CASE OF VITCOVSCHI v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1
CASE OF VITCOVSCHI v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2010)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
CAUZA VITCOVSCHI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr.
.
24193/07
)
Această versiune a fost rectificată în conformitate cu articolul 81 din Regulamentul Curții la 23
noiembrie
2010
Hotărâre
Strasbourg
2 noiembrie 2010
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Vitcovschi împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Elisabet Fura,
președinte
, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 octombrie 2010,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr.
24193/07 îndreptată împotriva României, prin care trei resortisanți ai acestui stat, Leonte Cazimir Vitcovschi și Elena Vitcovschi
[1]
și Adela-Adriana Oros („reclamanții”), au sesizat Curtea la 28
mai
2007 în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („convenția”).
Reclamanții au fost reprezentați de Organizația Națională pentru Apărarea Drepturilor Omului” și apoi de A.
Cioran, avocat în Timiș. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan
‑
Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
La 27 ianuarie 2009, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe durata procedurii. În temeiul Protocolului nr.
14, cererea a fost înaintată unui comitet.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții s-au născut în 1945, 1958 și, respectiv, 1977. Primul reclamant locuiește în Dumbrăvița, iar celelalte două reclamante, respectiv soția și fiica primului reclamant, în Timișoara.
La 11 iulie 2002, T.C., un terț care a locuit împreună cu reclamanții, a depus împotriva acestora o plângere penală pentru furt săvârșit asupra membrilor familiei (art. 210 C. pen.). T.C. denunța furtul mai multor piese de mobilier dintr-o casă folosită la comun. Cauza a fost înscrisă pe rolul Judecătoriei Timișoara. La 18 iulie 2002, parchetul i-a înștiințat pe reclamanți despre deschiderea unei anchete împotriva lor pentru furt între membrii unei familii (art. 210 din Codul Penal Român).
Prin hotărârea din 10 martie 2003, după nouă ședințe în timpul cărora au fost audiați opt martori, precum și persoana vătămată și reclamanții, instanța i-a achitat pe reclamanți pentru săvârșirea infracțiunii de furt. T.C. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
La 13 iunie 2003, Tribunalul Timiș a casat hotărârea și a trimis cauza în fața judecătoriei. Instanța a considerat că era necesară o nouă anchetă pentru furt (art.
208 din Codul penal român) pentru a stabili situația juridică a bunurilor aflate în litigiu.
Cauza a fost trimisă la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara. În perioada 24
august
2003- 8
decembrie
2004, procurorii au audiat părțile și mai mulți martori și au dispus efectuarea unui test cu detectorul de minciuni. La 8
decembrie
2004, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de furt, dar a propus trimiterea cauzei în fața judecătoriei pentru furt între membrii unei familii.
La 23
decembrie
2004, prim-procurorul de la parchetul de pe lângă judecătorie a anulat neînceperea urmăririi penale și a dispus ca procurorii aflați în subordinea sa să continue investigațiile pentru săvârșirea infracțiunii de furt între membrii unei familii.
La 10
februarie
2005, parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de furt și a trimis cauza în fața Judecătoriei Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de furt între membrii unei familii. Între 21
martie și 8
iunie
2005, au fost audiați în instanță trei martori ai apărării și un martor al acuzării.
La 29
iunie
2005, în fața Judecătoriei Timișoara, reclamanții au invocat autoritatea de lucru judecat. Prin hotărârea din 7
septembrie
2005, judecătoria a admis excepția invocată de reclamanți și a constatat încheierea procedurii penale declanșate împotriva reclamanților. Instanța a hotărât că o nouă procedură pentru săvârșirea infracțiunii de furt între membrii unei familii nu mai era posibilă întrucât litigiul fusese soluționat la 8
decembrie
2004, în urma unei ordonanțe definitive, necontestată de T.C. Reprezentanții parchetului și T.C. au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Prin hotărârea din 15
martie
2005, Tribunalul Timiș a hotărât că niciuna dintre hotărârile definitive nu se pronunțase pe fondul plângerii penale înaintate de T.C., a casat hotărârea din 29
iunie
2005 și a dispus trimiterea cauzei în fața judecătoriei.
Fiind sesizată din nou cu privire la cauză, instanța a criticat faptul că parchetul nu verificase acuzațiile de furt aduse împotriva reclamanților și că acesta își concentrase atenția numai pe încadrarea juridică a acuzațiilor. La 3
mai
2006, judecătoria a dispus trimiterea cauzei la parchet pentru a continua investigațiile pentru săvârșirea infracțiunii de furt. T.C. și reclamanții au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Prin hotărârea din 26
iunie
2006, tribunalul a admis recursul și a trimis cauza la judecătorie pentru pronunțarea unei noi hotărâri. Printre altele, tribunalul a hotărât că declinarea competenței de către judecătorie cu privire la prezenta cauză nu era în conformitate cu dispozițiile Codului român de procedură penală.
Prin hotărârea din 18
octombrie
2006, reiterând motivele invocate la 3
mai
2006, judecătoria a decis să retrimită cauza la parchet pentru a continua investigațiile pentru săvârșirea infracțiunii de furt. Atât părțile, cât și reprezentanții parchetului au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Prin hotărârea din 17
ianuarie
2007, tribunalul a admis recursul și a retrimis cauza la judecătorie pentru pronunțarea unei noi hotărâri. Tribunalul a sancționat retrimiterea cauzei de către judecătorie, fără să fi indicat parchetului care erau măsurile judiciare ce trebuiau luate în cadrul investigației.
Între 21
martie
2007, data primei ședințe în fața judecătoriei, și 19
septembrie
2007, data pronunțării hotărârii, au fost audiați cinci martori. Prin hotărârea din 19
septembrie
2007, judecătoria a achitat reclamanții pentru săvârșirea infracțiunii de furt și a admis parțial cererile de natură civilă ale lui T.C. Instanța a constatat că investigațiile pentru săvârșirea infracțiunii de furt se încheiaseră odată cu pronunțarea hotărârii din 13
iunie
Cu toate acestea, aplicând dispozițiile cu privire la responsabilitatea civilă, instanța a constatat că reclamanții erau răspunzători pentru un anumit prejudiciu rezultat din reținerea unor piese de mobilier. Aceasta a dispus ca bunurile să îi fie restituite lui T.C. sau, în caz contrar, să se plătească contravaloarea lor.
În urma recursului formulat de reclamanți, această hotărâre a fost confirmată la 5
decembrie
2007 de Tribunalul Timiș.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamanții pretind că durata procedurii nu a respectat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut la art.
6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.”
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul invocă caracterul tardiv al plângerilor formulate de ultimele două reclamante, dnele Elena Vitcovschi
[2]
și Adela-Adriana Oros. Potrivit Guvernului, din dosar nu reiese cu exactitate dacă, la 28
mai
2007, la momentul sesizării Curții de către primul reclamant, acesta a depus plângerea și în numele celorlalte două reclamante.
Doamnele Elena Vitcovschi
[3]
și Adela-Adriana Oros afirmă că primul reclamant a sesizat Curtea și în numele lor și că acest lucru reiese în mod clar din formularul de cerere. La 29
februarie
2009, acestea au declarat că aderă fără rezerve la cererea depusă de primul reclamant.
Curtea observă că primul reclamant a sesizat Curtea la 28
mai
2007, prin intermediul reprezentantului său inițial în fața Curții, „
Organizația Națională pentru Apărarea Drepturilor Omului
”. Astfel cum reiese din conținutul formularului de cerere, primul reclamant se plângea, atât în nume propriu, cât și în numele soției și al fiicei sale, de durata excesivă a procedurii penale îndreptate împotriva lor. Scrisorile trimise ulterior de ultimele două reclamante confirmă această situație. Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului nu poate fi reținută.
De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3 din Convenție și că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Guvernul consideră că procedura penală a durat cinci ani și cinci luni, adică din 18
iulie
2002, data începerii anchetei penale, până la 5
decembrie
2007, data la care Tribunalul Timiș s-a pronunțat în recurs. Potrivit Guvernului, instanțele interne au fost prompte, iar eventualele întârzieri au fost justificate prin motive obiective.
