CASE OF DOĞAN AND KALIN v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Violation of Art. 5-4;Violation of Art. 6-1;Violation of Art. 13
CASE OF DOĞAN AND KALIN v. TURKEY (CtEDO, 2010)
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE DOMNUL ȘI KALIN v. TURKEY (Depunerea nr. 1651/05) HOTĂRÂREA STASBOURG 21 decembrie 2010 FINAL 21/03/2011 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Doğan și Kalin v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea II), ședința ca o cameră compusă din: Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, Kristina Pardalos, judecători, și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct al secțiunii, după ce s-a deliberat în privat la 30 noiembrie 2010, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 1651/05) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți turci, dl Metin Doğan și dl Talip Kalın („reclamanții”), la 16 decembrie 2004. Reclamanții au fost reprezentați de dna M. Avcı, avocat practicant la İstanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 8 octombrie 2008, președintele secțiunii a doua a decis să anunțe cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe despre admisibilitatea și meritul cererii în același timp (ex-art. 29 § 3). Facturile CIRCUMSTANCELE CAUZULUI La 24 februarie 1994, reclamanții au fost arestați în custodie de poliție la Istanbul cu suspiciune de a fi afiliați la o organizație ilegală. La 11 martie 1994, reclamanții au fost adusi în fața judecătorului de investigare la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, care a ordonat deținerea lor în așteptarea procesului. La 23 iunie 1994, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat de la Istanbul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamanților, acuzându-i în conformitate cu art. 125 din fostul Cod Penal în desfășurarea activităților în scopul de a aduce secesiunea unei părți a teritoriului național. La 5 mai 1999, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a condamnat primul reclamant în calitate de acuzat și condamnat la moarte. În ceea ce privește al doilea reclamant, Curtea a hotărât că cazul său ar trebui să fie exclus din dosar, deoarece apărarea sa nu a fost depusă în instanță. La 29 februarie 2000, Curtea de Casație a anulat hotărârea din 5 mai 1999. Cazul a fost trimis Curtei de Securitate de Stat İstanbul pentru o examinare suplimentară. 10. La 5 februarie 2001, al doilea caz al reclamantului a fost alăturat din nou la dosar. 11. La 21 iunie 2004, reclamanții au fost eliberați în așteptarea procesului. 12. Prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial privind Iunie 2004, Curtea de Securitate a statului a fost abolită. Cazul împotriva reclamanților a fost ulterior reluat în fața Curții de Securitate İstanbul Assize. 13. Potrivit informațiilor prezentate la dosarul din 3 februarie 2010, procedurile sunt în prezent în așteptare în fața Curții de Securitate İstanbul Assize. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 14. O descriere a dreptului și practicii interne relevante înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală („CCP”) (Legea nr. 5271) la 1 iunie 2005 se poate găsi în Çobanoğlu și Budak v. Turcia (nr. 45977/99, §§ 29-31, 30 ianuarie 2007). Practica actuală în cadrul CCP este descrisă în Șayık și alții v. Turcia (nr. 1966/07, 9965/07, 35245/07, 35250/07, 36561/07, 36591/07 și 40928/07, §§ 13-15, 8 decembrie 2009). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 5 A CONVENȚIEI 15. Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că lungimea deținerii lor anterioare a fost excesivă. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 13 din Convenție că nu au existat căi de recurs interne disponibile în temeiul legii turce prin care acestea ar putea contesta ilegalitatea detenției lor anterioare. Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție, fiind lex specialis în această chestiune (a se vedea Elğay c. Turcia (dec.), nr. 18992/03, 11 16 septembrie 2007). Guvernul a contestat argumentele reclamanților. art. 5 § 3 din Convenția 17. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 18. În ceea ce privește fondul, Guvernul a susținut că detenția reclamanților s-a bazat pe existența unor motive rezonabile de suspiciune asupra acestora care au comis o infracțiune și că detenția lor a fost revizuită periodic de către o autoritate competentă, cu diligență specială, în conformitate cu cerințele prevăzute de legea aplicabilă. Acestea au subliniat faptul că infracțiunile cu care au fost acuzate reclamanții au fost de natură gravă și că continuarea reținerii lor în custodie a fost necesară pentru a preveni infracțiunile și pentru a menține ordinul public. 19. Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare este de peste nouă ani și șase luni pentru primul reclamant și peste zece ani și trei luni pentru al doilea reclamant (a se vedea Solmaz c. Turcia , nr. 27561/02 , §§ 36-37, CEDO 2007-II (extracte) 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 5 § 3 din Convenție în cazurile care divulgă perioade comparabile lungi de detenție anterioară (a se vedea, de exemplu, Tutar c. Turcia , nr. 11798/03 , § 20, 10 octombrie 2006, și Cahit Demirel c. Turcia , nr. 18623/03 , § 28, 7 iulie 2009). După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Având în vedere jurisprudența sa privind subiectul și durata deținerii anterioare a reclamanților în acest caz, Curtea constată că, în cazul instantaneu, durata deținerii anterioare a reclamantului a fost excesivă. 21. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. art. 5 § 4 din Convenția 22. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 23. În ceea ce privește fondurile cazului, Guvernul a susținut că reclamanții aveau, de fapt, posibilitatea de a contesta reținerea continuă prin depunerea de obiecții. 24. Curtea a examinat deja posibilitatea de a contesta legalitatea detenției preventive în Turcia în alte cazuri și a concluzionat că guvernul nu a demonstrat că remediile menționate mai sus prevede o procedură care a fost într-adevăr inversă pentru acuzat (a se vedea, de exemplu, Koști și alții c. Turcia , nr. 74321/01 , §§ 19-24, 3 mai 2007, și Șayık și alții c. Turcia . Curtea constată că Guvernul nu a prezentat niciun argument sau material în cazul instantaneu care ar obliga Curtea să se depărteze de concluziile sale anterioare. 25. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că s-a încălcat art. 5 § 4 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 DE CONVENȚIE 26. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale împotriva acestora nu erau raționale. În plus, în conformitate cu art. 13 din Convenție, acestea se plângeau că nu există căi de recurs interne disponibile în temeiul legii turce prin care acestea ar putea contesta lungimea excesivă a procedurii penale în cauză. Guvernul a contestat aceste acuzații. 27. Curtea constată că aceste plângeri nu sunt, vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenție, și că nu sunt inadmisibile din alte motive. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile. 28. În ceea ce privește fondul plângerii în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, Guvernul a susținut că durata procedurii nu a putut fi considerată necorespunzătoare având în vedere complexitatea cauzei, numărul acuzatului și natura infracțiunii cu care au fost acuzate reclamanții. 29. Curtea constată că procedura penală a început la 24 Februarie 1994 atunci când reclamanții au fost luati în custodie de poliție, și în conformitate cu informațiile din dosar, acestea sunt încă în așteptare înaintea instanței de primă instanță. Astfel, au durat deja peste șaisprezece ani și opt luni înainte de două nivele de jurisdicție. 30. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil” (a se vedea Daneshpayeh c. Turcia , nr. 21086/04, § 28, 16 iulie 2009). 31. În consecință, s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. 32. În ceea ce privește meritul plângerii în temeiul articolului 13 din Convenție, Curtea a examinat chestiuni similare în cererile anterioare și a constatat încălcări ale articolului 13 din Convenție în ceea ce privește lipsa unui remediu eficace în temeiul legii turce, prin care reclamanții ar fi putut contesta durata procedurii în cauză (a se vedea, cel mai recent, Daneshpayeh c. Turcia , citat mai sus, §§ 35-38). În acest caz, nu există niciun motiv să se depărteze de această concluzie. 33. În consecință, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. III. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 34. Reclamanții au susținut în temeiul articolului 14 din Convenție că au fost discriminate de când au fost judecate și acuzate de infracțiuni împotriva statului. 35. Având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea constată că depunerea de mai sus a reclamanților nu dezvăluie nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale, în urma că această plângere trebuie declarată inadmisibilă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenția. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 36. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 37. Reclamanții au solicitat 10 000 de euro (EUR) fiecare în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale. 38. Guvernul a contestat această sumă. 39. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, acordă reclamanților 10.000 EUR fiecare în ceea ce privește prejudiciile morale. 40. În plus, în conformitate cu informațiile prezentate de părți, procedurile penale împotriva reclamanților sunt încă în așteptare. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că o modalitate adecvată de a pune capăt încălcărilor pe care le-a constatat este de a încheia procedura penală în cauză cât mai rapid posibil, ținând cont de cerințele bunei administrații a justiției (a se vedea Yakıșan c. Turcia, nr. 11339/03, § 49, 6 martie 2007). Costuri și cheltuieli 41. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a le atribui sume pe contul respectiv. Dobânzile implicite 42. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod inevitabil plângerile referitoare la durata deținerii prealabile, lipsa unui remediu pentru a contesta legalitatea deținerii prealabile, durata procedurilor penale și lipsa unui remediu intern în ceea ce privește această plângere admisibilă și restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a art. 5 §§ 3 și 4 din Convenție; consideră că a existat o încălcare a art. 6 § 1 și 13 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (o mie de euro) fiecare, plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie transformat în lira turcă la rata aplicabilă la data de decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 decembrie 2010, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului