A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47702/08 prezentate de Nadir AȘIN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 2 noiembrie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintele, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișinal Karakaș, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători și Stanley Naismith; Grefier, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 septembrie 2008, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie în fața recurentei, dl Nadir Așien, este un resortisant turc, născut în 1957 și rezident la Istanbul. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul Keskin, avocată la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: La 2 mai 2001, fiul reclamantei, Baran Aș . ( .) a fost incorporat în 40 de regimente de mai .Isparta, în cazul în care el a fost în curs de formare de bază. La 25 iunie 2001, Baran a fost repartizat regimentului de tir în afara Mamak (Ankara). La 30 iunie 2001, el a dezertat armata. La 25 septembrie 2002, Baran s-a predat autorităților militare și a continuat să facă serviciul militar. La 13 octombrie 2002, el a părăsit din nou secția fără autorizație. La 24 decembrie 2002, Baran s-a dus la regimentul său. Prin sentința din 27 decembrie 2002, tribunalul militar al lui Ankara a declarat vinovatul de dezertare și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. La 26 aprilie 2003, Baran a fost eliberat. În aceeași zi, el a dezertat din nou. La 27 mai 2003, Baran s-a prezentat la serviciul de urgență de la spitalul militar GATA din Haydarpașa, unde medicii i-au pus un diagnostic de ileus mecanic și l-au internat. La 19 iunie 2003, Baran a fost spitalizat din nou cu un diagnostic de carcinom al colonului. Comitetul de sănătate i-a prescris o pauză de cinci ani. Cu toate acestea, Baran nu s-a prezentat la nici un control medical. La 5 octombrie 2003, Baran, în care starea sănătății era agravată, a fost dus la spital, unde medicii au decis să-l internate în spital. La 2 noiembrie 2003, Baran a fost dus din nou la spital din cauza agravării stării sale de sănătate și a suferit o operație. La 12 noiembrie 2003, medicii i - au dat o odihnă de trei luni. La 17 noiembrie 2003, Baran a murit în orașul său natal. La 25 mai 2005, avocatul recurentei a depus o plângere la procurorul republicii din Republica Ecuador împotriva superiorilor superiori ai fiului său pentru nerușinare și neglijență în supravegherea sănătății soldatului care a dus la deces. La 22 martie 2006, procurorul a emis o ordonanță de nejudiciare a motivului că nu a fost stabilită nicio greșeală a autorităților militare sau medicale în moartea lui Baran și a constatat că fiul reclamantei, dezertor în timpul unei mari părți a serviciului său militar, a fost urmărit de medici și că au fost efectuate în mod regulat analize și examinări medicale. Mai mult decât atât, persoana care a examinat dosarul medical al lui Baran a indicat în raportul său că toate tratamentele necesare i-au fost administrate și că nu exista nici o neglijență medicală datorată medicilor. În cele din urmă, procurorul a arătat că trupul defunctului fusese înmormântat fără să existe o autopsie clasică, cauza decesului fiind determinată cu certitudine, și anume carcinomul colonului. Această decizie a fost notificată avocatului reclamantei la 8 februarie 2008. La 13 februarie 2008, reprezentantul recurentei sa opus ordonanței de nejudiciare. Printr-o decizie din 10 martie 2008, notificată recurentei la 25 martie 2008, tribunalul militar din Ankara a respins această opoziție și a confirmat ordonanța atacată. GRIEFS Invocând art. 2 din Convenție, recurenta a afirmat că moartea fiului său rezultă din neglijența autorităților și din insuficiența îngrijirii medicale. De asemenea, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 din Convenție. În acest sens, aceasta susține că autoritățile judiciare nu au luat în serios afirmațiile sale, având în vedere notificarea tardivă a ordonanței de nejudiciare din 22 martie 2006. Invocând art. 13, combinat sau luat în considerare separat cu articolele 2 și 6 din Convenție, reclamanta se plânge în sfârșit că nu a dispus de o acțiune efectivă în dreptul intern pentru a invoca obiecțiile menționate anterior. Recurenta invocă încălcarea articolelor 2, 6 și 13 din Convenție. Curtea consideră că obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern sunt strâns legate de partea de procedură a articolului 2 din Convenție (a se vedea Göktepe c. Turcia (dec.), n 64731/01, 26 aprilie 2005 și Sara Kaya și alții c. Turcia, n 47544/99, §§ 59, 2 octombrie 2007). Prin urmare, este necesar să se examineze cererea pe teren de la art. 2 din Convenție, astfel formulat Dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. (...) Sub partea materială a articolului 2, Curtea arată că a reieșit din elementele dosarului că fiul reclamantei era atins de un carcinom al colonului. În timpul serviciului său militar, el a refuzat în mod sistematic să urmeze îngrijirile medicale abținându-se să se supună controlului medical pe care l-a prevăzut comitetul de sănătate și prin fuga de la spitalul militar în timp ce starea sa de sănătate trebuia să rămână acolo. Cu toate acestea, apelat a suferit două operații la spitalul militar, iar autoritățile medicale i-au administrat tratamentul necesar. Pe de altă parte, nu există nicio îndoială în dosar cu privire la caracterul științific și obiectiv al raportului de competență menționat în ordonanța de nejudiciare, conform căreia nu s-a constatat nici o neglijență medicală în prelucrarea defunctului. De altfel, reclamanta nu a prezentat niciun alt raport de competență care să pună în discuție răspunderea autorităților medicale. În opinia Curții, boala fiului recurentei, agravată de comportamentul său imprudent, a fost cauza decisivă a morții sale. În circumstanțele cauzei și în lumina ordonanței de nu În consecință, Curtea nu poate considera în această situație o încălcare a obligațiilor sale pozitive (a se vedea, în același sens, Bone c. Franța (dec.), nr. 69869/01, 1 martie 2005). În ceea ce privește partea procedurală a articolului 2, Curtea constată că recurenta se plânge de notificarea tardivă a ordonanței de nejudiciare și de durata procedurii. Desigur, este regretabil că ordonanța în cauză a fost notificată recurentei la aproximativ un an și unsprezece luni după decizia procurorului. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele cauzei, această neglijență nu poate, în sine, determina Curtea să ajungă la concluzia unei încălcări a componentei procedurale a articolului 2 din Convenție. Întradevăr, Curtea arată că întârzierea poate fi imputată și reclamantei. (a se vedea mutatis mutandis Okulc. Turcia (dec.), nr 455/85/99, 4 septembrie 2003 și queinekaya c. Turcia (dec.), nr 25938/02, 11 octombrie 2007).În plus, Comisia a sesizat autoritățile judiciare cu privire la o plângere împotriva superiorilor superiori ai fiului său la 25 mai 2005, adică la mai mult de un an și la șase luni de la decesul acestuia. Curtea nu dispune de explicații plauzibile din partea recurentei în această perioadă de pasivitate. Pe scurt, Curtea consideră că durata globală a procedurii în speță, și anume aproximativ doi ani și zece luni în fața instanțelor naționale pentru două organe, nu a depășit limita unui termen rezonabil în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența sa constantă în materie (a se vedea Shykyta c. Ucraina (dec.), nr. 67092/01, 11 octombrie 2005, și Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, §§ 63-67, CEDH 2002 I.). Prin urmare, rezultă că cererea este vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
47702/08
présentée par Nadire AȘIN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 2 novembre 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 septembre 2008,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Nadire Așın, est une ressortissante turque, née en
1957 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
E.
Keskin, avocate à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 2 mai 2001, le fils de la requérante, Baran Așın («
Baran
») fut incorporé au 40
e
régiment d’infanterie d’Isparta, où il effectua sa formation de base.
Le 25 juin 2001, Baran fut affecté au régiment de tirailleurs de Mamak (Ankara).
Le 30 juin 2001, il déserta l’armée.
Le 25 septembre 2002, Baran se livra aux autorités militaires et continua de faire son service militaire.
Le 13 octobre 2002, il quitta à nouveau la caserne sans autorisation.
Le 24 décembre 2002, Baran se rendit à son régiment.
Par un jugement du 27 décembre 2002, le tribunal militaire d’Ankara déclara l’intéressé coupable de désertion et le condamna à une peine d’emprisonnement.
Le 26 avril 2003, Baran fut libéré. Le même jour, il déserta à nouveau.
Le 27 mai 2003, alors déserteur, Baran se présenta au service d’urgences de l’hôpital militaire GATA de Haydarpașa («
l’hôpital
») où les médecins lui posèrent un diagnostic d’«
iléus mécanique
» et l’opérèrent.
Le 19 juin 2003, Baran fut de nouveau hospitalisé avec un diagnostic de carcinome du côlon. Le comité de santé lui prescrivit un repos de cinq
mois sous réserve d’un contrôle médical à passer une fois par semaine. Toutefois, Baran ne se présenta à aucun contrôle médical.
Le 5 octobre 2003, Baran, dont l’état de santé s’était aggravé, fut amené à l’hôpital, où les médecins décidèrent de l’hospitaliser. Le jour même, il s’enfuit de l’hôpital.
Le 2 novembre 2003, Baran fut conduit à nouveau à l’hôpital en raison de l’aggravation de son état de santé et subit une opération.
Le 12 novembre 2003, les médecins lui ordonnèrent un repos de trois
mois.
Le 17 novembre 2003, Baran décéda dans sa ville natale.
Le 25 mai 2005, l’avocate de la requérante déposa, auprès du procureur de la République d’Istanbul, une plainte à l’encontre des supérieurs hiérarchiques de son fils pour imprudence et négligence dans la surveillance de la santé du soldat ayant entraîné la mort.
