A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 8754/05 prezentate de Mehmet Lütfü Ș și a lui Stanley Naismith, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 1 februarie 2005, după ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: "Dnii Mehmet Lütfü Șirin, "hsan Sirin," "Rfan Cermi Șirin," Agah Șirin, Mehmet Salih Șirin, Cengiz Șirin," "Ylmaz Șirin," "Ergün Șirin" și "Sait Sirin," și "Ms." Suzan Șirin, Rem Șenay Șirin, Ebru Nilay Sirin, Neșe çoban Șirin, Fikriye Sirin și Cahide Dinçer Sirin, sunt cetățeni turci născuți în 1928, 1933, 1948, 1942, 1946, 1939, 1937, 1949, 1951, 1947, 1983, 1980, 1946, 1939 și 1934 și reședința în Istanbul și Ankara. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către R. Tanrkulu, avocată la Diyarbakr. În urma acestor decese, domnul Harika Sirin, Figen Asuman Sirin și, respectiv, Lalehan Ayșe Sirin și domnul Ahmet Fehmi Șirin, ca moștenitori ai domnului Hashsan Șirin, și domnul meu Suna hsan Șirin, Canan Sirin Kalkan și Nilgün hsan Sirin și domnii Hasan Hsan Sirin și Aziz Șirin, moștenitori ai domnului. Agah Sirin, au continuat acțiunea în fața Curții. Toți aceștia sunt cetățeni turci și sunt, de asemenea, reprezentați în fața Curții de către domnul Tanr La 13 decembrie 2001, reclamanții au susținut că terenul lor a fost ocupat timp de mai mulți ani ca un teren care face parte dintr-un aeroport militar, însă au intentat o acțiune în despăgubire pentru expropriere de facto împotriva Ministerului Apărării ( La 20 martie 2003, instanța a acceptat cererea reclamanților și le-a acordat o indemnizație de 748 660 de lire turcești (TRY) (aproximativ 420 000 EUR), însoțită de dobânzi aferente ratei legale începând cu data sesizării sale, la 13 decembrie 2001. La 23 septembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. La 9 decembrie 2003, Curtea de Casație a respins acțiunea prin rectificarea hotărârii pronunțate de administrație. Printr-o cerere din 7 ianuarie 2004, reclamanții au solicitat administrației plata despăgubirii lor. Ei au solicitat, de asemenea, aplicarea la creanța lor a ratei maxime a dobânzii prevăzute în art. 46 din Constituție pentru perioada cuprinsă între data sesizării Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakr și cea a plății datoriei sale de către administrație. La data de 3 august 2004, administrația a aplicat ratei dobânzii legale, și nu rata maximă aplicabilă datoriilor publice. Valoarea plății este de 1 529 138,05 TRY (aproximativ 850 000 EUR). Pasajele relevante în speță din art. 46 din Constituție, astfel cum a fost modificat prin art. 18 din Legea nr. 4709 din 3 octombrie 2001, sunt astfel exprimate. [...] LUMINA DE EXPREZENTARE ȘI LUXEMBURGUL complementar devenit definitiv vor fi plătite în numerar și în numerar (...) Indemnizațiile de expropriere rămân neplătite, indiferent de motiv, vor fi majorate cu dobândă la rata maximă aplicabilă datoriilor publice (...) Prin hotărârea din 12 aprilie 2006, Adunarea Plenară a Curii de Casație a decis că interesele moratorii menționate la art. 46 din Constituție nu se aplică decât în cazul în care nu se efectuează plata unor sume datorate în temeiul unei exproprieri formale (și nu în temeiul unei exproprieri de facto). Aceasta a precizat că, în cazul unei acțiuni în culpă a unei părți de expropriere formală, rata dobânzii aplicabilă pentru perioada cuprinsă între data sesizării instanței până la data deciziei finale era rata legală comună și că rata maximă prevăzută pentru datoriile publice este mai mică decât cea prevăzută după această dată până la data la care administrația își onora datoria. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăilor lor, reproșând administraiei că și-a ocupat teritoriul timp de ani de zile, fără ca o decizie de expropriere în mod corespunzător să fi fost luată. De asemenea, ei se plâng de plata întârziată de către administrație a indemnizației acordate printr-o hotărâre care a devenit definitivă. În plus, acestea susțin că aplicarea la creanța lor a ratei de dobândă care le-a fost datorată în mod legal în locul ratei maxime aplicabile datoriilor publice, astfel cum este definită la art. 46 din Constituție, a condus la o reducere a sumei la care se datorau. ÎN Prima este cuprinsă între data sesizării Tribunalului de Mare Instanță de la Diyarbakýr și data deciziei interne definitive. A doua este cuprinsă între data deciziei interne definitive și data plății de către administrație a landului. În ceea ce privește prima perioadă, Curtea arată că instanțele naționale au constatat că administrația a ocupat terenul reclamanților fără ca o procedură de expropriere să fi fost pusă în aplicare în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, acestea au decis să le acorde celor interesați despăgubiri pentru expropriere în schimbul înscrierii în registru a bunurilor în cauză în numele Trezoreriei. Suma astfel alocată era însoțită de dobânzi aferente ratei legale comune și nu de rata maximă prevăzută în art. 46 din Constituție. Prin urmare, cu condiția ca reclamanții să se plângă de practica de fapt și de neaplicare a dreptului de proprietate asupra creanțelor lor cu privire la dobânzi la rata maximă prevăzută la art. 46 din Constituție pentru perioada cuprinsă între data sesizării Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakr și data deciziei interne definitive, aceștia ar fi trebuit să își depună acțiunea în fața Curții în termen de șase luni de la data deciziei definitive, și anume 9 decembrie 2003. Or, acest lucru nu a fost cazul în speță. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție (Y Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în ceea ce privește chestiunea despăgubirii, chiar presupunând că reclamanții și-au introdus cererea în termenul prevăzut, pentru perioada cuprinsă între data sesizării instanțelor la data deciziei interne definitive, instanțele naționale turce acordau justițiabililor, la momentul faptelor, indemnizații plus dobândă la rata legală comună, indiferent dacă ar fi fost vorba de o expropriere de facto sau de o expropriere formală. Cu alte cuvinte, pentru perioada în cauză, calcularea ratei dobânzii moratorii acordate justițianților care solicitau despăgubiri nu s-a schimbat în funcție de natura privării de proprietate; prin urmare, părțile interesate nu au trebuit să suporte o sarcină disproporționată în sensul primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, se concluzionează că, în orice caz, pentru perioada în cauză, fâșia reclamanților în ceea ce privește despăgubirile este nu numai întârziată, ci și în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție (Resul Karakoç și alții c. Turcia (dec.), nr. 30729/05, 29 iunie 2010). În ceea ce privește cea de-a doua perioadă, cuprinsă între data deciziei interne definitive și data la care a fost plătită plata în avans de către administrația națională, Curtea constată că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakýr a devenit definitivă la 9 decembrie 2003 și că a fost executată de către autorități la 3 decembrie 2003 Prin urmare, a fost nevoie de aproximativ opt luni de administrare pentru executarea hotărârii. Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, acest termen nu este rezonabil în raport cu Convenția (a se vedea mutatis mutandis Moroko c. Rusia, nr 20937/07, § 27, 12 iunie 2008, Bourdov c. Rusia (n , n 33509/04, § 84 și 85, 15 ianuarie 2009 și Hüsnü Akçakaya și alții c. Turcia (dec.), 16630/03, 6 octombrie 2009). Prin urmare, cauza reclamanților cu privire la termenul de executare a hotărârii definitive a Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakýr este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Rămâne de stabilit dacă neaplicarea articolului 46 din Constituție cu privire la creanța reclamanților a încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. Cu alte cuvinte, Curtea va decide dacă părțile interesate au trebuit să suporte o sarcină disproporționată, în sensul articolului 1 din Protocolul 1, deoarece creanța lor a fost majorată cu o rată mai mică în perioada cuprinsă între data ultimei decizii a Curții de Casație și cea a plății integrale