Mehmet Nuri Ozen împotriva Turciei (nr. 2)

A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 14196/05 prezentate de Mehmet Nuri ÖZEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 2 noiembrie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Iș mail Karakaș, Kristina Pardalos, judecători și Stanley Naismith; Grefier, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 aprilie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Mehmet Nuri Özen, este un resortisant turc, născut în 1976 și rezident în Zmir.

Aslan, avocată la maior. Guvernul turc (atlée) a fost reprezentat de agentul său. În momentul introducerii cererii, reclamantul a fost reținut în închisoarea de maximă securitate a lui Izmir pentru activități în favoarea organizației ilegale PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 martie 2005, reclamantul a scris o scrisoare adresată Abdullah Öcalan, șeful organizației în cauză. Pe baza regulamentului privind conducerea centrelor penitenciare și executarea culpelor și a măsurilor de securitate ( disciplinar al închisorii a refuzat să trimită această scrisoare lui Abdullah Öcalan pe motiv că acesta conținea expresii de natură să-l elogieze pe liderul terorist și pe lupta condusă de PKK.

Contentând hotărârea pronunțată de comisia disciplinară, reclamantul a solicitat judecătorului să execute pedepsele ( La 17 martie 2005, judecătorul a respins acțiunea reclamantului. La 28 martie 2005, instanța de judecată a confirmat decizia judecătorului. GRIFS invocând articolele 8, 9 și 10, luate separat sau combinate cu articolele 13 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de decizia comisiei disciplinare de a nu trimite scrisoarea sa către Abdullah Öcalan și afirmă că nu dispune de o cale de atac eficientă pentru a contesta această decizie și se preface a fi victima discriminării pentru că este deținut. Reclamantul se plânge, de asemenea, de lipsa de independență și de imparțialitate a judecătorilor, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție.

ÎN Curtea amintește că, în materie de corespondență, dreptul la libertatea de exprimare este protejat prin art. 8 din Convenție (a se vedea Silver și alții c. Regatul Unit, 25 martie 1983, § 107, seria A n 61 și Fazul Ahmet Tamer c. Turcia , n 6289/02, § 33, 5 decembrie 2006). Prin urmare, aceasta consideră că este necesar să se examineze acest aspect numai din perspectiva acestui articol. Curtea constată că, în speță, refuzul autorităților din statele membre de a trimite scrisoarea reclamantului către Abdullah Öcalan, șeful PKK, a fost prevăzut de lege, și anume reglementarea conducerii centrelor de judecată și a executării pedepselor.

Pe de altă parte, această măsură de securitate urmărea obiectivele legitime, printre altele, de a proteja securitatea națională În lumina faptelor cauzei, Curtea constată că măsura în cauză era proporțională cu obiectivele urmărite în măsura în care aceasta se referea numai la corespondența reclamantului cu șeful PKK, organizație armată ilegală. Reclamantul era liber să se potrivească cu familia sa, cu avocatul său și cu alte persoane. În plus, trebuie subliniat faptul că reclamantul a fost condamnat pentru activități în favoarea PKK în contextul luptei împotriva terorismului și că ar trebui să se evite ca deținuții condamnați pentru aceste activități să continue să lucreze pentru organizația teroristă din care făceau parte sau să fi desfășurat activități în favoarea PKK, contribuind astfel la sustenabilitatea acesteia.

Având în vedere amenințarea reprezentată de terorism în toate formele sale, intervenția în discuție nu a fost disproporționată în raport cu obiectivele legitime urmărite (a se vedea, în același sens, Fethi Oktay c. Turcia (dec.), nr. 24803/05, 16 decembrie 2008). Prin urmare, această cauză este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe lipsa de independență, Curtea constată că …

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 14196/05 présentée par Mehmet Nuri ÖZEN contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 2 novembre 2010 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, juges, et de Stanley Naismith, greffier, Vu la requête susmentionnée introduite le 4 avril 2005, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mehmet Nuri Özen, est un ressortissant turc, né en 1976 et résidant à İzmir. Il a été représenté devant la Cour par M e T. Aslan, avocate à İzmir.

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Au moment de l’introduction de la requête, le requérant était détenu dans la prison de haute sécurité d’Izmir pour des activités en faveur de l’organisation illégale PKK, Parti des travailleurs du Kurdistan. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 9 mars 2005, le requérant écrivit un courrier destiné à Abdullah Öcalan, chef de l’organisation en question. Sur le fondement du règlement sur la direction des centres pénitentiaires et l’exécution des peines et mesures de sécurité (« le règlement »), la commission disciplinaire de la prison refusa d’envoyer ce courrier à Abdullah Öcalan au motif qu’il contenait des expressions de nature à faire l’éloge du chef terroriste et du combat mené par le PKK.

Contestant la décision rendue par la commission disciplinaire, le requérant demanda au juge de l’exécution des peines (« le juge ») d’annuler cette décision. Le 17 mars 2005, le juge rejeta le recours du requérant. Le 28 mars 2005, la cour d’assises confirma la décision du juge. GRIEFS Invoquant les articles 8, 9 et 10, pris isolément ou combinés avec les articles 13 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de la décision de la commission disciplinaire de ne pas envoyer sa lettre à Abdullah Öcalan. Il affirme par ailleurs ne pas disposer d’une voie de recours effective pour contester cette décision et se prétend victime de la discrimination parce qu’il est détenu. Le requérant se plaint également du manque d’indépendance et d’impartialité des juges au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

EN DROIT Le requérant allègue que le refus des autorités pénitentiaires d’envoyer sa lettre à Abdullah Öcalan a enfreint les articles 8, 9 et 10, pris isolément ou combinés avec les articles 13 et 14 de la Convention. La Cour rappelle qu’en matière de correspondance, le droit à la liberté d’expression se trouve protégé par l’article 8 de la Convention (voir Silver et autres c. Royaume-Uni , 25 mars 1983, § 107, série A n o 61 et Fazıl Ahmet Tamer c. Turquie , n o 6289/02, § 33, 5 décembre 2006). Elle considère donc qu’il y a lieu d’examiner ce grief uniquement sous l’angle de cet article. La Cour constate qu’en l’espèce, le refus des autorités pénitentiaires d’envoyer la lettre du requérant à Abdullah Öcalan, chef du PKK, était prévu par la loi, à savoir le règlement de la direction des centres pénitentiaires et de l’exécution des peines.

Par ailleurs, cette mesure de sécurité poursuivait les buts légitimes notamment de sauvegarder « la sécurité nationale » et/ou d’assurer « la défense de l’ordre » ou « la prévention des infractions pénales » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. A la lumière des faits de la cause, la Cour constate que la mesure litigieuse était proportionnée aux buts poursuivis dans la mesure où elle concernait uniquement la correspondance du requérant avec le chef du PKK, organisation armée illégale. Le requérant était libre de correspondre avec sa famille, son avocat et d’autres personnes. En outre, il faut souligner que le requérant avait été condamné pour des activités en faveur du PKK dans un contexte de lutte contre le terrorisme, et qu’il convenait d’éviter que les détenus condamnés pour ces activités ne continuent à œuvrer pour l’organisation terroriste dont ils étaient membres ou avaient livré des activités en sa faveur et ne contribuent ainsi à sa pérennité.

Eu égard à la menace présentée par le terrorisme sous toutes ses formes, l’ingérence litigieuse n’était pas disproportionnée par rapports aux buts légitimes poursuivis (voir, dans le même sens, Fethi Oktay c. Turquie (déc.), n o 24803/05, 16 décembre 2008). Ce grief est donc manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. En ce qui concerne le grief tiré du manque d’indépendance, la Cour constate qu’il n’est nullement étayé. Il s’ensuite que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente