Sakellaropoulos împotriva Greciei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38110/08 depuse de Georgios SAKELLAROPOULOS împotriva Greciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 6 ianuarie 2011 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Khanlar hagiyev, Dean Spielmann, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen; grefier, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 iulie 2008, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, domnul Georgios Sakellaropoulos, este un resortisant grec, născut în 1925 și rezident la Atena.

Guvernul grec ( A fost reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic de la … Prin două decizii din 4 martie 1996, Consiliul disciplinar al lojei, hotărând în calitate de instanță de primă instanță, pronunțat împotriva reclamantului o sancțiune de suspendare; apoi, reclamantul sesizează Consiliul disciplinar, în calitate de instanță de gradul doi, compus din nouă membri. La 19 iunie 1996, Consiliul disciplinar a respins recursul său. La 19 septembrie 1996, Consiliul disciplinar a pronunțat radierea reclamantului. La 28 aprilie 1998, reclamantul sesizează instanța în instanță de mare instanță cu privire la o acțiune de recunoaștere a faptului că reședința avea nici o autoritate disciplinară asupra sa și că deciziile consiliului disciplinar erau nule și neavenite.

Într-o hotărâre din 10 decembrie 1999, tribunalul l-a respins pe motiv că loja masonică, al cărei membru era, nu avea calitatea de justițiar. La 21 aprilie 2000, instanța a confirmat această hotărâre. La 22 septembrie 2000, recurentul sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Etta, compus din trei membri, cu o acțiune declaratorie de recunoaștere a faptului că nu există nicio legătură disciplinară între acesta și boxul masonic și de obținere a anulării a trei decizii care îl privesc. El susținea, printre altele, că consiliile disciplinare din loja masonică nu aveau nici o existență legală, că procedura în fața lor nu era publică, că membrii loja și-au extins în mod abuziv competențele la chestiuni disciplinare, că decizia de primă instanță îl condamna din alte motive decât cele menționate în actul de acuzare și că cei cinci judecătorii recuzați au participat la examinarea cererii de recuzare.

printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2002, tribunalul de mare instanță s-a declarat incompetent și a trimis cauza în fața aceleiași instanțe formate dintr-un singur judecător, pe motiv că la nivelul unui număr de persoane era asimilabil unei asociații și că numai această ultimă instanță era competentă în acest domeniu. Reclamantul notifia acțiunea sa la … Printr-o hotărâre din 14 mai 2003, Tribunalul a respins acțiunea reclamantului pentru lipsa de calitate pentru a acționa în acest sens. Acesta a considerat că, pentru uniunile de persoane, dispozițiile privind asociațiile erau aplicabile și că loja deținută de un statut care nu menționa, printre motivele care puteau duce la anularea unei decizii a unui consiliu disciplinar, că aceiași judecători nu puteau participa succesiv în primă instanță și în apel.

La 19 martie 2004, reclamantul a solicitat atât împotriva deciziei Tribunalului de Mare Instanță, compusă din trei membri, cât și împotriva hotărârii Tribunalului cu un judecător unic în fața instanței judecătorești judecătorești judecătorești. El susținea că deciziile loja erau nule și neavenite și că a trebuit să fie considerat nemaiîntâlnite. Apelurile au fost însoțite și dezbaterile au avut loc la 2 noiembrie 2004. La 3 februarie 2005, instanța de apel a demisionat pe reclamant și a luat în considerare faptul că statutul și soluționarea cabinei au arătat că aceasta era o uniune a persoanelor fără scop lucrativ, organizată și funcționând ca o asociație fără statutul oficial al acesteia. Rapoartele sale legale erau reglementate în primul rând de statutul său, apoi în mod accesoriu de dispozițiile relevante ale Codului civil privind asociațiile.

Statutul cabinei indica în mod specific actele și omisiunile membrilor săi, constituind încălcări disciplinare, organele competente pentru a impune sancțiuni, precum și procedura care trebuie urmată în această privință. În consecință, cabina putea exercita o putere disciplinară asupra reclamantului și deciziile sale de suspendare, apoi de radiere, nu erau nule. În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia avea dreptul de a solicita anularea acestor decizii în temeiul articolelor 88 și 101 din Codul civil, acest drept era prevăzut, deoarece termenul necesar pentru exercitarea căii de atac a expirat. La 7 aprilie 2006, reclamantul s-a ocupat de casare.

La 12 martie 2008, Curtea de Casație a respins recursul, din cauza alegerilor parlamentare din 16 septembrie 2007. În cazul în care nu se poate stabili o cale de atac împotriva unei persoane fizice sau juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice sau a unei persoane juridice, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană fizică sau o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană fizică sau o persoană sau o persoană, o persoană fizică sau o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică sau o face, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică sau o face, o persoană sau o face sau o persoană sau o face, o face sau o persoană sau o face sau o face, ea, o face sau o face sau o face, o face sau o face, o face,

o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, sau o face, sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, sau o face, Articolele relevante din Codul civil dispun de art. 61 O uniune de persoane, pentru a urmări un scop determinat, precum și un set de bunuri alocate serviciului unui anumit scop, pot dobândi personalitate juridică, în cazul în care condițiile prevăzute în lege au fost respectate.

art. 101 O decizie din partea adunării asociației înculcă nulitatea dacă nu respectă legea sau statutul. Nulitatea este pronunțată de instanță în urma unei acțiuni a unui membru care nu a fost de acord cu decizia sau a oricărei alte persoane care are un interes în acțiune. Acțiunea nu poate fi desfășurată după ce a fost efectuată o perioadă de șase luni de la data deciziei adunării (...). art. 107 Pentru uniunile de persoane create în vederea urmăririi unui scop și care nu constituie o asociere, se aplică, în cazul în care nu este dispus altfel, dispozițiile privind societățile. În cazul în care o astfel de uniune este convertită în asociere, transferul de bunuri către societatea comercială în conformitate cu dispozițiile generale.

Articolele 78-106 din Codul civil reglementează asociațiile, adică la nivelul a cel puțin 20 de persoane fizice, care nu au scop lucrativ și au personalitate juridică pe care o au prin hotărâre atunci când sunt îndeplinite anumite condiții prevăzute de lege. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1) În primul rând, Guvernul cu privire la aplicabilitatea articolului 6 în speță. El subliniază că, în fața instanțelor naționale, recurentul tindea să obțină o hotărâre declaratorie, conform căreia reședința nu avea competențe disciplinare și nu la data anulării uneia dintre hotărârile sale.

Instanțele sesizate au interpretat dreptul reclamantului în discuție în fața lor ca dreptul unui membru al unei uniuni de persoane Cu toate acestea, acest drept fusese prescris înainte de introducerea primei acțiuni și a celei de a doua. întrucât instanțele trebuiau, pe de o parte, să se bazeze pe art. 107 din Codul civil și, pe de altă parte, să se pronunțe că nu are legătură de natură disciplinară între el și loja. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 alin. A se vedea, de exemplu, Hotărârea Allan Jacobsson c. Suedia din 25 octombrie 1989, seria A nr 163, § 72), pe care o putem susține, cel puțin în mod susținutabil, recunoscută în dreptul intern.

;se poate referi atât la existența unui drept, cât și la întinderea sau modalitățile de exercitare a acestuia.Încheierea procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul în cauză, o legătură neclară sau repercusiuni îndepărtate nu sunt suficiente pentru a aduce în joc art. 6 alineatul (1) (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Balmer-Schafroth c. Elveția din 26 august 1997, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1997-IV, § 32. În speță, Curtea constată că, atunci când sesiza Tribunalul de Mare Instană, recurentul susținea că nu există nicio legătură disciplinară între acesta și loja și că, prin urmare, deciziile acesteia care îi impuneau o pedeapsă de suspendare și apoi de radiere erau nule și neavenite.

El tindea atât de mult să facă să se recunoască lipsa oricărei puteri disciplinare împotriva sa, încât să obțină anularea deciziilor în litigiu ale consiliilor disciplinare. În spatele problemei stabilirii naturii cabinei de care aparține reclamantul, și anume distincția între o uniune de persoane și o asociație, la data procedurii în fața instanțelor sesizate de reclamant consta în posibilitatea ca acesta să continue să fie membru al cabinei și, prin urmare, confirmarea dreptului său de a face parte dintr-o asociație, drept care are caracter civil. În această privință, Curtea amintește că, în hotărârea Apeh Üldözötteinek Szövetsege și alții c. Ungaria 32367/96, §§ 34-35, 5 octombrie 2000), aceasta a concluzionat că o procedură privind înregistrarea unei asociații se referea la drepturile de caracter civil ale acesteia, chiar dacă, în conformitate cu legislația internă, problema libertății de asociere în domeniul dreptului public.

Or, în prezenta cauză, are loc un litigiu între persoane fizice privind dreptul de asociere, care este recunoscut atât de Constituția elenă, cât și de Convenție. Recunoașterea lipsei oricărei puteri disciplinare a asociației împotriva reclamantului și, în subsidiar, anularea hotărârilor în litigiu ale consiliului disciplinar ar fi permis reclamantului să continue să beneficieze de acest drept. Pentru a se pronuna cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) în speță, Curtea ia în considerare faptul că recurentul a avut acces la o instană în temeiul dreptului intern.

Chiar dacă instanele civile au decăzut, ele s-au întemeiat pe dispoziiile relevante ale Codului civil și au luat în considerare, de fapt, contestaia referitoare la dreptul aplicabil (a se vedea mutatis mutandis) (a se vedea Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda , [GC] n 63235/00, § 62 și 63, 19 aprilie 2007). Curtea a constatat că art. 6 alineatul (1) se aplica procedurii în fața instanțelor elene. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția în această privință din partea guvernului. 2) În al doilea rând, guvernul susține că, în cazul în care cauza ca atare nu era complexă, aceasta prezenta totuși o problemă de aplicare a dispozițiilor legale la faptele cauzei, ceea ce a dus la retrimiterea cauzei din cauza formării colegiale a instanței de mari instanțe la o formare cu un singur judecător.

În plus, reclamantul ar fi așteptat zece și, respectiv, paisprezece luni de la pronunțarea hotărârilor Tribunalului de Mare Instanță și a Tribunalului de Primă Instanță pentru a interjecta recursul și pentru a se asigura că acesta este casation. Reclamantul retorcă faptul că durata procedurii nu a fost justificată deoarece cauza nu a fost complexă, el însuși nu a solicitat o amânare în culpă și judecătorii din toate gradele de jurisdicție care au trebuit să cunoască o cauză au fost de acord cu privire la interpretarea articolului 107 din Codul civil.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 22 septembrie 2000, cu sesizarea tribunalului pendinte, și s-a încheiat la 12 martie 2008, cu hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, procedura în litigiu a durat șapte ani și șase luni pentru trei grade de instanță.

Curtea constată că, în cazul în care procedura a durat între 22 septembrie 2000 și 12 martie 2008, nu trebuie mai întâi să se pună la dispoziția autorităților judiciare perioadele în care reclamantul a rămas inactiv înainte de data depunerii cererii de recurs sau să se poată ocupa de recurs: de la 14 mai 2003 până la 19 martie 2004 pentru recurs și de la 3 februarie 2005 până la 7 aprilie 2006 pentru recurs, adică mai mult de doi ani. Astfel, procedura în fața Tribunalului de Mare Instanță a durat trei ani, cinci luni și unsprezece zile, cea în fața instanței judecătorești de apel zece luni și cincisprezece zile și cea în fața Curții de Casație doi ani și cincisprezece zile. Curtea arată că procedura în fața instanței de mare instanță a dat naștere la două hotărâri, ceea ce se referă la necesitatea de a decide cu privire la normele de competență.

Procedura în fața Curții de Casație a fost întârziată din cauza organizării alegerilor parlamentare din 16 septembrie 2007, fapt care nu poate fi imputat autorităților judiciare, iar Curtea constată că ședința a fost stabilită la o dată apropiată după această amânare. Pe scurt, având în vedere considerațiile de mai sus și faptul că reclamantul nu face referire la nicio întârziere specială atribuită autorităților, Curtea consideră că termenul procedurii în prezenta cauză nu poate fi considerat rezonabil. Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă.