a datoriei sale de către administrație. Este adevărat că Curtea nu poate admite, în principiu, că rata maximă a dobânzii aplicabilă datoriilor publice în temeiul articolului 46 din Constituție este rezervată exproprierilor formale și excluse în materie de expropriere fără temei juridic, totuși, Curtea consideră că, având în vedere faptul că: în speță administrația a executat hotărârea definitivă a tribunalului de mari instanțe din Diyarbakarr într-un termen rezonabil, examinarea sa se poate limita la a se limita la întrebarea dacă dreptul la despăgubiri acordat de instanțele interne reclamanților a scăzut sau nu din cauza inflației observate în cursul perioadei date ( Prin urmare, Curtea va fi în măsură să stabilească dacă, în circumstanțele cauzei, reclamanții au suferit efectiv sau nu un prejudiciu distinct de cel cauzat de pierderea terenului lor în urma exproprierii de facto. În această privință, având în vedere datele economice relevante de la data la care dispune și jurisprudența sa ( Akkuș c. Turcia, 9 iulie 1997, Rec., 1997-IV), Curtea consideră că dreptul la despăgubiri pentru expropriere facto în cazul în care nu s-a efectuat nicio reducere între data la care a fost stabilită definitiv și data la care a fost plătită. Aplicarea dobânzilor restante la rata legală comună a compensat efectele inflației la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, nu a existat nicio diferență între valoarea creanței părților interesate la stabilirea finală de către Curtea de Casație și valoarea la plata efectivă de către administrație. În lumina acestor considerații, Curtea consideră că, presupunând chiar că reclamanții au suferit o anumită sarcină, aceasta nu este nici excesivă, nici disproporționată în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Stanley Naismith Francoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
8754/05
présentée par Mehmet Lütfü ȘİRİN et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 23 novembre 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
février 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Mehmet Lütfü Șirin, İhsan Șirin, İrfan Cezmi Șirin, Agah Șirin, Mehmet Salih Șirin, Cengiz Șirin, Yılmaz Șirin, Ergün Șirin et Sait Șirin, et M
mes
Suzan Șirin, İrem Șenay Șirin, Ebru Nilay Șirin, Neșe Çoban Șirin, Fikriye Șirin et Cahide Dinçer Șirin, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1928, 1933, 1948, 1942, 1946, 1939, 1937, 1949, 1951, 1947, 1983, 1980, 1946, 1939 et 1934 et résidant à Istanbul et Ankara. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les requérants İhsan Șirin et Agah Șirin sont décédés respectivement le 28 février 2006 et le 8 juillet 2007.
A la suite de ces décès, M
mes
Harika Șirin, Figen Asuman Șirin et Lalehan Ayșe Șirin et M. Ahmet Fehmi Șirin, en tant qu’héritiers de M.
İhsan Șirin, et M
mes
Suna İhsan Șirin, Canan Șirin Kalkan et Nilgün İhsan Șirin et MM. Hasan İhsan Șirin et Aziz Șirin, en tant qu’héritiers de M.
Agah Șirin, ont continué l’action devant la Cour. Ils sont tous des ressortissants turcs et sont également représentés devant la Cour par M
e
R.
Tanrıkulu.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 décembre 2001, soutenant que leur terrain était occupé depuis plusieurs années comme un terrain faisant partie d’un aéroport militaire, les requérants intentèrent une action en dommages et intérêts pour expropriation de fait contre le ministère de la Défense («
l’administration
») devant le tribunal de grande instance de Diyarbakır.
Le 20 mars 2003, le tribunal fit droit à la demande des requérants et leur accorda une indemnité de 748
660
livres turques (TRY) (soit environ 420
000 euros (EUR)), assortie d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date de sa saisine, le 13 décembre 2001. En contrepartie, il ordonna l’inscription foncière du bien en cause au nom du Trésor.
Le 23 septembre 2003, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
Le 9 décembre 2003, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification de l’arrêt formé par l’administration.
Par une requête du 7 janvier 2004, les requérants réclamèrent à l’administration le paiement de leur indemnité. Ils demandèrent en outre l’application à leur créance du taux d’intérêt maximal prévu par l’article 46 de la Constitution pour la période comprise entre la date de la saisine du tribunal de grande instance de Diyarbakır et celle du paiement de sa dette par l’administration.
Le 3 août 2004, l’administration procéda au paiement de l’indemnité litigieuse en appliquant à celle-ci le taux d’intérêts moratoires légal, et non pas le «
taux maximum applicable aux dettes publiques
». Le montant du paiement s’élevait à 1
529 138,05 TRY (soit environ 850
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les passages pertinents en l’espèce de l’article 46 de la Constitution, tel que modifié par l’article 18 de la loi n
o
4709 du 3 octobre 2001, sont ainsi libellés
:
«
(...) L’indemnité d’expropriation et l’indemnité complémentaire devenue définitive seront versées en espèces et au comptant (...) Les indemnités d’expropriation demeurant impayées, pour quelque raison que ce soit, seront majorées d’intérêts au taux maximum applicable aux dettes publiques (...)
»
Par un arrêt du 12 avril 2006, l’assemblée plénière de la Cour de cassation décida que les intérêts moratoires mentionnés à l’article 46 de la Constitution ne s’appliquaient qu’en cas de défaut de paiement d’indemnités dues au titre d’une expropriation formelle (et non au titre d’une expropriation de fait). Elle précisa que, dans le cas d’une action en majoration d’une indemnité d’expropriation formelle, le taux d’intérêt applicable pour la période allant de la saisine du tribunal jusqu’à la date de la décision définitive était le taux légal commun, et que le taux maximum prévu pour les dettes publiques s’appliquait après cette date jusqu’à la date à laquelle l’administration honorait sa dette.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants dénoncent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens, reprochant à l’administration d’avoir occupé leur terrain pendant de longues années sans qu’une décision d’expropriation en bonne et due forme ait été prise.
Ils se plaignent également du paiement tardif par l’administration de leur indemnité accordée par une décision de justice devenue définitive.
En outre, ils allèguent que l’application à leur créance du taux d’intérêt moratoire légal commun en lieu et place du taux maximum applicable aux dettes publiques, tel que défini par l’article 46 de la Constitution, a conduit à une réduction du montant de l’indemnité qui leur était due.
La Cour considère que les griefs des requérants concernent deux périodes distinctes.
La première est comprise entre la date de la saisine du tribunal de grande instance de Diyarbakır et la date de la décision interne définitive.
La seconde est comprise entre la date de la décision interne définitive et la date du paiement de l’indemnité par l’administration.
Il convient d’examiner les griefs des requérants pour chacune de ces deux périodes.
S’agissant de la première période, la Cour relève que les juridictions nationales ont constaté que l’administration avait occupé le terrain des requérants sans qu’une procédure d’expropriation eût été mise en œuvre dans les conditions prévues par la loi. En conséquence, elles ont décidé d’octroyer aux intéressés des dommages et intérêts pour expropriation de fait en contrepartie de l’inscription foncière du bien en cause au nom du Trésor. La somme ainsi allouée était assortie d’intérêts moratoires au taux légal commun et non au taux maximum prévu par l’article 46 de la Constitution. Dès lors, pour autant que les requérants se plaignent de la pratique de l’expropriation de fait et de la non-application à leur créance d’intérêts moratoires au taux maximum prévu par l’article 46 de la Constitution pour la période comprise entre la date de la saisine du tribunal de grande instance de Diyarbakır et la date de la décision interne définitive, ils auraient dû intenter leur action devant la Cour dans un délai de six mois à partir de la date de la décision définitive, à savoir le 9 décembre 2003. Or tel n’a pas été le cas en l’espèce. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention (
Yıldırım et autres c. Turquie
(déc.), n
o
21528/06, 11
mai 2010).
Cela étant, il convient de noter que, en ce qui concerne la question de l’indemnisation, à supposer même que les requérants eussent introduit leur requête dans le délai exigé, pour la période allant de la date de saisine des tribunaux à la date de la décision interne définitive, les tribunaux nationaux turcs accordaient aux justiciables, à l’époque des faits, des indemnités majorées d’intérêts au taux légal commun, qu’il se fût agi d’une expropriation de fait ou d’une expropriation formelle.
Autrement dit, pour la période en cause, le calcul du taux des intérêts moratoires accordés aux justiciables réclamants une indemnisation ne changeait pas en fonction de la nature de la privation de la propriété.
Les intéressés n’ont donc pas eu à supporter une charge disproportionnée au sens du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Il s’ensuit que, en tout état de cause, pour la période en question, le grief des requérants quant à l’indemnisation est non seulement tardif mais aussi manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention (
Resul Karakoç et autres c. Turquie
(déc.), n
o
30729/05, 29 juin 2010).
S’agissant de la seconde période – comprise entre la date de la décision interne définitive et la date du paiement de l’indemnité par l’administration –, la Cour observe que le jugement du tribunal de grande instance de Diyarbakır est devenu définitif le 9 décembre 2003 et qu’il a été exécuté par les autorités le 3
août 2004. Il a donc fallu à l’administration environ huit mois pour l’exécuter. La Cour considère que, dans les circonstances de l’affaire, ce délai n’est pas déraisonnable au regard de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Moroko c.
Russie
, n
o
20937/07, § 27, 12
juin
2008,
Bourdov c.
Russie (n
o
2)
, n
o
33509/04, §§
84 et 85, 15 janvier 2009, et
Hüsnü Akçakaya et autres c. Turquie
(déc.), n
o
16630/03, 6 octobre 2009).
Partant, le grief des requérants sur le délai d’exécution du jugement définitif du tribunal de grande instance de Diyarbakır est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Reste à déterminer si la non-application de l’article 46 de la Constitution à la créance des requérants a ou non emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Autrement dit, la Cour s’attachera à déterminer si les intéressés ont eu à supporter une charge disproportionnée, au sens de l’article 1 du Protocole
n
o
1, du fait que leur créance a été majorée d’un taux moins élevé sur la période comprise entre la date de la dernière décision de la Cour de cassation jusqu’à celle du paiement complet de sa dette par l’administration.
S’il est vrai que la Cour ne saurait admettre en principe que le taux d’intérêt maximal applicable aux dettes publiques en vertu de l’article 46 de la Constitution soit réservé aux expropriations formelles et exclu en matière d’expropriation dépourvue de base légale, elle estime cependant que, compte tenu du fait qu’en l’espèce l’administration a exécuté le jugement définitif du tribunal de grande instance de Diyarbakır dans un délai raisonnable, son examen peut se limiter à la question de savoir si l’indemnité accordée par les tribunaux internes aux requérants a ou non diminué à raison de l’inflation observée pendant la période donnée (
Sarıca et Dilaver c. Turquie
, n
o
11765/05, §§ 49 et 65, 27 mai 2010). Ainsi, la Cour sera en mesure de dire si les requérants ont, dans les circonstances de la cause, effectivement subi ou non un préjudice distinct de celui que leur a causé la perte de leur terrain consécutive à l’expropriation de fait.
A cet égard, ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes de l’époque dont elle dispose et de sa jurisprudence (
Akkuș c. Turquie
, 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-IV), la Cour estime que l’indemnité pour expropriation
de
facto
accordée aux requérants n’a pas subi de dépréciation entre la date à laquelle elle a été définitivement déterminée et la date à laquelle elle a été payée. L’application des intérêts moratoires au taux légal commun ont compensé les effets de l’inflation de l’époque. Autrement dit, il n’y a pas eu de décalage entre la valeur de la créance des intéressés lors de sa détermination définitive par la Cour de cassation et la valeur lors du paiement effectif par l’administration.
A la lumière de ces considérations, la Cour estime que, à supposer même que les requérants aient subi une certaine charge, celle-ci n’est ni excessive ni disproportionnée au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Il s’ensuit que cette partie du grief est également manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente