AFFAIRE VITCOVSCHI c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

02.11.2010

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2010
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE VITCOVSCHI c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

HUDOC · oficial

Această versiune a fost rectificată în conformitate cu art. 81 din Regulamentul Curții la 23 noiembrie 2010 prin hotărârea STRASBURG 2 noiembrie 2010 Această hotărâre este definitivă. În cauza Vitcovschi c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-un comitet compus din Elisabet Fura, președinte, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 24193/07) îndreptată împotriva României și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Leonte Cazimir Vitcovschi și doamna Elena Vitcovschi [1] și Adela-Adriana Oros ( Organizația Națională pentru Apărarea Drepturilor Omului și apoi de domnul A. Cioran, avocat la Timiș. Guvernul român ( La 27 ianuarie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice guvernului motivul întemeiat pe durata procedurii. În conformitate cu Protocolul 14, cererea a fost atribuită unui comitet. Candidații s-au născut în 1945, 1958 și 1977. Primul reclamant își are reședința în Dumbravița și, respectiv, în celelalte două recurente, soția și fiica primului reclamant, la Timișoara. La 11 iulie 2002, T.C., o terță persoană care a coabitat cu reclamanții, a depus împotriva acestora o plângere penală pentru furt între membrii unei familii (art. 210 din Codul penal românesc). Acesta denunța furtul mai multor mobile dintr-o casă de uz comun. Cazul a fost înscris în rolul Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara. La 18 iulie 2002, Parchetul notatifia reclamanților inițierea unei anchete privind furtul între membrii unei familii (art. 210 din Codul penal român). printr-o hotărâre din 10 martie 2003, după nouă audieri în cursul cărora au fost ascultate opt martori, precum și partea vătămată și pe reclamanți, Tribunalul i-a pronunțat pe reclamanții șefului de zbor T.C. a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. La 13 iunie 2003, tribunalul județ din Timiș a pronunțat hotărârea și a trimis cazul în fața instanței de primă instanță. Tribunalul a hotărât că era necesară o nouă anchetă pentru furt (art. 208 din Codul penal român) pentru a stabili situația juridică a bunurilor în litigiu. În perioada 24 august 2003 - 8 decembrie 2004, procurorii au auzit părțile și mai mulți martori și au dispus un test de detector de minciuni. La 8 decembrie 2004, Parchetul a pronunțat un refuz al șefului de zbor, dar a propus trimiterea cauzei în fața Tribunalului de Primă Instanță pentru furt între membrii unei familii. La 23 decembrie 2004, procurorul-șef al Parchetului din apropierea Tribunalului de Primă Instanță a anulat judecarea și a ordonat procurorilor superiori să continue investigațiile șefului de zbor între membrii unei familii. 10. La 10 februarie 2005, Parchetul a respins acuzațiile de furt și a trimis cazul în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara pentru furt între membrii unei familii. Între 21 martie și 8 iunie 2005, instanța a primit trei martori cu eliberare condiționată și un martor în judecată. 11. La 29 iunie 2005, în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara, reclamanții au invocat autoritatea lucrului judecat. Prin hotărârea din 7 septembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță a primit excepția ridicată de solicitanți și a constatat încetarea procedurii penale instituite împotriva reclamanților. Tribunalul a considerat că o nouă procedură de furt între membrii unei familii nu mai era posibilă deoarece litigiul fusese soluționat la 8 decembrie 2004, din cauza unei hotărâri definitive, necontestate de T.C. O acțiune împotriva acestei hotărâri a fost formulată de T.C. și de reprezentanții Parchetului. 12. Prin hotărârea din 15 martie 2005, tribunalul județean din Timiș a hotărât că nicio hotărâre definitivă de justiție nu luase o hotărâre cu privire la fondul plângerii penale inițiate de T.C., a clasat hotărârea din 29 iunie 2005 și a ordonat trimiterea cauzei în fața Tribunalului de Primă Instanță 13. Sesizat din nou din cauza cauzei, Tribunalul a criticat faptul că Parchetul nu verificase acuzațiile de furt ale reclamanților și a examinat numai calificarea juridică a acuzațiilor. La 3 mai 2006, Tribunalul de Primă Instanță a dispus trimiterea cauzei în fața Parchetului pentru a continua investigația șefului de zbor. O acțiune împotriva acestei hotărâri a fost formulată de T.C. și de reclamanți. 14. Printr-o hotărâre din 26 iunie 2006, tribunalul departamental a admis recursul și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță pentru a pronunța o nouă hotărâre. Tribunalul departamental a hotărât, printre altele, că faptul că, pentru Tribunalul de Primă Instanță de a se delibera de cauză nu era în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală din România. 15. Printr-o hotărâre din 18 octombrie 2006, Tribunalul de Primă Instanță, reidentificând motivele invocate la 3 mai 2006, a decis să trimită cauza în fața Parchetului pentru a continua investigațiile comandantului de zbor. Atât părțile, cât și reprezentanții Parchetului au intentat o acțiune împotriva acestei hotărâri. 16. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2007, tribunalul departamental a admis recursul și a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță pentru rejudecare. Tribunalul departamental a sancționat trimiterea cauzei de către Tribunalul de Primă Instanță fără ca acesta să fi indicat Parchetului măsurile judiciare care trebuie întreprinse în cadrul investigației. 17. În perioada 21 martie 2007, data primei ședințe în fața Tribunalului de Primă Instanță și 19 septembrie 2007, data pronunțării hotărârii, cinci martori au fost audiați printr-o hotărâre din 19 septembrie 2007, Tribunalul de Primă Instanță i-a numit pe reclamanții șefului de zbor și a acceptat parțial cererile civile ale T.C. Tribunalul a constatat că investigațiile șefului de zbor s-au încheiat după pronunțarea hotărârii din 13 iunie 2003; totuși, aplicând dispozițiile privind răspunderea civilă, instanța a constatat că reclamanții erau răspunzători pentru un anumit prejudiciu cauzat de reținerea unor bunuri mobile și le-a cerut să le restituie T.C. 18 Această hotărâre a fost confirmată, la recursul reclamanților, la 5 decembrie 2007, de tribunalul departamental din Timiș. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE 19. Astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Cu privire la admisibilitatea 20. Guvernul exclude întârzierea cererilor formulate de ultimele două recurente, dna Elena Vitcovschi [2] și Adela-Adriana Oros. Potrivit guvernului, nu reiese cu exactitate din dosar dacă, la 28 mai 2007, la data sesizării Curții de către primul reclamant, acesta se plângea și în numele ultimelor două recurente. și Adela-Adriana Oros susțin că primul reclamant a sesizat Curtea și în numele acestora și că acest lucru reiese fără echivoc din formularul de cerere. La 24 februarie 2009, acestea au declarat în mod expres că aderă la cererea depusă de primul reclamant. 22. Curtea constată că primul reclamant sesizează Curtea la 28 mai 2007 prin intermediul reprezentantului său inițial în fața Curții, Organizația Națională pentru Apărarea Drepturilor Omului, așa cum reiese din conținutul formularului de cerere, primul reclamant se plângea, în numele său și în numele soției și fiicei sale, de durata excesivă a procedurilor penale diligente împotriva acestora. Scrisorile trimise ulterior de ultimele două recurente confirmă această situație de fapt. Prin urmare, excepția preliminară a guvernului nu poate fi reținută. 23. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul consideră că procedura penală a durat 5 ani și cinci luni, adică 18 iulie 2002, data deschiderii anchetei penale, la 5 decembrie 2007, data pronunțării hotărârii Tribunalului departamental din Timiș, în recurs. Potrivit guvernului, instanțele interne au fost diligente și eventualele întârzieri au fost justificate din motive obiective 25. 26. La fel ca guvernul, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 iulie 2002, data deschiderii anchetei penale și s-a încheiat cu hotărârea din 5 decembrie 2007 a Tribunalului departamental din Timiș. Prin urmare, a durat cinci ani, patru luni și 17 zile la două grade de jurisdicție. Comisia reamintește că, în numeroase cauze care ridică probleme similare celor din speță, aceasta a concluzionat, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa bine stabilită în acest domeniu, că nu este conștientă de termenul rezonabil (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43-45, CEDH 2000-VII Gorou c. Grecia 2) [GC], n 12686/03, § 24 și 46, 20 martie 2009 și Carstea și Grecu c. România, n 56326/00, § 36-37 și 42-44, 15 iunie 2006 27. În speță, este suficient ca Curtea să observe că, de patru ori, hotărârile pronunțate de instanțele interne au fost încălcate cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamanților. În plus, trimiterea cauzei putea continua la infinit, nicio dispoziție legală care nu poate pune capăt acesteia (a se vedea Ispan c. România, nr. 67710/01, § 45, 31 mai 2007 și, mutatis mutandis, Wierciszewska c. Polonia, n 4331/98, § 46, 25 noiembrie 2003). În opinia Curții, instanțele naționale ar fi trebuit să acționeze cu mai multă diligență având în vedere obiectul litigiului 28. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința termenului rezonabil care îi revine, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 29. Reclamanții se plâng, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, de lipsa de echitate a procedurilor penale instituite împotriva lor. 30. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 30 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 33. Guvernul consideră că această sumă este excesivă și susține că o constatare a încălcării ar putea constitui, prin sine, o despăgubire suficientă a prejudiciului moral suferit de solicitanți. 34. Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, aceasta le acordă împreună 3 600 EUR în acest scop. Taxa și cheltuielile de judecată 35. Solicită, de asemenea, 1 285 lei românești ( Acestea solicită, de asemenea, 9 704 RON, sau aproximativ 2 340 EUR pentru despăgubirile plătite T.C. în temeiul hotărârii din 19 septembrie 2007 a Tribunalului de Primă Instanță din Timiș. Toate aceste cereri sunt însoțite de documente justificative. 36. Guvernul contestă aceste pretenții și afirmă că anumite cheltuieli nu au nicio legătură cu constatarea încălcării, în ceea ce privește onorariile avocaților, guvernul insistă asupra absenței oricărei justificări care să indice orele de lucru ale avocatului reclamanților 37. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față și ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 310 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă în comun reclamanților. Interese moratoriu 38. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni 3 600 EUR (trei mii șase sute de euro), pentru a fi convertiți în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit ii. 310 EUR (trei sute zece euro), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data decontării, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 2 noiembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Santiago Quesada Elisabet Fura Grefier Președinte [1] Rectificat la 23 noiembrie 2010: "Vitovschi" a fost înlocuit cu "Vitcovschi" [2] Rectificat la 23 noiembrie 2010: "Vitovschi" a fost înlocuit cu "Vitcovschi [3] Rectitificat la 23 noiembrie 2010." A fost înlocuit cu Vitcovschi.