Reclamanții contestă acest argument.
Asemenea Guvernului, Curtea apreciază că perioada care trebuie să fie luată în calcul a început la 18
iulie
2002, dată la care a început ancheta penală, și că s-a încheiat prin hotărârea din 5
decembrie
2007 a Tribunalului Timiș. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, patru luni și șaptesprezece zile și a implicat două grade de jurisdicție. Curtea reamintește că, în multe cauze care au ridicat probleme similare celei din prezenta speță, s-a pronunțat, ținând seama de criteriile rezultate din jurisprudența sa consacrată în materie, concluzionând în sensul nerespectării „termenului rezonabil” [a se vedea, printre multe altele,
Frydlender împotriva Franței
(GC), nr.
30979/96, pct. 43-45, CEDO 2000-VII;
Gorou împotriva Greciei
(nr. 2) (GC), nr. 12686/03, pct. 24 și 46, 20 martie 2009 și
Carstea și Grecu împotriva României
, nr. 56326/00, pct. 36-37 și 42-44, 15 iunie 2006].
27.
În speță, pentru Curte este suficient să observe că, în patru rânduri, hotărârile pronunțate de instanțele interne au fost casate cu trimitere, în special pentru erori de natură procedurală care nu sunt imputabile reclamanților. În afară de aceasta, strămutarea cauzei putea continua la nesfârșit, întrucât nicio dispoziție legală nu putea să îi pună capăt (a se vedea
Ispan împotriva României
, nr. 67710/01, pct. 45, 31 mai 2007 și,
mutandis mutandis,
Wierciszewska împotriva Poloniei
, nr. 41431/98, pct. 46, 25
noiembrie
2003). Din punctul de vedere al Curții, instanțele naționale ar fi trebuit să acționeze cu mai multă diligență, ținând cont de obiectul litigiului.
După examinarea tuturor datelor care i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenței sale în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
Din perspectiva art.
6 §
1 din Convenție, reclamanții se plâng de inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva lor.
Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a evidențiat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 din Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamanții solicită 30
000
euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit.
Guvernul consideră că această sumă este excesivă și susține că o constatare a încălcării ar putea reprezenta, în sine, o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit de reclamanți.
Curtea consideră că reclamanții au suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Pronunțându-se în echitate, Curtea le acordă împreună 3
600
EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
De asemenea, reclamanții solicită 1
285 lei românești („RON”), respectiv 310
EUR, pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. În plus, aceștia solicită 9
704 RON, adică în jur de 2
340
EUR, pentru despăgubirile plătite lui T.C. în temeiul hotărârii din 19
septembrie
2007 a Judecătoriei Timiș. Toate aceste cereri sunt însoțite de documente justificative.
Guvernul contestă aceste pretenții și afirmă că anumite cheltuieli nu au nicio legătură cu constatarea încălcării. În ceea ce privește onorariul avocatului, Guvernul insistă asupra absenței oricărui document justificativ care să indice numărul de ore lucrate de avocatul reclamanților.
În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 310
EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
Curtea,
în unanimitate,
1.
Declară
cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.
6 §
1 din Convenție, ca urmare a duratei excesive a procedurii, și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2.
Hotărăște
că a fost încălcat art.6 § 1 din Convenție;
3.
Hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni:
i. 3
600 EUR (trei mii șase sute de euro), care trebuie convertiți în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, cu titlu de prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii. 310
EUR (trei sute zece euro), care trebuie convertiți în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2
noiembrie
2010, în temeiul art.
77 §
2 și 3 din regulament.
Santiago
Q
uesada
Elisabet Fura
Grefier
Președinte
[1]
Rectificat la 23 noiembrie 2010: „Vitovschi” a fost înlocuit cu „Vitcovschi”.
[2]
Rectificat pe 23 noiembrie 2010: „Vitovschi” a fost înlocuit cu „Vitcovschi”.
[3]
Rectificat la 23 noiembrie 2010: „Vitovschi” a fost înlocuit cu „Vitcovschi”.