Søren Nielsen Nina Vajć Premier

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 38110/08 présentée par Georgios SAKELLAROPOULOS contre la Grèce La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 6 janvier 2011 en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Christos Rozakis, Anatoly Kovler, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier, Vu la requête susmentionnée introduite le 23 juillet 2008, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Georgios Sakellaropoulos, est un ressortissant grec, né en 1925 et résidant à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est avocat et franc-maçon, membre de la loge « Orfefs ». Par deux décisions du 4 mars 1996, le conseil disciplinaire de la loge, statuant en tant que juridiction de première instance, prononça à l’encontre du requérant une sanction de suspension. Le requérant saisit alors le conseil disciplinaire, en tant que juridiction de deuxième degré, composé de neuf membres. Le 19 juin 1996, le conseil disciplinaire rejeta son recours. Le 19 septembre 1996, le conseil disciplinaire prononça la radiation du requérant. Le 28 avril 1998, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action tendant à faire reconnaître que la loge n’avait aucune autorité disciplinaire sur lui et que les décisions du conseil disciplinaire étaient nulles et non avenues.

Par un jugement du 10 décembre 1999, le tribunal le débouta au motif que la loge maçonnique, dont il était membre, n’avait pas la qualité de justiciable. Le 21 avril 2000, la cour d’appel d’Athènes confirma ce jugement. Le 22 septembre 2000, le requérant saisit le tribunal de grande instance d’Athènes composé de trois membres, d’une action déclaratoire tendant à faire reconnaître qu’il n’existait aucun lien disciplinaire entre lui et la loge maçonnique et à obtenir l’annulation de trois décisions le concernant.

Il alléguait, entre autres, que les conseils disciplinaires de la loge maçonnique n’avaient aucune existence légale, que la procédure devant eux n’était pas publique, que les membres de la loge avaient étendu de manière abusive leurs compétences aux questions disciplinaires, que la décision de première instance le condamnait pour d’autres raisons que celles mentionnées dans l’acte d’accusation et que les cinq « juges » récusés avaient participé à l’examen de la demande de récusation. Par un jugement du 14 novembre 2002, le tribunal de grande instance se déclara incompétent et renvoya l’affaire devant la même juridiction composée d’un seul juge, au motif que l’union de personnes était assimilable à une association et que seule cette dernière juridiction était compétente en la matière.

Le requérant notifia son action à l’Etat, en particulier au ministère de la Santé chargé de surveiller la loge maçonnique, et l’invita à intervenir dans la procédure afin d’éclairer le tribunal quant à l’action et à la politique de la loge. L’Etat refusa d’intervenir. L’audience devant le tribunal de grande instance, siégeant avec un juge unique, eut lieu le 13 mars 2003. Par un jugement du 14 mai 2003, le tribunal rejeta l’action du requérant pour défaut de qualité pour agir de celui-ci. Il considéra que pour les unions de personnes, les dispositions relatives aux associations étaient applicables, et que la loge disposait d’un statut qui ne mentionnait pas, parmi les motifs pouvant conduire à l’annulation d’une décision d’un conseil disciplinaire, que les mêmes juges ne pouvaient participer successivement en première instance et en appel.

Le 19 mars 2004, le requérant interjeta appel tant contre la décision du tribunal de grande instance, composé de trois membres, que contre celle du tribunal siégeant avec un juge unique devant la cour d’appel d’Athènes. Il soutenait que les décisions de la loge étaient nulles et non avenues et qu’ainsi il devait être considéré comme n’ayant jamais été radié de celle-ci. Les appels furent joints et les débats eurent lieu le 2 novembre 2004. Le 3 février 2005, la cour d’appel débouta le requérant. Elle considéra qu’il ressortait du statut et du règlement de la loge que celle-ci était une union de personnes sans but lucratif, organisée et fonctionnant comme une association sans en avoir formellement le statut.

Ses rapports légaux étaient régis d’abord par ses statuts, puis de manière accessoire par les dispositions pertinentes du code civil relatives aux associations. Les statuts de la loge indiquaient de manière spécifique les actes et omissions de ses membres, constituant des infractions disciplinaires, les organes compétents pour infliger des sanctions, ainsi que la procédure à suivre à cet égard. En conséquence, la loge pouvait exercer un pouvoir disciplinaire sur le requérant et ses décisions de suspension, puis de radiation, n’étaient pas nulles. Quant à l’allégation du requérant selon laquelle il avait le droit de demander l’annulation de ces décisions sur le fondement des articles 88 et 101 du code civil, ce droit se trouvait prescrit, car le délai requis pour exercer le recours était écoulé.

Le 7 avril 2006, le requérant se pourvut en cassation. L’audience, initialement fixée au 17 septembre 2007, fut ajournée au 21 janvier 2008, en raison de la tenue des élections législatives du 16 septembre 2007. Le 12 mars 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle releva que l’union de personnes constitue une « association non reconnue » et que les relations qu’elle fait naître sont régies par son statut et, de manière subsidiaire, par les articles du code civil relatifs aux associations. L’arrêt de la cour d’appel avait à juste titre admis que la loge exerçait un pouvoir disciplinaire sur le requérant et que, par conséquent, les décisions attaquées étaient valables.

B. Le droit et la pratique internes pertinents Les articles pertinents du code civil disposent : Article 61 « Une union de personnes, en vue de poursuivre un but déterminé, de même qu’un ensemble de biens affectés au service d’un but déterminé, peuvent acquérir la personnalité juridique, si les conditions inscrites dans la loi ont été observées. » Article 101 « Une décision de l’assemblée de l’association encourt la nullité si elle méconnaît la loi ou le statut. La nullité est prononcée par le tribunal à la suite d’une action d’un membre qui n’a pas été d’accord avec la décision ou de toute autre personne ayant un intérêt pour agir. L’action ne peut pas être exercée après l’écoulement d’un délai de six mois à compter de la décision de l’assemblée (...).

» Article 107 « Aux unions de personnes créées en vue de la poursuite d’un but, et ne constituant pas une association, sont applicables, s’il n’est pas disposé autrement, les dispositions relatives aux sociétés. Lorsqu’une telle union est convertie en association, le transfert de biens à celle-ci s’opère suivant les dispositions générales. » Les articles 78 à 106 du code civil régissent les associations, soit l’union de vingt personnes physiques au moins, qui n’ont pas de but lucratif et disposent d’une personnalité juridique qu’elles acquièrent par décision judiciaire lorsque certaines conditions prévues par la loi se trouvent remplies. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure.

EN DROIT Le requérant allègue un dépassement du délai raisonnable de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1) En premier lieu, le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 6 en l’espèce. Il souligne que devant les juridictions nationales, le requérant tendait à obtenir un jugement déclaratoire, selon lequel la loge n’avait pas de pouvoirs disciplinaires et non l’annulation d’une de ses décisions. Les juridictions saisies ont interprété le droit du requérant en jeu devant elles comme le droit d’un membre d’une « union de personnes » de solliciter l’annulation d’une décision de celle-ci par application analogique des dispositions relatives aux associations.

Or, ce droit avait été prescrit avant l’introduction tant de la première action que de la seconde. Le requérant rétorque que son litige relevait de la sphère « civile » car les tribunaux devaient, d’une part, se fonder sur l’article 107 du code civil et, d’autre part, juger qu’il n’existait pas de lien de nature disciplinaire entre lui et la loge. La Cour rappelle que, pour que l’article 6 § 1 trouve à s’appliquer sous sa rubrique « civile », il faut qu’il y ait « contestation » sur un « droit » « de caractère privé » (sur ce point particulier, voir, par exemple, l’arrêt Allan Jacobsson c. Suède du 25 octobre 1989, série A n o 163, § 72) que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne.

Il doit s’agir d’une « contestation » réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. L’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, un lien ténu ou des répercussions lointaines ne suffisant pas à faire entrer en jeu l’article 6 § 1 (voir, par exemple, l’arrêt Balmer-Schafroth c. Suisse du 26 août 1997, Recueil des arrêts et décision 1997-IV, § 32). En l’espèce, la Cour note qu’en saisissant le tribunal de grande instance, le requérant soutenait qu’il n’existait aucun lien de nature disciplinaire entre lui et la loge et que, par conséquent, les décisions de celle-ci lui infligeant une peine de suspension, puis de radiation, étaient nulles et non avenues.

Il tendait tant à faire reconnaître l’absence de tout pouvoir disciplinaire à son encontre qu’à obtenir l’annulation des décisions litigieuses des conseils disciplinaires. Derrière la question de la détermination de la nature de la loge à laquelle appartenait le requérant, à savoir la distinction entre une union de personnes et une association, l’enjeu de la procédure devant les tribunaux saisis par le requérant consistait en la possibilité pour lui de continuer à être membre de la loge, et donc la confirmation de son droit de faire partie d’une association, droit qui revêt un caractère civil.

La Cour rappelle à cet égard que dans l’arrêt Apeh Üldözötteinek Szövetsége et autres c. Hongrie (n o 32367/96, §§ 34-35, 5 octobre 2000), elle a conclu qu’une procédure relative à l’enregistrement d’une association portait sur les droits de caractère civil de celle-ci, même si au regard de la législation interne, la question de la liberté d’association relevait du domaine du droit public. Or, dans la présente affaire, il s’agissait d’un litige entre particuliers portant sur le droit d’association, droit reconnu tant par la Constitution grecque que par la Convention. La reconnaissance de l’absence de tout pouvoir disciplinaire de l’association à l’encontre du requérant et, à titre subsidiaire, l’annulation des décisions litigieuses du conseil disciplinaire, auraient permis au requérant de continuer à bénéficier de ce droit.

Pour se prononcer sur l’applicabilité de l’article 6 § 1 en l’espèce, la Cour tient compte du fait que le requérant a eu accès à un tribunal en vertu du droit national. Même si les juridictions civiles l’ont débouté, elles se sont fondées sur les dispositions pertinentes du code civil et ont en réalité statué sur la contestation relative au droit susmentionné de l’intéressé (voir, mutatis mutandis , Vilho Eskelinen et autres c. Finlande , [GC] n o 63235/00, §§ 62 et 63, 19 avril 2007). La Cour en déduit que l’article 6 § 1 était applicable à la procédure devant les juridictions grecques. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception soulevée à cet égard par le Gouvernement.

2) En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que si l’affaire en tant que telle n’était pas complexe, elle présentait néanmoins un problème d’application des dispositions légales aux faits de la cause, ce qui a eu pour conséquence le renvoi de l’affaire de la formation collégiale du tribunal de grande instance à une formation avec un juge unique. De plus, le requérant aurait attendu respectivement dix et quatorze mois après le prononcé des décisions du tribunal de grande d’instance et de la cour d’appel pour interjeter appel et se pourvoir en cassation. Le requérant rétorque que la durée de la procédure n’était pas justifiée car l’affaire n’était pas complexe, lui-même n’avait pas demandé d’ajournement d’audience et les juges de tous les degrés de juridiction qui ont eu à connaître de l’affaire, avaient été d’accord quant à l’interprétation de l’article 107 du code civil.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La période à considérer a débuté le 22 septembre 2000, avec la saisine du tribunal de grande instance d’Athènes, et a pris fin le 12 mars 2008, avec l’arrêt de la Cour de cassation. La procédure litigieuse a donc duré sept ans et six mois environ pour trois degrés de juridiction.

La Cour note que si la procédure a duré du 22 septembre 2000 au 12 mars 2008, il convient d’abord de ne pas imputer aux autorités judiciaires les périodes pendant lesquelles le requérant est resté inactif avant d’interjeter appel ou de se pourvoir en cassation : du 14 mai 2003 au 19 mars 2004 pour l’appel et du 3 février 2005 au 7 avril 2006 pour le pourvoi, soit plus de deux ans. Ainsi, la procédure devant le tribunal de grande instance a duré trois ans, cinq mois et onze jours, celle devant la cour d’appel dix mois et quinze jours et celle devant la Cour de cassation deux ans et quinze jours. Or la Cour relève que la procédure devant le tribunal de grande instance a donné lieu à deux jugements, ce qui s’expliquait par la nécessité de décider sur des règles de compétence.

La procédure devant la Cour de cassation a été retardée à cause de la tenue des élections législatives du 16 septembre 2007, fait qui ne saurait être imputé aux autorités judiciaires, et la Cour note que l’audience a été fixée à une date rapprochée après cet ajournement. En somme, compte tenu des considérations précitées et du fait que le requérant ne fait état d’aucun retard particulier imputable aux autorités, la Cour estime que le délai de la procédure dans la présente affaire ne saurait être considéré comme déraisonnable. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable.

Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente