Katritsch împotriva Franței

La baza prezentei cauze se află o cerere (nr. 22575/08) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă la Curte de către un cetățean al Federației Ruse, dl. Vladlen Katritsch („reclamantul"), în data de 23 aprilie 2008, în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, care a fost admis la beneficiul asistenței juridice, este reprezentat de către D-nul R. Garcia, avocat la Paris. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de către agentul său, doamna E. Belliard, director al afacerilor juridice la ministerul afacerilor externe.

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției, reclamantul se plângea de injustiția procesului și de nu a beneficia de asistența unui avocat și a unui interpret la ședința în fața curții de apel și pentru pregătirea apărării sale. Din perspectiva aceleiași dispoziții, reclamantul denunța absența motivării privind pronunțarea pedepsei de curtea de apel.

La 10 iulie 2009, președintele secțiunii a cincea a hotărât să comunice motivul tirat din încălcarea articolului 6 § 3 lit. b), c) și e) Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât de asemenea ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului.

La 16 iulie 2009, guvernul rus a fost invitat să prezinte, dacă dorește, observații scrise asupra cauzei (articolele 36 § 1 al Convenției și 44 ale regulamentului). La 12 octombrie 2009, acesta a informat Curtea că nu intenționează să se prevaleze de dreptul de a interveni în procedură. ÎN FAPT

Reclamantul este cetățean rus, născut în 1970, și în prezent încarcerat la penitenciarul din Fresnes.

La 13 octombrie 2000, reclamantul a fost pus în examen pentru furt în grup și prin efracție, ședere neregulată în Franța și falsificarea de document, și a fost plasat în detenție preventivă.

Reclamantul indică că în timpul reținerii și a comparării sale în fața judecătorului de instrucție a fost asistent de un interpret. El precizează de asemenea că a beneficiat de asistența unui avocat desemnat din oficiu în timp ce dosarul era în curs de instrucție.

La 23 noiembrie 2000, reclamantul a fost renviat în fața tribunalului penal de Compiègne.

La 12 decembrie 2000, a depus o cerere de eliberare. Printr-o ordonanță din 18 decembrie 2000, cererea sa a fost respinsă. Reclamantul, asistat de un avocat, a contestat ordonanța. La 4 ianuarie 2001, în fața camerei de instrucție a curții de apel din Amiens s-a ținut o ședință la care a fost asistat de un interpret. În aceeași zi, ordonanța a fost anulată și reclamantul a fost pus în libertate.

La 3 ianuarie 2002, în fața tribunalului penal s-a ținut o ședință la care reclamantul nu s-a prezentat și nu a fost reprezentat. Printr-o sentință din 3 ianuarie 2002, pronunțată în lipsă, tribunalul penal l-a declarat pe reclamant vinovat al faptelor imputate și l-a condamnat la o pedeapsă de doisprezece luni de închisoare, din care patru luni cu suspendare.

La 3 iulie 2003, după o verificare de identitate, reclamantul a fost notificat cu sentința și a declarat că se opune. A fost citat să se prezinte în fața tribunalului penal din Compiègne.

Reclamantul indică că la aceeași dată a fost plasat în detenție preventivă la penitenciarul din Fleury-Merogis în cadrul altei cauze.

La 22 septembrie 2003, reclamantul a informat tribunalul din Compiègne de imposibilitatea sa de a fi prezent la ședință din motive de sănătate și a cerut o amânare a acesteia la luna ianuarie 2004.

La 23 septembrie 2003, în fața tribunalului s-a ținut ședința la care reclamantul nu s-a prezentat și nu a fost reprezentat. În aceeași zi, tribunalul a pronunțat o sentință prin lipsă reiterată. A declarat opoziția ca nevenită, a spus că sentința din 3 ianuarie 2002 va avea plin și întreg efect, l-a declarat pe reclamant vinovat al faptelor imputate și l-a condamnat la o pedeapsă de un an de închisoare, din care patru luni cu suspendare.

La 8 decembrie 2003, reclamantul a contestat sentința.

Deoarece reclamantul nu s-a prezentat nici nu a fost reprezentat la ședința în fața curții de apel din Amiens, aceasta a pronunțat la 4 mai 2005 o hotărâre în lipsă, confirmând sentința privind declarația de culpabilitate a reclamantului și anulând-o cu privire la pedeapsă, ridicând-o la un an de închisoare pe termen lung, în timp ce a pronunțat o interzicere a teritoriului francez timp de cinci ani.

La 24 martie 2006, reclamantul a depus opoziție la acea hotărâre.

Reclamantul declară că la 12 septembrie 2006 a informat avocatul desemnat din oficiu care l-a asistat în timp ce dosarul era în curs de instrucție de data ședinței în fața curții de apel. Nu a primit niciun răspuns.

La 16 octombrie 2006, reclamantul, încarcerat la penitenciarul din Nanterre, a cerut curții de apel o amânare a ședinței pe motiv că nu primise niciun răspuns la cererea sa de transfer.

La 23 octombrie 2006, ședința de apel s-a ținut în prezența reclamantului care a cerut amânarea cauzei pentru a-și pregăti apărarea cu fostul avocat. Cererea sa a fost respinsă de curte pe motiv că a avut timp suficient pentru a contacta avocatul. Reclamantul indică de asemenea că a cerut asistența unui interpret la ședință.

Printr-o hotărâre din 27 noiembrie 2006, curtea de apel a declarat opoziția admisibilă, a anulat hotărârea din 4 mai 2005, a confirmat declarația de culpabilitate, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an de închisoare pe termen lung și a pronunțat o interzicere a teritoriului francez timp de cinci ani.

Reclamantul reprezentat de un avocat la caseație s-a pourvoit în casație. Unu din cele două mijloace ridicate în sprijinul recursului privea nerespectarea dreptului la un proces echitabil, precum și dreptul oricărui acuzat la asistența unui apărător și a unui interpret, garantate de art. 6 al Convenției.

Printr-o hotărâre din 24 octombrie 2007, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. ÎN DREPT I.

Guvernul consideră că acest motiv este în mod evident neîntemeiat. El reamintește că dreptul la asistența unui avocat este un drept al cărui exercitare aparține inculpatului și numai acestuia; în niciun caz o instanță nu poate interveni în strategie apărării unui inculpat și doar inculpatul poate alege avocatul, care nu i se poate impune. Guvernul precizează că, deși justițiabili dispun de posibilitatea de a solicita un avocat desemnat din oficiu, această posibilitate, în afară de anumite ipoteze specifice, nu poate fi impusă. El adaugă că libertatea totală de care dispun inculpații pentru a-și organiza apărarea după dorință este de asemenea o garanție fundamentală a unui proces echitabil.

În prezenta cauză, Guvernul susține că reclamantul indicase curții de apel că aleguse să fie apărat în fața acestei judecători de avocatul care asigurase apărarea sa când fusese interpelat. Curtea de apel nu putea deci să-i impună un avocat desemnat din oficiu pe care nu l-a solicitat. De asemenea, și deoarece avocatul reclamantului nu s-a făcut cunoscut pentru a informa curtea de apel de o posibilă indisponibilitate sau pentru a solicita o amânare, nimic nu venea confirma afirmațiile inculpatului conform cărora luase contact cu avocatul și se înțelegese cu el pentru a asigura apărarea. Așa cum observase curtea de apel, reclamantul cunoștea data ședinței de șapte luni. Conform Guvernului, putea deci să-și organizeze și pregătească apărarea. În sfârsit, subliniază că faptele imputate reclamantului datau de mai mult de șase ani și că nu mai puțin de patru ședințe au fost consacrate procesului.

Cât pentru reclamant, susține că manifestase dorința de a fi asistat de un avocat în fața curții de apel. La 12 septembrie 2006, crezând că avocatul desemnat din oficiu care l-a asistat în timp ce dosarul era în curs de instrucție i fusese desemnat pentru întreaga procedură, l-a contactat în scris cu ajutorul unui terț pentru a-l informa de data ședinței. Reclamantul susține că nu fusese informat că avocatul desemnat din oficiu l-a asistat doar până la comparerea lui în fața tribunalului penal. Apoi, la ședința din 23 octombrie 2006, reclamantul a reiterat alegerea de a fi asistat de un avocat, chiar și atunci când comparărea, pentru prima dată, după șase ani de procedură, în fața judecătorilor. Reclamantul consideră deci că fusese diligent pentru a se asigura de prezența efectivă a unui avocat la ședința în fața curții de apel. Cu toate acestea, mai degrabă decât să ia act de această neînțelegere admisibilă pentru un străin care nu vorbea limba franceză, curtea de apel a crezut necesar să-l priveze pe reclamant de dreptul de a fi apărat de un avocat. Importanța pe care guvernul o atribuie faptului că faptele imputate reclamantului datau de mai mult de șase ani este nesemnificativă. Reclamantul susține că nu mai puțin rămâne că avea dreptul la prezența unui avocat, și aceasta atunci când comparărea pentru prima dată în fața instanțelor de fond și că în niciun moment nu putea suspecta absența avocatul care l-a asistat de la 13 octombrie 2000. 2. Aprecierea Curții

Curtea a reamintit în repetate rânduri că Convenția urmărește să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorie, ci drepturi concrete și efective. Or, desemnarea unui consilier nu asigură de la sine eficacitatea asistenței pe care o poate furniza inculpatului. Nu se poate imputa totuși unui stat responsabilitatea pentru orice neîndeplinire a unui avocat din oficiu. Din independența baroului față de stat decurge că conducerea apărării aparține în esență inculpatului și avocatului, desemnat drept asistență juridică sau remunerat de clientul acestuia. art. 6 § 3 lit. c) nu obligă autoritățile naționale competente să intervină decât dacă neîndeplinirea avocatului din oficiu apare manifestă sau dacă sunt informate suficient în alt fel (Hermi c. Italia [Marea Cameră], nr. 18114/02, § 96, CEDO 2006-XII, și Czekalla c. Portugalia, nr. 38830/97, § 60, CEDO 2002-VIII).

În prezenta cauză, constată că la ședința de apel din 23 octombrie 2006, reclamantul nu a beneficiat de asistența unui avocat, chiar și atunci când ceruse o amânare a ședinței pentru a fi asistat de fostul consilier și pentru a-și pregăti apărarea.

Curtea observă că reclamantul a fost declarat vinovat și condamnat la un an de închisoare de curtea de apel. Or, reamintește că, conform jurisprudenței sale, în cauzele în care asistența gratuită a unui apărător lipsește și când o privare de libertate este în joc, interesele justiției comandă în principiu acordarea asistenței unui avocat (vezi, printre altele, Benham c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, § 61, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-III, și Shabelnik c. Ucraina, nr. 16404/03, § 58, 19 februarie 2009).

Curtea observă apoi că reclamantul comparărea pentru prima dată în fața judecătorilor de fond și că ședința de apel reprezenta singurul prilej pentru ca el să se facă ascultat asupra faptelor care i se imputau. Într-adevăr, rezultă din deciziile pronunțate în lipsă și lipsă reiterată că în două rânduri reclamantul nu primise citația de a se prezenta în fața judecătorilor, că i se refuzase apoi o cerere de amânare a ședinței și, în sfârsit, că nu fusese reprezentat la ședințele ținute în absența sa.

În fine, chiar și dacă reclamantul ar fi încălcat o obligație de diligență în necontactarea unui avocat mai devreme, aceasta nu ar putea justifica, ținând cont de cele de mai sus, refuzul de amânare a ședinței opus de curtea de apel. După opinia Curții, nu se poate trece peste faptul că reclamantul fusese încarcerat de mai mulți luni, ceea ce complică necesară demersurile pentru a se informa și găsi un avocat, atât din cauza stării sale de deținut cât și din cauza cunoștințelor insuficiente ale procedurilor interne.

Ținând cont de cele de mai sus, Curtea consideră că în refuzul de a amâna ședința, autoritățile au, în circumstanțele prezentei cauze, adus atingere dreptului reclamantului de a dispune de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării și la asistența unui avocat garantate de art. 6 § 3 lit. b) și c) al Convenției. B. Privind presupusa încălcare a dreptului la asistența unui interpret 1. Tezele părților

Guvernul susține că, în sistemul judecesc francez, dreptul de a fi asistat de un interpret se află la baza chiar a dezbaterii judiciare. El adaugă că dreptul la asistența unui interpret în fața unei judecății penale este incontestabil, atât din perspectiva dreptului intern cât și din cea a dreptului convenției. Singurul întrebar care se poate pune, conform afirmațiilor sale, se referă la modalitățile exercitării acestui drept. Într-adevăr, două ipoteze trebuie atunci luate în considerare: fie inculpatul cere asistența unui interpret și în acest caz judecătoria nu poate decât să-și dea acordul la această cerere fără a putea aprecia bine-fondatele acesteia; fie niciun cerere nu se formează, și aparține judecății inițiativa de a desemna un interpret atunci când are sentimentul că inculpatul nu este în stare să se explice în limba franceză și să înțeleagă dezbaterile.

În prezenta cauză, Guvernul susține că, dacă reclamantul indică că solicita asistența unui interpret, nimic nu permite confirma această afirmație. Conform Guvernului, nu ignora că putea formula o asemenea cerere având în vedere cunoașterea pe care o avea a funcționării judecătorilor penali francezi. Cât pentru stăpânirea limbii franceze, afirmația reclamantului pare, din perspectiva Guvernului, discutabilă.

Guvernul adaugă că reclamantul este în Franța, conform declarațiilor sale, din februarie 2000, că are o soție și un copil scolarizat în Franța și că declară că lucrează ca antrenor de sport. Evident, pe parcursul acestor șase ani, reclamantul a dobândit o stăpânire a limbii franceze infinit mai bună decât cea pe care o putea avea la prima interpelare. Reclamantul produce dosarul penal întocmit la 15 mai 2006 de penitenciarul din Nanterre în care este indicat „limba franceză" ca limbă vorbită.

Pentru partea sa, reclamantul susține că un interpret este necesar atunci când inculpatul nu stăpânește suficient limba judecătorilor. Aparține acestora să se informeze cu privire la prezența unui interpret de îndată ce necesitatea se duce resimți în cadrul schimbului necesar cu inculpatul.

Conform reclamantului, curtea de apel din Amiens s-a arătat deranjată de scrisori diferite la ședința din 23 octombrie 2006 și probabil că acela agrement a condus la refuzul de a amâna această cauză pentru a-i permite să fie asistat de un avocat.

Reclamantul susține că, deși a putut dobândi bazele elementare ale limbii franceze, este totuși evident, chiar și astăzi, că nu dispune vocabularului suficient pentru a putea susține o convorbire juridică. Or, evocarea acestei cauze în fața curții de apel din Amiens cerea ca i se notifice, într-o limbă înțeleasă de el, diferitele acuzații și reamintirea faptelor, pentru a colecta observațiile sale și a permite un dezbatere contradictorie. Conform reclamantului, aceste cerințe proprii dezbaterii penale nu puteau fi satisfacute fără prezența unui interpret. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că §3 lit. e) al articolului 6 proclamă dreptul la asistența gratuită a unui interpret. Acest drept nu se aplică doar la declarații orale la ședință, ci și la piese scrise și la instrucția pregătitoare. Dispoziția în cauză înseamnă că inculpatul care nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în sala de judecată are dreptul la serviciile gratuite ale unui interpret pentru a-i fi traduse sau interpretate orice act al procedurilor angajate împotriva sa a căror semnificație trebuie să o surprindă, pentru a beneficia de un proces echitabil, sau de a fi făcut să înțeleagă în limba tribunalului (Hermi, precitat, §§ 69-70). Cu toate acestea, §3 lit. e) nu merge până a cere traducere scrisă a tuturor dovezilor documentare sau pieselor oficiale ale dosarului. În această privință, trebuie menționat că textul dispoziției în cauză face referință la un „interpret", și nu la un „traducător". Aceasta sugerează că asistența lingvistică orală poate satisface cerințele Convenției (Husain c. Italia (decizie), nr. 18913/03, 24 februarie 2005).

Nu mai puțin rămâne că asistența acordată în ceea ce privește interpretarea trebuie să permită inculpatului să știe ce i se impută și să se apere, în special prin a-și prezenta versiunea evenimentelor în fața tribunalului (Güngör c. Germania (decizie), nr. 31540/96, 17 mai 2001). Dreptul asfel garantat trebuie să fie concret și efectiv. Obligația autoritățile competente nu se limitează deci la desemnarea unui interpret: le aparține de asemenea, odată alertate într-un caz dat, să exercite o anumită control ulterior al valorii interpretării asigurate (Kamasinski c. Austria, 19 decembrie 1989, § 74, seria A nr. 168).

Curtea consideră că, în cadrul aplicării paragrafului 3 lit. e), chestiunea cunoștințelor lingvistice ale reclamantului este primordială și că trebuie de asemenea să se gândească la natura faptelor imputate unui inculpat sau la comunicările care i se adresează de autorități interne pentru a evalua dacă sunt de o complexitate atât de mare încât ar fi trebuit o cunoaștere profundă a limbii folosite în sala de judecată (vezi, mutatis mutandis, Güngör, precitat).

În fine, chiar dacă conducerea apărării aparține în esență inculpatului și avocatului, desemnat drept asistență juridică sau remunerat de clientul acestuia (Kamasinski precitat, § 65, și Stanford c. Regatul Unit, 23 februarie 1994, § 28, seria A nr. 282-A), tribunalele interne sunt ultimi garanți ai corectitudinii procedurii, inclusiv în ceea ce privește absența posibilă de traducere sau interpretare în favoarea unui inculpat străin (Cuscani c. Regatul Unit, nr. 32771/96, § 39, 24 septembrie 2002).

În prezenta cauză, Curtea observă că, dacă la ședință, reclamantul a solicitat explicit asistența avocatului, nu a formulat nicio cerere de interpretare. Cu toate acestea, după ce fusese asistat de un interpret în cursul instrucției șase ani mai devreme, nu putea ignora că o asemenea posibilitate i se oferea în caz de stăpânire insuficientă a limbii franceze. Deși este dificil de determinat nivelul real al cunoștințelor limbii franceze la data ședinței, anumite elemente din dosar demonstrează că acest nivel era suficient pentru ca să poată înțelege procedura, precum și faptele imputate care i fuseseră aduse la cunoștință de la punerea în examen în octombrie 2000 și care nu erau, de altfel, de o mare complexitate (furt calificat, intrare sau ședere neregulată și falsificare de document). Într-adevăr, Curtea constată, asemeni Guvernului, că reclamantul locuia în Franța de cel puțin șase ani, că era căsătorit, avea un copil, și exercita profesia de antrenor de sport, ceea ce indicase în formularul de cerere. În fine, Curtea observă că, la încarcerarea sa la 15 mai 2006, serviciul penitenciar al penitenciarului din Nanterre indicase în dosarul penal că vorbea limba franceză.

În consecință, Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, autoritățile nu au adus atingere dreptului reclamantului la asistența unui interpret.

Nu a existat deci nici o încălcare a articolului 6 § 3 lit. e) al Convenției. C. Privind defectul susținut de motivare

Reclamantul denunță absența motivării privind pronunțarea pedepsei de curtea de apel. Ținând cont de ansamblul elementelor din care dispune, și în măsura în care era competentă să cunoască de susținerile formulate, Curtea nu observă nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele sale.

Rezultă că acest motiv este în mod evident neîntemeiat și inadmisibil în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Reclamantul cere 40.000 de euro (EUR) în repararea prejudiciului. În sprijinul cererii, expune că a suferit un prejudiciu grav din cauza pedepsei de un an de închisoare pe termen lung pronunțată împotriva sa. Nerespectarea garanțiilor procedurale ale articolului 6 al Convenției l-au împiedicat să se explice în fața judecătorilor asupra faptelor care i se imputau și să sublinieze calea parcursă de-a lungul șase ani. Reclamantul adaugă că a suferit pierdere de șanse reale de a obține de la justiție o diminuare semnificativă a cuantumului pedepsei de închisoare.

Guvernul se opune acestei cereri care îi pare în mod evident excesivă și observă că realitatea prejudiciului moral nu este chiar explicită. El consideră că un simplu constat de încălcare constituie, în sensul articolului 41 al Convenției, o satisfacție echitabilă. Aceasta este cu atât mai mult cazul deoarece dreptul francez cunoaște un mecanism de reexaminare a unei proceduri penale atunci când Curtea a estimat că această procedură este entachée de o încălcare a Convenției.

Curtea consideră că atunci când o persoană, ca în prezenta cauză, a fost victimă a unei proceduri entachée de manquements la cerințele articolului 6 al Convenției, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc corespunzător de a remedia încălcarea constatată (vezi, mutatis mutandis, Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005-IV, Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, § 126, CEDO 2006-II, și Salduz c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36391/02, § 72, 27 noiembrie 2008). Curtea observă apoi că baza de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în prezenta cauză în faptul că reclamantul nu a putut să-și bucure de garanțiile articolului 6. Nu poate sigur să speculeze asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu consideră neîntemeiată o gândire că interesatul a suferit o pierdere de șanse (Colozza c. Italia, hotărâre din 12 februarie 1985, § 38, seria A nr. 89, și Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 80, CEDO 1999-II). La care se adaugă un prejudiciu moral căruia constatarea încălcării Convenției figurând în prezenta hotărâre nu este suficientă să-i remedieze. Pronunțând-se în echitate, așa cum cere art. 41 al Convenției, Curtea acordă suma de 3.000 EUR reclamantului. B. Cheltuieli și costuri procesuale

Reclamantul cere 5.000 EUR la titlu al cheltuielilor angajate în cadrul procedurii în fața Curții.

Guvernul se opune acestei cereri și reamintește că Curtea nu acordă rambursări de asemenea cheltuieli decât pentru cheltuielile angajate pentru corectarea unei posibile încălcări a Convenției, și cu condiția că se găsească stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, CEDO 2000-XI și Besseau c. Franța, nr. 73893/01, 7 martie 2006). În prezenta cauză, în absență oricărui justificativ care să stabilească realitatea cheltuielilor angajate, Guvernul consideră că suma de 500 EUR constituie un montant rezonabil.

Curtea constată că reclamantul nu furnizează niciun justificativ în sprijinul cererii și că a primit suma de 850 EUR de la Consilul Europei la titlu de asistență juridică. Nicio sumă nu îi va fi acordată la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este apropiat să modeleze rata dobânzilor de întârziere conform ratei dobânzii a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la motivele tirate din art. 6 § 3 lit. b), c) și e) al Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 3 lit. b) și c) al Convenției; 3. Constată că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 3 lit. e) al Convenției; 4. Dispune a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 3.000 EUR (trei mii euro) pentru pagube materiale și morale, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant; b) că de la expirarea termenului și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceea, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefierer Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 22575/08) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de la Fédération de Russie, M. Vladlen Katritsch (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 avril 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M e R. Garcia, avocat à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaignait de l'iniquité du procès et de n'avoir pu bénéficier de l'assistance d'un avocat et d'un interprète lors de l'audience devant la cour d'appel et pour la préparation de sa défense. Sous l'angle de la même disposition, le requérant dénonçait l'absence de motivation concernant le prononcé de la peine par la cour d'appel.

Le 10 juillet 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer le grief tiré de la violation de l'article 6 § 3 b), c) et e) au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Le 16 juillet 2009, le gouvernement russe a été invité à présenter, s'il le désirait, des observations écrites sur l'affaire (articles 36 § 1 de la Convention et 44 du règlement). Le 12 octobre 2009, celui-ci a informé la Cour qu'il n'entendait pas se prévaloir de son droit d'intervenir dans la procédure. EN FAIT

Le requérant est un ressortissant russe, né en 1970, et présentement incarcéré à la maison d'arrêt de Fresnes.

Le 13 octobre 2000, le requérant fut mis en examen pour vol en réunion et par effraction, séjour irrégulier en France et falsification de document, et fut placé en détention provisoire.

Le requérant indique que lors de la garde à vue et de sa comparution devant le juge d'instruction il fut assisté d'un interprète. Il précise également avoir bénéficié de l'assistance d'un avocat commis d'office pendant l'instruction de l'affaire.

Le 23 novembre 2000, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Compiègne.

Le 12 décembre 2000, il déposa une demande de mise en liberté. Par une ordonnance du 18 décembre 2000, sa demande fut rejetée. Le requérant, assisté d'un avocat, interjeta appel de l'ordonnance. Le 4 janvier 2001, devant la chambre de l'instruction de la cour d'appel d'Amiens se tint une audience à laquelle il fut assisté d'un interprète. Le même jour, l'ordonnance fut infirmée et le requérant fut remis en liberté.

Le 3 janvier 2002, devant le tribunal correctionnel se tint une audience à laquelle le requérant ne comparut pas et où il ne fut pas représenté. Par un jugement du 3 janvier 2002, rendu par défaut, le tribunal correctionnel le déclara coupable des faits reprochés et le condamna à une peine de douze mois d'emprisonnement, dont quatre mois assortis d'un sursis.

Le 3 juillet 2003, à la suite d'un contrôle d'identité, le requérant se vit notifier le jugement et déclara former opposition. Il fut cité à comparaître devant le tribunal correctionnel de Compiègne.

Le requérant indique qu'à cette même date, il fut placé en détention provisoire à la maison d'arrêt de Fleury-Merogis dans le cadre d'une autre affaire.

Le 22 septembre 2003, le requérant informa le tribunal de Compiègne de son impossibilité d'être présent à l'audience en raison de son état de santé et sollicita un report de celle-ci au mois de janvier 2004.

Le 23 septembre 2003, devant le tribunal se tint l'audience où le requérant ne comparut pas et ne fut pas représenté. Le même jour, le tribunal rendit un jugement par itératif défaut. Il déclara l'opposition non avenue, dit que le jugement du 3 janvier 2002 porterait son plein et entier effet, déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d'un an d'emprisonnement, dont quatre mois avec sursis.

Le 8 décembre 2003, le requérant interjeta appel du jugement.

Le requérant n'ayant pas comparu ni été représenté à l'audience devant la cour d'appel d'Amiens, celle-ci rendit, le 4 mai 2005, un arrêt par défaut, confirmant le jugement sur la déclaration de culpabilité du requérant et l'infirmant sur la peine, la portant à un an d'emprisonnement ferme, tout en prononçant une interdiction du territoire français de cinq ans.

Le 24 mars 2006, le requérant forma opposition à cet arrêt.

Le requérant déclare avoir informé, le 12 septembre 2006, l'avocat commis d'office qui l'avait assisté au cours de l'instruction de la date de l'audience devant la cour d'appel. Il ne reçut aucune nouvelle.

Le 16 octobre 2006, le requérant, incarcéré à la maison d'arrêt de Nanterre, demanda à la cour d'appel un report d'audience au motif qu'il n'avait reçu aucune réponse à sa demande de transfert.

Le 23 octobre 2006, l'audience d'appel se tint en présence du requérant qui sollicita le renvoi de l'affaire pour préparer sa défense avec son ancien avocat. Sa demande fut rejetée par la cour, au motif qu'il avait eu le temps suffisant pour contacter son avocat. Le requérant indique également avoir demandé l'assistance d'un interprète à l'audience.

Par un arrêt du 27 novembre 2006, la cour d'appel déclara l'opposition recevable, mit à néant l'arrêt du 4 mai 2005, confirma la déclaration de culpabilité, condamna le requérant à la peine d'un an d'emprisonnement ferme et prononça une interdiction du territoire français de cinq ans.

Le requérant représenté par un avocat aux conseils se pourvut en cassation. L'un des deux moyens soulevés à l'appui de son pourvoi portait sur le non-respect du droit à un procès équitable, ainsi que du droit de tout accusé à l'assistance d'un défenseur et d'un interprète, garantis par l'article 6 de la Convention.

Par un arrêt du 24 octobre 2007, la Cour de cassation déclara son pourvoi non admis. EN DROIT I.

Le Gouvernement estime que ce grief est manifestement mal fondé. Il rappelle que le droit à l'assistance d'un avocat est un droit dont l'exercice appartient au prévenu et à lui seul ; en aucun cas, un tribunal ne peut s'immiscer dans la stratégie de défense d'un prévenu et seul le prévenu peut choisir son avocat, qui ne lui saurait être imposé. Le Gouvernement précise que si les justiciables disposent de la possibilité de solliciter un avocat commis d'office, cette possibilité, hormis certaines hypothèses spécifiques, ne peut être imposée. Il ajoute que la totale liberté dont disposent les prévenus pour organiser leur défense comme ils l'entendent est également une garantie fondamentale d'un procès équitable.

En l'espèce, le Gouvernement fait valoir que le requérant avait indiqué à la cour d'appel qu'il avait fait le choix d'être défendu devant cette juridiction par l'avocat qui avait assuré sa défense lorsqu'il avait été interpellé. La cour d'appel ne pouvait donc lui imposer un avocat d'office qu'il n'avait pas sollicité. De même, et dès lors que l'avocat du requérant ne s'est pas manifesté pour informer la cour d'appel de son éventuelle indisponibilité ou pour solliciter un renvoi, rien ne venait confirmer les affirmations du prévenu selon lequel il avait pris contact avec son avocat et s'était entendu avec lui pour qu'il assure sa défense. Ainsi que l'a relevé la cour d'appel, le requérant avait connaissance de la date d'audience depuis sept mois. Selon le Gouvernement, il pouvait donc organiser et préparer sa défense. Enfin, il souligne que les faits reprochés au requérant étaient vieux de plus de six années et que pas moins de quatre audiences ont été consacrées au jugement.

Quant au requérant, il fait valoir qu'il avait manifesté son souhait d'être assisté d'un avocat devant la cour d'appel. Le 12 septembre 2006, pensant que l'avocat commis d'office qui l'avait assisté pendant l'instruction lui avait été désigné pour l'ensemble de la procédure, il l'a contacté par écrit avec l'assistance d'une tierce-personne pour l'informer de la date de l'audience. Le requérant soutient qu'il n'avait pas été informé que l'avocat commis d'office ne l'assistait que jusqu'à sa comparution devant le tribunal correctionnel. Puis, lors de l'audience du 23 octobre 2006, le requérant a réitéré son choix d'être assisté par un avocat, alors même qu'il comparaissait, pour la première fois, depuis six années de procédure, devant les juges. Le requérant estime donc qu'il avait fait toute diligence pour s'assurer de la présence effective d'un avocat lors de l'audience devant la cour d'appel. Pour autant, plutôt que de prendre acte de cette incompréhension admissible s'agissant d'un étranger ne parlant pas la langue française, la cour d'appel a cru devoir priver le requérant de son droit à être défendu par un avocat. Il importe peu, contrairement à ce que soutient le Gouvernement, que les faits reprochés au requérant étaient vieux de plus de six années. Le requérant soutient qu'il n'en demeure pas moins qu'il avait droit à la présence d'un avocat, et ce alors qu'il comparaissait pour la première fois devant la juridiction du fond et qu'à aucun moment il ne pouvait suspecter l'absence de l'avocat qui l'avait assisté depuis le 13 octobre 2000. 2. Appréciation de la Cour

La Cour a rappelé à maintes reprises que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs. Or, la nomination d'un conseil n'assure pas à elle seule l'effectivité de l'assistance qu'il peut procurer à l'accusé. On ne saurait pour autant imputer à un Etat la responsabilité de toute défaillance d'un avocat d'office. De l'indépendance du barreau par rapport à l'Etat il découle que la conduite de la défense appartient pour l'essentiel à l'accusé et à son avocat, commis au titre de l'aide judiciaire ou rétribué par son client. L'article 6 § 3 c) n'oblige les autorités nationales compétentes à intervenir que si la carence de l'avocat d'office apparaît manifeste ou si on les en informe suffisamment de quelque autre manière ( Hermi c. Italie [GC], n o 18114/02, § 96, CEDH 2006 ‑ XII, et Czekalla c. Portugal , n o 38830/97, § 60, CEDH 2002-VIII).

En l'espèce, elle constate que lors de l'audience d'appel du 23 octobre 2006, le requérant n'a pas bénéficié de l'assistance d'un avocat, alors même qu'il avait sollicité un report d'audience pour être assisté de son ancien conseil et préparer sa défense.

La Cour relève que le requérant a été déclaré coupable et condamné à un an d'emprisonnement par la cour d'appel. Or, elle rappelle que, selon sa jurisprudence, dans des affaires où l'assistance gratuite d'un défenseur fait défaut et lorsqu'une privation de liberté se trouve en jeu, les intérêts de la justice commandent en principe d'accorder l'assistance d'un avocat (voir, parmi d'autres, Benham c. Royaume-Uni , 10 juin 1996, § 61, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III, et Shabelnik c. Ukraine , n o 16404/03, § 58, 19 février 2009).

La Cour relève ensuite que le requérant comparaissait pour la première fois devant les juges du fond et que l'audience d'appel représentait l'unique occasion pour lui de se faire entendre sur les faits qui lui étaient reprochés. En effet, il ressort des décisions rendues par défaut et itératif défaut qu'à deux reprises le requérant n'avait pas reçu la citation à comparaître devant les juridictions, qu'il s'était ensuite vu refuser une demande de report d'audience et, enfin, qu'il n'avait pas été représenté lors des audiences tenues en son absence.

Enfin, à supposer que le requérant ait manqué à une obligation de diligence en ne contactant pas un avocat plus tôt, cela ne saurait justifier, eu égard à ce qui précède, le refus de report d'audience opposé par la cour d'appel. De l'avis de la Cour, on ne peut faire abstraction du fait que le requérant était incarcéré depuis plusieurs mois, ce qui a nécessairement compliqué ses démarches pour s'informer et trouver un avocat, tant en raison de sa condition de détenu qu'en raison de sa connaissance insuffisante des procédures internes.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime qu'en refusant de reporter l'audience, les autorités ont, dans les circonstances de l'espèce, porté atteinte au droit du requérant de disposer du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense et à l'assistance d'un avocat garantis par l'article 6 § 3 b) et c) de la Convention. B. Sur la violation alléguée du droit à l'assistance d'un interprète 1. Thèses des parties

Le Gouvernement fait valoir que, dans le système judiciaire français, le droit à être assisté d'un interprète est au fondement même du débat judiciaire. Il ajoute que le droit à l'assistance d'un interprète devant une juridiction pénale est incontestable, tant au regard du droit interne que du droit conventionnel. La seule question qui puisse se poser, selon lui, porte sur les modalités d'exercice de ce droit. En effet, deux hypothèses sont alors à envisager : soit le prévenu demande l'assistance d'un interprète et dans ce cas le tribunal ne peut que faire droit à cette demande sans pouvoir apprécier son bien-fondé ; soit aucune demande n'est formulée, et il appartient au tribunal de prendre l'initiative de désigner un interprète lorsqu'il a le sentiment que le prévenu n'est pas en mesure de s'expliquer dans la langue française et de comprendre les débats.

En l'espèce, le Gouvernement fait valoir que, si le requérant indique avoir sollicité l'assistance d'un interprète, rien ne permet de confirmer cette affirmation. Selon le Gouvernement, il n'ignorait pas qu'il pouvait formuler une telle demande compte tenu de la connaissance qu'il avait du fonctionnement des juridictions pénales françaises. Quant à sa maîtrise de la langue française, l'allégation du requérant paraît, aux yeux du Gouvernement, sujette à caution.

Le Gouvernement ajoute que le requérant est en France, selon ses déclarations, depuis le mois de février 2000, qu'il a une femme et un enfant scolarisé en France et qu'il déclare travailler comme entraîneur sportif. De toute évidence, durant ces six années, le requérant a acquis une maîtrise de la langue française infiniment supérieure à celle qu'il pouvait avoir lors de sa première interpellation. Le requérant produit la fiche pénale établie le 15 mai 2006 par la maison d'arrêt de Nanterre où il est indiqué « langue française » comme langue parlée.

Pour sa part, le requérant fait valoir qu'un interprète est requis lorsque le prévenu ne maîtrise pas suffisamment la langue de ses juges. Il appartient à ceux-ci de s'enquérir de la présence d'un interprète dès l'instant où le besoin s'en fait sentir dans le cadre du nécessaire échange avec le prévenu.

Selon le requérant, la cour d'appel d'Amiens s'est montrée agacée par ses différents courriers lors de l'audience du 23 octobre 2006 et c'est sans doute ce même agacement qui a entraîné le refus de renvoyer cette affaire pour lui permettre d'être assisté d'un avocat.

Le requérant soutient que s'il a pu acquérir les bases élémentaires de la langue française, il est en revanche manifeste, encore aujourd'hui, qu'il ne dispose pas du vocabulaire suffisant pour pouvoir soutenir une conversation juridique. Or, l'évocation de cette affaire devant la cour d'appel d'Amiens exigeait que lui soient notifiés, dans une langue comprise par lui, les différents chefs d'inculpation et le rappel des faits, afin de recueillir ses observations et de permettre un débat contradictoire. Selon le requérant, ces exigences propres au débat pénal ne pouvaient être satisfaites hors la présence d'un interprète. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le paragraphe 3 e) de l'article 6 proclame le droit à l'assistance gratuite d'un interprète. Ce droit ne vaut pas pour les seules déclarations orales à l'audience, mais aussi pour les pièces écrites et pour l'instruction préparatoire. La disposition en question signifie que l'accusé ne comprenant ou ne parlant pas la langue employée dans le prétoire a droit aux services gratuits d'un interprète afin que lui soit traduit ou interprété tout acte de la procédure engagée contre lui dont il lui faut, pour bénéficier d'un procès équitable, saisir le sens ou le faire rendre dans la langue du tribunal ( Hermi , précité, §§ 69-70). Cependant, le paragraphe 3 e) ne va pas jusqu'à exiger une traduction écrite de toute preuve documentaire ou pièce officielle du dossier. A cet égard, il convient de noter que le texte de la disposition en question fait référence à un « interprète », et non à un « traducteur ». Cela donne à penser qu'une assistance linguistique orale peut satisfaire aux exigences de la Convention ( Husain c. Italie (déc.), n o 18913/03, 24 février 2005). 42 . Il n'en demeure pas moins que l'assistance prêtée en matière d'interprétation doit permettre à l'accusé de savoir ce qu'on lui reproche et de se défendre, notamment en livrant au tribunal sa version des événements ( Güngör c. Allemagne (déc.), n o 31540/96, 17 mai 2001). Le droit ainsi garanti doit être concret et effectif. L'obligation des autorités compétentes ne se limite donc pas à désigner un interprète : il leur incombe en outre, une fois alertées dans un cas donné, d'exercer un certain contrôle ultérieur de la valeur de l'interprétation assurée ( Kamasinski c. Autriche , 19 décembre 1989, § 74, série A n o 168).

La Cour estime que, dans le cadre de l'application du paragraphe 3 e), la question des connaissances linguistiques du requérant est primordiale et qu'elle doit également se pencher sur la nature des faits reprochés à un inculpé ou des communications qui lui sont adressées par les autorités internes pour évaluer s'ils sont d'une complexité telle qu'il aurait fallu une connaissance approfondie de la langue employée dans le prétoire (voir, mutatis mutandis , Güngör , précité).

Enfin, même si la conduite de la défense appartient pour l'essentiel à l'accusé et à son avocat, commis au titre de l'aide judiciaire ou rétribué par son client ( Kamasinski précité, § 65, et Stanford c. Royaume-Uni , 23 février 1994, § 28, série A n o 282 ‑ A), les tribunaux internes sont les ultimes garants de l'équité de la procédure, y compris en ce qui concerne l'absence éventuelle de traduction ou d'interprétation en faveur d'un accusé étranger ( Cuscani c. Royaume-Uni , n o 32771/96, § 39, 24 septembre 2002).

En l'espèce, la Cour relève que si, à l'audience, le requérant a sollicité expressément l'assistance de son avocat, il n'a formulé aucune demande d'interprétariat. Pourtant, ayant été assisté d'un interprète lors de l'instruction six années auparavant, il ne pouvait ignorer qu'une telle possibilité lui était offerte en cas de maîtrise insuffisante de la langue française. Bien qu'il soit difficile de déterminer son niveau de connaissances réel de la langue française au jour de l'audience, certains éléments du dossier démontrent que ce niveau était suffisant pour qu'il puisse comprendre la procédure, ainsi que les faits reprochés qui avaient été portés à sa connaissance dès sa mise en examen en octobre 2000 et qui n'étaient d'ailleurs pas d'une grande complexité (vol aggravé, entrée ou séjour irrégulier et falsification de document). En effet, la Cour constate, à l'instar du Gouvernement, que le requérant résidait en France depuis au moins six ans, qu'il était marié, avait un enfant, et exerçait la profession d'entraîneur sportif, ce qu'il avait indiqué dans le formulaire de requête. Enfin, la Cour note que, lors de son incarcération le 15 mai 2006, le service pénitentiaire de la maison d'arrêt de Nanterre avait indiqué sur sa fiche pénale qu'il parlait le français.

En conséquence, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, les autorités n'ont pas porté atteinte au droit du requérant à l'assistance d'un interprète.

Il n'y a donc pas eu violation de l'article 6 § 3 e) de la Convention. C. Sur le défaut allégué de motivation

Le requérant dénonce l'absence de motivation concernant le prononcé de la peine par la cour d'appel. Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et irrecevable en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le requérant demande 40 000 euros (EUR) en réparation de son préjudice. A l'appui de sa demande, il expose qu'il a subi un grave préjudice en raison de la peine d'un an d'emprisonnement ferme prononcée à son encontre. Le non-respect des garanties procédurales de l'article 6 de la Convention l'ont empêché de s'expliquer devant les juges sur les faits qui lui étaient reprochés et de mettre l'accent sur le chemin parcouru depuis six années. Le requérant ajoute qu'il a subi une perte de chances réelles d'obtenir de la justice une importante diminution du quantum de la peine d'emprisonnement.

Le Gouvernement s'oppose à cette demande qui lui apparaît manifestement excessive et remarque que la réalité du préjudice moral n'est pas même explicitée. Il estime qu'un simple constat de violation constituerait, au sens de l'article 41 de la Convention, une satisfaction équitable. Il en va d'autant plus ainsi que le droit français connaît un mécanisme de réexamen d'une procédure pénale lorsque la Cour a estimé que cette procédure est entachée d'une violation de la Convention.

La Cour estime que lorsqu'un particulier, comme en l'espèce, a été victime d'une procédure entachée de manquements aux exigences de l'article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure à la demande de l'intéressé représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, mutatis mutandis, Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210, CEDH 2005-IV, Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 126, CEDH 2006 ‑ II, et Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, § 72, 27 novembre 2008). La Cour relève ensuite que la base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que le requérant n'a pas pu jouir des garanties de l'article 6. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu'eût été l'issue du procès dans le cas contraire, mais n'estime pas déraisonnable de penser que l'intéressé a subi une perte de chances ( Colozza c. Italie , arrêt du 12 février 1985, § 38, série A n o 89, et Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 80, CEDH 1999-II). A quoi s'ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue la somme de 3 000 EUR au requérant. B. Frais et dépens

Le requérant demande 5 000 EUR au titre des frais exposés dans le cadre de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement s'oppose à cette demande et rappelle que la Cour n'accorde de tels remboursements que pour les frais engagés pour corriger une éventuelle violation de la Convention, et à la condition que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, CEDH 2000 ‑ XI et Besseau c. France , n o 73893/01, 7 mars 2006). En l'espèce, en l'absence de tout justificatif établissant la réalité des frais engagés, le Gouvernement estime qu'une somme de 500 EUR constituerait un montant raisonnable.

La Cour constate que le requérant ne fournit aucun justificatif à l'appui de sa demande et qu'il a reçu la somme de 850 EUR du Conseil de l'Europe au titre de l'assistance judiciaire. Aucune somme ne lui sera donc octroyée à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 6 § 3 b), c) et e) de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 3 b) et c) de la Convention ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 3 e) de la Convention ; 4. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommages matériel et moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par le requérant ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président