audience durant laquelle les parents furent entendus. Un accord ne put être obtenu.

Le 21 septembre 2006, l'enfant fut entendu par le tribunal aux affaires familiales de Cascais. Il déclara qu'il ne voulait pas voir son père et qu'il chercherait à le rencontrer le moment venu.

Le 30 novembre 2006, le tribunal aux affaires familiales de Cascais rendit son jugement. Il déclara la mère responsable du non respect de l'accord concernant les visites, la condamnant à une amende de 240 euros (EUR) et au versement de 500 EUR comme réparation au requérant. Le tribunal débouta néanmoins le requérant quant à sa demande de mesures concrètes pour contraindre la mère à respecter le régime des visites.

Le requérant et la mère de l'enfant interjetèrent appel de la décision devant la cour d'appel de Lisbonne. Par un arrêt du 8 avril 2008, la cour d'appel de Lisbonne cassa le jugement du tribunal aux affaires familiales de Cascais, ordonnant au tribunal aux affaires familiales de Cascais de revoir les faits (

base instrutória)

à l'appui de sa décision.

Le 26 mai 2008, le tribunal aux affaires familiales de Cascais requit une expertise médicale et un examen psychiatrique de l'enfant et de ses parents.

Le 7 janvier 2010, le tribunal aux affaires familiales de Cascais rendit son jugement. Dans sa décision, le tribunal releva le manque d'intérêt initial du père vis-à-vis de l'enfant et le refus de l'enfant de voir son père. Déclarant la mère responsable du non respect de l'accord, le tribunal la condamna à une amende de 240 EUR et au versement de 500 EUR à titre de dommages et intérêts au requérant. Le tribunal débouta toutefois le requérant quant à sa demande visant l'application de mesures pour rendre effectif son droit de visite.

Le requérant fit à nouveau appel du jugement, l'affaire étant actuellement pendante devant la cour d'appel de Lisbonne.

II.

Le droit et la pratique internes pertinents

Les dispositions de la loi sur les mineurs, adoptée par le décret-loi nº

314/78 du 27 octobre 1978, présentant un intérêt pour la présente affaire sont les suivantes

:

Article 180

«

1.

Le jugement décidera de l'exercice de l'autorité parentale en fonction des intérêts du mineur

; celui-ci peut être confié à la garde de l'un des deux parents, d'une tierce personne ou d'un établissement d'éducation ou d'assistance.

2.

Un droit de visite sera établi, à moins qu'exceptionnellement l'intérêt du mineur ne le contre-indique.

(...) »

Article 181

«

1.

Lorsque l'un des deux parents n'exécute pas ce qui a été accordé ou décidé relativement au mineur, l'autre parent peut demander au tribunal d'ordonner les démarches nécessaires à l'exécution forcée ainsi que la condamnation du fautif à une amende pouvant aller jusqu'à 249,49 EUR et au versement de dommages et intérêts au demandeur, au mineur ou aux deux.

2.

Après le versement au dossier d'une telle demande, le juge convoquera les parents à un entretien ou ordonnera la citation à comparaître du défendeur afin que ce dernier soumette, dans un délai de deux jours, les observations qu'il estime pertinentes.

(...)

4.

Si aucun entretien n'est organisé ou si les parents ne sont pas d'accord, le juge ordonne la réalisation d'une enquête sommaire ainsi que toute autre mesure nécessaire, suite à quoi il décidera.

»

GRIEFS

Invoquant l'article 6

§

1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure civile devant le tribunal aux affaires familiales de Cascais.

Invoquant les articles 6

§

1 et 8 de la Convention, le requérant soulève l'iniquité de la procédure devant le tribunal aux affaires familiales de Cascais et soutient que les retards, la négligence et l'absence d'application de mesures concrètes et adéquates pour rendre effectif son droit de visite ont porté atteinte à son droit au respect de sa vie familiale.

Finalement, sous l'angle de l'article 13 de la Convention, le requérant dénonce l'inexistence au niveau interne d'un recours efficace pour faire valoir les griefs ci-dessus.

EN DROIT

1.

Le requérant estime que la durée de la procédure devant le tribunal aux affaires familiales de Cascais a dépassé le délai raisonnable prévu à l'article 6

§

1 de la Convention dont la partie pertinente de lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Par une lettre du 22 février 2010, le Gouvernement a invité la Cour à rayer l'affaire du rôle en vertu de l'article 37 de la Convention et a présenté la déclaration suivante

:

«

Je soussigné, J. M. da Silva Miguel, Procureur général adjoint, déclare que le gouvernement portugais offre de verser à M. Paulo Jorge Lemos de Araújo de Faria Barbosa la somme de 8

500 euros - dont 6

000 pour dommage moral et matériel et 2

500

euros pour frais et dépens - au titre de la requête enregistrée sous le n

o

48311/08, portant sur le délai raisonnable.

Cette somme ne sera soumise à aucun impôt et sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de radiation rendue par la Cour sur le fondement l'article 37 § 1 c) de la Convention. Le paiement vaudra règlement définitif de la cause.

A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s'engage à verser, à compter de l'expiration de celui-ci et jusqu'au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.

Le Gouvernement reconnaît qu'en l'espèce il y a eu violation de l'article 6

Convention.

»

Par une lettre du 23 mars 2010, le requérant a invité la Cour à rejeter la demande du Gouvernement. Il fait valoir que la somme proposée par le Gouvernement dans sa déclaration lui semble en dessous des dommages subis, affirmant que la durée excessive de la procédure civile avait porté atteinte à sa relation avec son enfant, le tribunal aux affaires familiales ayant de surcroît omis d'ordonner des mesures provisoires pour maintenir le lien familial pendant le développement de la procédure.

La Cour rappelle que l'article 37 de la Convention dispose que, à tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de tirer l'une des conclusions exposées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. En particulier, l'article 37 § 1 c) autorise la Cour à rayer une requête du rôle lorsque

:

«

pour tout autre motif dont [elle] constate l'existence, il ne se justifie plus de poursuivre l'examen de la requête

».

Elle rappelle aussi que, dans certaines circonstances, elle peut rayer une requête du rôle en vertu de l'article 37 § 1 c) de la Convention sur la base d'une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l'examen de l'affaire se poursuive. Ce seront toutefois les circonstances particulières de la cause qui permettront de déterminer si la déclaration unilatérale offre à la Cour une base suffisante pour conclure que le respect des droits de l'homme garantis par la Convention n'exige pas qu'elle poursuive l'examen de l'affaire (

Tahsin

Acar

c. Turquie

[GC], n

o

26307/95, §

75, CEDH 2004-III

;

Van

Houten

c.

Pays-Bas

(radiation), n

o

25149/03, §

33, CEDH 2005-IX

;

Syndicat suédois des employés des transports

c. Suède

(radiation), n

o

53507/99, §

24, 18

juillet 2006,

Kalanyos et autres c. Roumanie

, n

o

57884/00, § 25, 26 avril 2007,

Stark et autres c. Finlande

(radiation), n

o

39559/02, § 23, 9 octobre 2007).

La Cour note que le présent grief porte sur la durée excessive d'une procédure civile au regard de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour a déjà eu l'occasion, dans un grand nombre d'arrêts et de décisions, de préciser la nature et l'étendue des obligations des États contractants quant à la détermination des «

contestations sur des droits et obligations de caractère civil

» dans un «

délai raisonnable

» (voir, parmi beaucoup d'autres,

Frydlender

c. France

[GC], n

o

30979/96, CEDH 2000-VII), y compris en ce qui concerne le Portugal (voir, notamment,

Martins de Castro e Alves Correia de Castro c. Portugal,

nº 33729/06, arrêt du 10 juin 2008).

En l'espèce, dans sa déclaration, le Gouvernement reconnaît que la durée de la procédure civile litigieuse a dépassé le délai raisonnable, au sens de l'article 6

§

1 de la Convention, et propose de payer 8

500 EUR à titre de réparation pour dommage (moral et matériel) et frais et dépens.

Dans les circonstances particulières de l'affaire et eu égard à sa jurisprudence bien établie d'après laquelle les affaires relative à l'exercice du droit de visite et de garde d'enfants exigent une célérité particulière (voir, parmi d'autres,

Nuutinen c.

Finlande

, n

o

32842/96, §

110, CEDH 2000

‑

VIII, et

Voleský c.

République tchèque

, n

o

63267/00, § 102, 29 juin 2004), la Cour en conclut qu'il ne se justifie plus de poursuivre l'examen de ce grief. Elle est en outre convaincue que le respect des droits de l'homme garantis par la Convention et ses Protocoles n'exige pas qu'elle poursuive cet examen (article 37 § 1

in fine

).

En conséquence, il convient de rayer la requête du rôle en ce qui concerne le grief tiré de la durée de la procédure.

2.

En invoquant l'article 6

§

1 de la Convention, le requérant estime que le tribunal aux affaires familiales de Cascais n'a pas respecté les exigences d'équité dans le cadre de la procédure civile litigieuse.

La Cour constate que l'affaire est actuellement pendante devant la cour d'appel de Lisbonne suite au recours du requérant du jugement du tribunal aux affaires familiales de Cascais du 7

janvier 2010. Cette partie de la requête se heurte ainsi au non-épuisement des voies de recours internes et doit donc être rejetée, conformément à l'article 35

§

1 de la Convention.

3.

Le requérant affirme que la négligence et le manque d'application de mesures pour garantir l'exercice de son droit de visite ont porté atteinte à son droit au respect de sa vie familiale garanti par l'article 8 de la Convention.

L'article 8 de la Convention dispose dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d'une autorité publique dans l'exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu'elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d'autrui.

»

S'agissant de la négligence alléguée des autorités nationales pour garantir son droit de visite, la Cour rappelle que si l'article 8 tend pour l'essentiel à prémunir l'individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il engendre de surcroît des obligations positives inhérentes à un respect effectif de la vie privée ou familiale. Ces obligations peuvent impliquer l'adoption de mesures visant au respect de la vie familiale jusque dans les relations des individus entre eux, dont la mise en place d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer les droits légitimes des intéressés, ainsi que le respect des décisions judiciaires, ou des mesures spécifiques appropriées (

Zawadka c. Pologne

, n

o

48542/99, §

53, 23 juin 2005).

L'article 8 implique ainsi le droit d'un parent à des mesures propres à le réunir avec son enfant et l'obligation des autorités nationales de les prendre. Cependant, l'obligation pour les autorités nationales de prendre des mesures à cet effet n'est pas absolue, car il arrive que la réunion d'un parent et de ses enfants vivant depuis un certain temps avec l'autre parent ne puisse avoir lieu immédiatement et requière des préparatifs. La nature et l'étendue de ceux-ci dépendent des circonstances de chaque espèce, mais la compréhension et la coopération de l'ensemble des personnes concernées en constituent toujours un facteur important. Si les autorités nationales doivent s'évertuer à faciliter pareille collaboration, leur obligation de recourir à la coercition en la matière ne saurait être que limitée

: il leur faut tenir compte des intérêts et des droits et libertés de ces mêmes personnes, et notamment de l'intérêt supérieur de l'enfant et des droits que lui confère l'article 8 de la Convention (

Voleský c. République tchèque

, précité, § 118).

La Cour rappelle qu'il ne lui revient pas de substituer son appréciation à celle des autorités nationales compétentes quant aux mesures qui auraient dû être prises car ces autorités sont, en effet, en principe mieux placées pour procéder à une telle évaluation, en particulier parce qu'elles sont en contact direct avec le contexte de l'affaire et les parties impliquées. En outre, comme la jurisprudence de la Cour le reconnaît de manière constante, la plus grande prudence s'impose lorsqu'il s'agit de recourir à la coercition en ce domaine délicat (

Reigado Ramos c. Portugal

, n

o

73229/01, §

53, 22

novembre 2005), et l'article 8 de la Convention ne saurait autoriser un parent à faire prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l'enfant (

Elsholz c. Allemagne

[GC], n

o

25735/94, §§ 49-50, CEDH 2000-VIII). Dans l'hypothèse où des contacts avec les parents risquent de menacer ces intérêts ou de porter atteinte à ces droits, il revient aux autorités nationales de veiller à un juste équilibre entre eux (

Ignaccolo-Zenide c. Roumanie

, n

o

31679/96, § 94, CEDH 2000

‑

I).

En l'espèce, le point décisif consiste donc à savoir si les autorités nationales ont pris, pour faciliter l'exercice du droit de visite du requérant, toutes les mesures que l'on pouvait raisonnablement exiger d'elles (

Nuutinen c.

Finlande

, n

o

32842/96, § 128, CEDH 2000-VIII, et

Hakkinen c. Finlande

, arrêt du 23

septembre 1994, série A n

o

299-A, § 58,

Poitou c.

France

(déc.), n

o

16557/08, 15 septembre 2009).

La Cour constate que les autorités nationales ont déployé des efforts importants pour obtenir une meilleure coopération des parents, en préservant l'intérêt supérieur de l'enfant. La Cour observe que ces efforts se sont néanmoins heurtés aux divers obstacles posés par la mère de l'enfant qui ne répondit pas aux convocations du tribunal et des organes en charge de la médiation familiale. Elle relève également un certain détachement du requérant à partir du moment où sont apparus les premiers signes d'opposition de la mère à l'exercice de son droit de visite, le requérant n'ayant plus cherché à voir son enfant, ni même à l'école. Ce n'est qu'en 2001 qu'il engage une nouvelle procédure pour non respect de son droit de visite alors qu'il ne voyait plus son enfant depuis la fin de l'année 1995. L'enfant était à ce moment âgé de 7 ans et n'avait rencontré son père qu'à trois reprises.

S'agissant de l'application de mesures provisoires pour permettre le rétablissement du lien familial entre B. et son père, la Cour rappelle, que si des mesures coercitives à l'égard des enfants ne sont pas souhaitables dans ce domaine délicat, le recours à des sanctions ne doit pas être écarté en cas de comportement manifestement illégal du parent avec lequel vit l'enfant (voir notamment

Maire

c. Portugal

,

n

o

48206/99, § 76, CEDH 2003

‑

VII). Or, en l'espèce, les juridictions portugaises ont condamné la mère de l'enfant à une amende et au versement de dommages et intérêts au requérant. Si ces mesures ne semblent pas avoir été suffisantes pour obtenir la collaboration de la mère, ceci ne saurait justifier l'application de mesures de coercition pour contraindre B. à voir son père. La coopération des parents restait l'unique solution pacifique, adéquate et tenant compte l'état psychologique de l'enfant. En conséquence, le requérant ne saurait prétendre que l'Etat défendeur a manqué à ses obligations qui découlent pour lui des dispositions de l'article 8 de la Convention. La Cour estime, au contraire, que les autorités ont pris toutes les mesures pratiques que l'on pouvait raisonnablement exiger d'elles dans les circonstances de la cause, en veillant notamment à préserver l'intérêt supérieur de l'enfant.

Il s'ensuit que le grief tiré de l'article 8 de la Convention doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§3 et 4 de la Convention.

13 de la Convention ne soulève aucune question autonome exigeant un examen séparé pour autant qu'il concerne l'inexistence au niveau interne d'un recours efficace pour se plaindre de la durée de la procédure. Pour le reste, aucune apparence de violation de l'article 13 ne ressort du dossier. Par conséquent, il y a lieu de rejeter le grief tiré de l'article 13 pour défaut manifeste de fondement, conformément à l'article 35

§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Prend acte

des termes de la déclaration unilatérale du gouvernement défendeur concernant le grief tiré de la durée de la procédure et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements qu'elle comporte

;

Décide

, en vertu de l'article 37 § 1 c) de la Convention, de rayer l'affaire du rôle en qui concerne le grief tiré de la durée de la procédure.

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Françoise Elens-Passos

Françoise Tulkens

Greffière adjointe

Présidente