Le 22 mars 2006, le procureur rendit une ordonnance de non-lieu au motif qu’aucune faute des autorités militaires ou médicales n’avait été établie dans la mort de Baran. Il constata que le fils de la requérante, déserteur pendant une grande partie de son service militaire, avait été suivi par des médecins et que des analyses et examens médicaux avaient été régulièrement effectués. Par ailleurs, l’intéressé avait été transféré à l’hôpital lorsqu’il le demandait ou chaque fois que son état de santé le nécessitait. En outre, l’expert, qui avait examiné le dossier médical de Baran, avait indiqué dans son rapport que tous les traitements nécessaires lui avaient été administrés et qu’il n’existait aucune négligence médicale imputable aux médecins. Enfin, le procureur releva que le corps du défunt avait été inhumé sans qu’il y ait une autopsie classique, la cause du décès étant déterminée avec certitude, à savoir le carcinome du côlon.
Cette décision fut notifiée à l’avocate de la requérante le 8 février 2008.
Le 13 février 2008, la représentante de la requérante s’opposa à l’ordonnance de non-lieu.
Par une décision du 10 mars 2008, notifiée à la requérante le 25
mars 2008, le tribunal militaire d’Ankara rejeta cette opposition et confirma l’ordonnance attaquée.
Invoquant l’article 2 de la Convention, la requérante allègue que la mort de son fils résulte de la négligence des autorités et de l’insuffisance des soins médicaux.
La requérante se plaint également de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable au sens de l’article 6 de la Convention. A ce titre, elle soutient que les autorités judiciaires n’ont pas pris au sérieux ses allégations, vu la notification tardive de l’ordonnance de non-lieu du 22
mars 2006.
Invoquant l’article 13, combiné ou pris isolément avec les articles 2 et
6 de la Convention, la requérante se plaint enfin de n’avoir pas disposé d’un recours effectif en droit interne pour faire valoir les griefs susmentionnés.
La requérante allègue la violation des articles 2, 6 et 13 de la Convention. La Cour estime que les griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence d’un recours effectif en droit interne sont étroitement liés au volet procédural de l’article 2 de la Convention (voir
Göktepe c.
Turquie
(déc.), n
o
64731/01, 26 avril 2005, et
Sara Kaya et autres c. Turquie
, n
o
47544/99, §§
34
‑
59, 2 octobre 2007).
Il convient donc d’examiner la requête sur le terrain de l’article
2 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. (...)
»
Sous le volet matériel de l’article 2, la Cour relève qu’il ressort des éléments du dossier que le fils de la requérante était atteint d’un carcinome du côlon. Lors de son service militaire, il a systématiquement refusé de suivre les soins médicaux en s’abstenant de se soumettre au contrôle médical qu’avait prévu le comité de santé et en fuyant l’hôpital militaire alors que son état de santé nécessitait d’y rester. Cela étant, l’appelé a subi deux
opérations à l’hôpital militaire et les autorités médicales lui ont administré des traitements nécessaires. Par ailleurs, rien dans le dossier ne permet de douter du caractère scientifique et objectif du rapport d’expertise mentionné dans l’ordonnance de non-lieu, selon lequel aucune négligence médicale n’a été constatée dans le traitement du défunt. Du reste, la requérante n’a fourni aucun autre rapport d’expertise mettant en cause la responsabilité des autorités médicales.
De l’avis de la Cour, la maladie du fils de la requérante, aggravée par ses comportements imprudents, a été la cause déterminante de son décès. Dans les circonstances de la cause et à la lumière de l’ordonnance de non
‑
lieu, l’on ne saurait reprocher aux autorités nationales de ne pas avoir pris les mesures adéquates pour préserver la vie du soldat. En conséquence, la Cour ne saurait voir dans la situation particulière un manquement de l’Etat à ses obligations positives (voir, dans le même sens,
Bone c. France
(déc.), n
o
69869/01, 1
er
mars 2005).
En ce qui concerne le volet procédural de l’article 2, la Cour note que la requérante se plaint de la notification tardive de l’ordonnance de non-lieu et de la longueur de la procédure. Certes, il est regrettable que l’ordonnance en question ait été notifiée à la requérante environ un an et onze mois après la décision du procureur. Toutefois, au vu de l’ensemble des éléments de l’affaire, cette négligence ne peut, en soi, amener la Cour à conclure à une violation du volet procédural de l’article 2 de la Convention. En effet, la Cour relève que le retard peut aussi être imputé à la requérante. Celle
‑
ci, représentée par son avocate tout au long de l’enquête en question, n’a pas fait preuve de diligence pour obtenir une copie de l’ordonnance en question (voir,
mutatis mutandis
,
Okul c. Turquie
(déc.), n
o
45358/99, 4
septembre 2003, et
Çetinkaya c. Turquie
(déc.), n
o
25938/02, 11
octobre 2007). Par ailleurs, elle n’a saisi les autorités judiciaires d’une plainte contre les supérieurs hiérarchiques de son fils que le 25 mai 2005, soit plus d’un an et six
mois après le décès de celui-ci. La Cour ne dispose pas d’explications plausibles de la part de la requérante sur cette période de passivité.
En bref, la Cour considère que la durée globale de la procédure en l’espèce, à savoir environ deux ans et dix mois devant les juridictions nationales pour deux instances, n’a pas dépassé la limite d’un délai raisonnable à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence constante en la matière (voir
Shykyta c.
Ukraine
(déc.), n
o
67092/01, 11
octobre 2005, et
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I.).
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente