CINCEA SECȚIUNEA A CINCEA CAUZA ANTOANETA IVANOVA c. BULGARIE Cerere nr. 28899/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 februarie 2011 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Antoaneta Ivanova c. Bulgaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-un comitet compus din Mirjana Lazarova Trajkovska, președinte, Karel Jungwiert, Julia Laffranque, judecători, și de Stephen Phillips, grefier adjunct al secțiunii, După ce a intenționat în camera consiliului la 31 ianuarie 2011, înmânarea hotărârii, care a fost adoptată la această dată procedurală A . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 25 iunie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 28 ianuarie 2009, președintele celei de-a cincea secțiuni a decis să comunice motivul întemeiat pe durata procedurii. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet de trei judecători. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L La data de 30 iunie 1998, profesorul a fost concediat din funcția de profesor într-un liceu, fiind acuzat de abatere gravă, fiind acuzat că a predat cursuri private, contra unei remunerații, unor elevi din școala sa, activități interzise de legislația relevantă. La 9 iulie 1998, reclamanta a solicitat Tribunalului de District d a anula decizia de concediere, de a reintegra în postul său și de a acorda despăgubiri pentru concedierea ilegală și pentru concediul plătit care nu a fost utilizat. Au avut loc patru audieri între 21 octombrie 1998 și 2 iulie 1999 în cursul cărora au fost prezentate două rapoarte de competență, au fost audiați martori și au fost adunate dovezi; printr-o hotărâre din 24 august 1999, tribunalul de district a respins cererile reclamantei. Prin hotărârea din 4 februarie 2000, tribunalul regional a respins recursul. 12. Recurenta s-a ocupat de casare. 13. printr-o hotărâre din 1 martie 2001, Curtea Supremă de Casație a anulat hotărârea atacată și a retrimis cauza Tribunalului Regional. 14. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2001, tribunalul regional a anulat hotărârea Tribunalului de District și a acceptat cererile recurentei. 16. La 20 februarie 2002, lit. (a) a solicitat Curții Supreme de Casație să stabilească încuviințarea pentru o dată mai apropiată, având în vedere caracterul litigiului. La 25 iunie 2003, aceaceasta a fost informată de Curtea Supremă de Casație că: din cauza supraîncărcării acesteia, în special în materia dreptului la muncă, nu a fost posibil să se devanseze data la care a fost pronunțat. 18. Prin hotărârea din 29 decembrie 2003, Curtea Supremă de Casație a primit recursul în casare și a anulat parțial hotărârea atacată. În special, cererile recurentei privind anularea concedierii și reintegrarea acesteia în funcția sa au fost respinse, precum și una dintre cererile sale de despăgubire. Înalta instanță a considerat că vina a fost comisă și că această greșeală era suficient de gravă pentru a justifica concedierea sa și a reținut că comportamentul reclamantei nu se referea la cerințele morale deosebit de ridicate care corespund postului de profesor. Alte fapte relevante 20. Recurenta precizează că, înainte de a fi concediată, se pregătea să efectueze o examinare pentru a-și îmbunătăți calificarea profesională. II. LICHIDUL INTERNE PERTINENT Acțiunea reglementată de art. 217a din Codul de procedură civilă (CPC) din 1952. În iulie 1999, s-a prevăzut că părțile la o procedură civilă pot introduce o cale de atac pentru a se plânge de întârzierea unei proceduri. O astfel de cale de atac a fost introdusă direct în fața instanței superioare, fără a fi comunicată părții pârâte. Președintele Tribunalului Superior examina acțiunea imediat, fără a convoca părțile la litigiu. Instrucțiunile sale cu privire la măsurile care trebuie luate de instanța sesizată cu cauza aveau caracter obligatoriu. În caz de întârziere în procedură, el putea propune colegiului disciplinar al Consiliului superior al magistraturii d 5 din 29 decembrie 1996 privind îmbunătățirea calificării profesionale a cadrelor didactice (Наредба No 5 от 29 декември 1996 г. за условия за повиаване квалитацията на педагигитеските кадри) 22. În conformitate cu art. 16 alineatul (2) din decretul menționat, candidații pentru obținerea unui grad superior de calificare profesională nu trebuie să fi făcut obiectul unei sancțiuni disciplinare sau trebuie să fi fost radiați. În conformitate cu art. 197 alineatul (1) din Codul muncii, sancțiunile disciplinare se elimină după o perioadă de un an de la data la care au fost impuse. ÎN CEEA CE PRIVEȘTE VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 24. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 25. Acesta ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne, considerând că recurenta nu este prevalorată de acțiunea prevăzută la art. 217a din CPC din 1952; de asemenea, consideră că durata procedurii a fost condiționată de o anumită complexitate a cauzei și de trimiterea acesteia de către Curtea Supremă de Casație. În plus, instanțele interne au aplicat termenele cele mai puțin scurte pentru stabilirea ședințelor și adoptarea hotărârilor. 26. Recurenta consideră, la rândul ei, că acțiunea întemeiată pe art. 217a din CPC din Ecuador nu era de epuizat în măsura în care este de depus la un tribunal superior și, în cazul său, procedura a fost amânată în etapa de examinare de către cea mai înaltă instanță. Aceasta precizează că durata procedurii nu a fost justificată nici de complexitatea cauzei, nici de propriul său comportament și că autoritățile nu au luat în considerare în mod corespunzător problema, și anume să ajungă la o soluție rapidă la cererea sa de recuperare în funcțiile sale. Curtea arată că acțiunea prevăzută la art. 217a din CPC din 1952 a fost considerată eficientă din punct de vedere teoretic (Simizov c. Bulgaria, nr. 59523/00, § 56, 18 octombrie 2007). Cu toate acestea, trebuie să se determine ce efect ar fi avut asupra duratei totale a procedurii având în vedere circumstanțele din speță ( Holzinger c. Austria (n., n. 23459/94, § 22, CEDH 2001 I și Simizov) Curtea consideră că această întrebare ridică anumite aspecte care sunt legate de fond și decide să facă parte din fondul excepiei preliminare invocate de guvern. 28. Curtea constată, de asemenea, că acest mai este în mod evident bine întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenie și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Pe fond 29. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 iulie 1998 și a fost încheiată la 29 decembrie 2003. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, cinci luni și douăzeci de zile. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. Curtea reamintește că este necesară o diligență specială pentru soluționarea muncii (Ruotolo c. Italia, Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39, § 17). În acest sens, un angajat care este suspendat sau concediat în mod eronat de către angajatorul său are un interes personal important de a obține rapid o decizie judecătorească privind legalitatea acestei măsuri, litigiile privind munca care solicită prin natura lor o decizie rapidă, ținând cont de responsabilitatea instanței pentru persoana în cauză, care pierde, din cauza concedierii, mijloacele sale de subzistență ( Obermeier c. Austria, 28 iunie 1990, § 72, seria A n 179, și Caleffi c. Italia , 24 mai 1991, § 17, seria A n 206 B. 31. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior). Curtea consideră că cauza nu reprezenta o complexitate specială de fapt și de drept și, în plus, procedura avea o miză specială pentru reclamantă în măsura în care se referea la o cerere de anulare a deciziei de concediere și la o cerere de despăgubire. Pe de altă parte, Curtea nu subliniază niciun element care să permită să se concluzioneze că recurenta a contribuit la prelungirea procedurii. 33. În ceea ce privește comportamentul instanțelor naționale, Curtea constată că: în speță, întârzierea principală în procedură a fost cauzată de faptul că Curtea Supremă de Casație a luat doi ani pentru a se pronunța cu privire la recursul în casarea angajatorului, în timp ce la 34. Întrebarea este în acest sens dacă reclamanta ar fi putut introduce o acțiune în temeiul articolului 217a din CPC 1952 și dacă exercitarea acesteia ar fi putut face mai puțin decât rezonabil. Or, având în vedere faptul că întârzierea esențială a fost cauzată de Curtea Supremă de Casație și că nu există o instanță superioară, în timp ce acțiunea în cauză trebuie introdusă în fața președintelui instanței superioare (punctul 21 de mai sus), nu se stabilește că această cale de drept a fost disponibilă reclamantului (Pavlova c. Bulgaria, 39855/03, § 31, 14 ianuarie 2010, Maria Ivanova c. Bulgaria, n 10905/04, § 35, 18 martie 2010, Kabakchievi c. Bulgaria, n 8812/07, § 41, 6 mai 2010). 35. În concluzie, având în vedere jurisprudența sa în această privință și, în special, jurisprudența instanței pentru reclamantă, Curtea consideră că durata procedurii nu a răspuns la cerința termenului rezonabil 36. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea. Despre celelalte violări ale regimului 37. În ceea ce privește art. 6, recurenta se plânge, de asemenea, că instanțele interne nu au fost imparțiale. În special, Comisia consideră că Curtea Supremă de Casație n De asemenea, Comisia consideră că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, întrucât informațiile conform cărora ar fi dat cursuri private în schimbul unei remunerații au fost calomniatoare. Invocând în esență art. 8, se plânge că concedierea i-a afectat reputația considerând că motivele hotărârii Curții Supreme de Casație au fost lipsite de respect pentru calitățile sale morale. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta regretă consecințele financiare ale pierderii locului de muncă. În cele din urmă, pe teren de la art. 2 din Protocolul nr. 1, reclamanta a afirmat că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește această parte a cererii, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. În consecință, aceste obiecții sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. III PRIVIND LEGAREA LEGĂTUREI 41 DIN CONVENȚIA 39. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Guvernul contestă aceste pretenții. 42. Curtea consideră că reclamanta a suferit o anumită eroare morală. Statuând în echitate, aceasta îi acordă 1 200 EUR în acest scop. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 43. Recurenta solicită, de asemenea, în scris, 261 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1 067 EUR pentru cei angajați în fața Curții; de asemenea, aceasta solicită ca sumele care i-ar fi alocate în acest scop să fie plătite direct avocatului său. 44. Guvernul contestă aceste pretenții. 45. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 600 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 46. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA ÎN LÂNGĂ, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni, următoarele sume, care să fie convertite în levuri bulgare la rata aplicabilă la data Regulamentului 200 EUR (mii de euro două sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii). 600 EUR (șase cenți EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamantă, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, care urmează să fie vărsată în contul bancar indicat de avocatul reclamantei în Bulgaria de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 24 februarie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Mirjana Lazarova Trajkovska Modulul adjunct președinte
CINQUIÈME SECTION
ANTOANETA IVANOVA c. BULGARIE
(
Requête n
o
28899/04)
ARRÊT
24 février 2011
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Antoaneta Ivanova c. Bulgarie,
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en un Comité composé de
:
Mirjana Lazarova Trajkovska,
présidente,
Karel Jungwiert,
Julia Laffranque,
juges,
et de Stephen Phillips,
greffier adjoint
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
28899/04) dirigée contre la République de Bulgarie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Antoaneta Alexandrova Ivanova («
la requérante
»), a saisi la Cour le 25 juin 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
3.
Le 28 janvier 2009, le président de la cinquième section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure. En application du Protocole n
o
14, la requête a été attribuée à un Comité de trois juges.
I.
4.
La requérante est née en 1957 et réside à Vratsa.
5.
Le 30 juin 1998, l’intéressée, qui exerçait la fonction d’enseignant dans un lycée, fut licenciée pour faute grave. Il lui était reproché d’avoir donné des cours privés, contre rémunération, à des élèves de son établissement, activité interdite par la législation pertinente.
A.
La procédure de contestation du licenciement
6.
Le 9 juillet 1998, la requérante demanda au tribunal de district d’annuler la décision de licenciement, d’ordonner sa réintégration dans son poste et de lui accorder des indemnités pour licenciement irrégulier et pour congé payé non utilisé.
7.
Quatre audiences eurent lieu entre le 21 octobre 1998 et le 2 juillet 1999 au cours desquelles deux rapports d’expertise furent présentés, des témoins furent entendus et des éléments de preuves furent recueillis.
8.
Par un jugement du 24 août 1999, le tribunal de district rejeta les demandes de la requérante.
9.
L’intéressée interjeta appel auprès du tribunal régional.
10.
Celui-ci tint une audience le 18 janvier 2000.
11.
Par un jugement du 4 février 2000, le tribunal régional rejeta l’appel.
12.
La requérante se pourvut en cassation.
13.
Par un arrêt du 1
er
mars 2001, la Cour suprême de cassation annula le jugement attaqué et renvoya l’affaire au tribunal régional.
14.
L’audience eut lieu le 7 novembre 2001.
15.
Par un jugement du 27 novembre 2001, le tribunal régional annula le jugement du tribunal de district et fit droit aux demandes de la requérante.
16.
L’employeur se pourvut en cassation.
17.
Le 20 février 2002, l’intéressée demanda à la Cour suprême de cassation de fixer l’audience pour une date plus proche eu égard au caractère du litige. Le 25 juin 2003, elle fut informée par la Cour suprême de cassation qu’en raison de la surcharge de celle-ci, notamment en matière de contentieux du droit de travail, il n’était pas possible d’avancer la date de l’audience.
18.
L’audience eut lieu le 25 juin 2003.
19.
Par un arrêt du 29 décembre 2003, la Cour suprême de cassation accueillit le pourvoi en cassation et annula en partie le jugement attaqué. En particulier, les demandes de la requérante relatives à l’annulation du licenciement et à son réintégration dans son poste furent rejetées, ainsi qu’une de ses demandes en indemnisation. La haute juridiction estima que l’intéressée avait commis la faute qu’on lui reprochait et que cette faute était suffisamment grave pour justifier son licenciement. Elle observa que le comportement de la requérante ne se conciliait pas avec les exigences morales particulièrement élevées correspondant au poste d’enseignant.
B.
Autres faits pertinents
20.
La requérante indique qu’avant d’être licenciée, elle se préparait à passer un examen pour améliorer sa qualification professionnelle.
II.
A.
Le recours régi par l’article 217a du code de procédure civile (CPC) de 1952
21.
L’article 217a du CPC de 1952, introduit par un amendement du 16
juillet 1999, stipulait que les parties à une procédure civile pouvaient introduire un recours pour se plaindre de la lenteur d’une procédure. Un tel recours était introduit directement devant le tribunal supérieur, sans être signifié à la partie adverse. Le président du tribunal supérieur examinait le recours immédiatement, sans convoquer les parties au litige. Ses instructions concernant les mesures à prendre par le tribunal saisi de l’affaire revêtaient un caractère contraignant. En cas de constatation d’un retard dans la procédure, il pouvait proposer au collège disciplinaire du Conseil supérieur de la magistrature d’imposer des sanctions disciplinaires.
B.
Le décret n
o
5 du 29 décembre 1996 relatif à l’amélioration de la qualification professionnelle des cadres pédagogiques (Наредба № 5 от 29 декември 1996 г. за условията за повишаване квалификацията на педагогическите кадри)
22.
Selon l’article 16, alinéa 2 dudit décret, les candidats à l’obtention d’un grade supérieur de qualification professionnelle ne doivent pas avoir fait l’objet d’une sanction disciplinaire ou celle-ci doit avoir été radiée.
C.
La radiation des sanctions disciplinaires
23.
Selon l’article 197, alinéa 1 du code du travail, les sanctions disciplinaires sont rayées après une période d’un an à compter de la date à laquelle elles ont été imposées.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
24.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
25.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes considérant que la requérante ne s’est pas prévalue du recours prévu par l’article 217a du CPC de 1952. Il estime par ailleurs que la durée de la procédure a été conditionnée par une certaine complexité de l’affaire et le renvoi de celle-ci par la Cour suprême de cassation. Par ailleurs, les tribunaux internes ont appliqué les délais les moins courts pour fixer les audiences et adopter leurs jugements.
26.
La requérante estime, pour sa part, que le recours fondé sur l’article
217a du CPC de 1952 n’était pas à épuiser dans la mesure où il est à déposer auprès d’un tribunal supérieur et dans son cas la procédure a été retardée au stade de l’examen par la plus haute juridiction. Elle précise que la durée de la procédure n’a pas été justifiée ni par la complexité de l’affaire, ni par son propre comportement et que les autorités n’ont pas tenu dûment compte de l’enjeu, à savoir arriver à une solution rapide sur sa demande de rétablissement dans ses fonctions.
A.
Sur la recevabilité
27.
La Cour relève d’emblée que le recours prévu à l’article 217a du CPC de 1952 a été jugé efficace en théorie (
Simizov c. Bulgarie
, n
o
59523/00, § 56, 18 octobre 2007). Néanmoins, il convient de déterminer quel aurait été son effet sur la durée totale de la procédure eu égard aux circonstances de l’espèce (
Holzinger c. Autriche (n
o
1)
, n
o
‑
I, et
Simizov
, précité, § 4). La Cour estime que cette question soulève certains aspects qui sont liés au fond du grief et décide de joindre au fond l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.
28.
La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
29.
La période à considérer a débuté le 9 juillet 1998 et s’est terminée le 29 décembre 2003. Elle a donc duré cinq ans, cinq mois et vingt jours. L’affaire a été pendante devant trois degrés de juridiction et cinq instances se sont prononcées.
30.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
2000-VII). La Cour rappelle qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail (
Ruotolo c. Italie
, arrêt du 27 février 1992, série
A n
o
230-D, p. 39, § 17). En ce sens, un employé s’estimant suspendu ou licencié à tort par son employeur a un important intérêt personnel à obtenir rapidement une décision judiciaire sur la légalité de cette mesure, les litiges du travail appelant par nature une décision rapide, compte tenu de l’enjeu du litige pour l’intéressé, qui perd, du fait du licenciement, ses moyens de subsistance (
Obermeier c. Autriche
, 28 juin 1990, § 72, série A n
o
179, et
Caleffi c. Italie
, 24 mai 1991, § 17, série A n
o
206
‑
B).
31.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
, précité).
32.
La Cour estime que l’affaire ne représentait pas une complexité particulière factuelle et juridique. Qui plus est, la procédure avait un enjeu particulier pour la requérante dans la mesure où elle portait sur une demande en annulation de la décision de licenciement et sur une demande en indemnisation. La Cour ne relève par ailleurs aucun élément permettant de conclure que la requérante a contribué au prolongement de la procédure.
33.
Quant au comportement des tribunaux nationaux, la Cour constate qu’en l’espèce, le retard principal dans la procédure a été causé par le fait que la Cour suprême de cassation a mis deux ans pour se prononcer sur le pourvoi en cassation de l’employeur, alors même que l’intéressée avait demandé que l’audience soit fixée à une date plus proche et que la procédure avait déjà duré environ trois ans et cinq mois (paragraphes 16-19 ci-dessus).
34.
Reste à savoir à cet égard si la requérante aurait pu introduire un recours fondé sur l’article 217a du CPC de 1952 et si l’exercice de celui-ci aurait pu rendre «
raisonnable
» la durée totale de la procédure. Or, compte tenu du fait que le retard essentiel a été provoqué par la Cour suprême de cassation et qu’il n’existe pas un tribunal supérieur, alors que le recours en question doit être introduit auprès du président du tribunal supérieur (paragraphe
21 ci-dessus), il n’est pas établi que cette voie de droit a été disponible au requérant (
Pavlova c. Bulgarie
, n
o
39855/03, § 31, 14 janvier 2010,
Maria Ivanova c. Bulgarie
, n
o
10905/04, § 35, 18 mars 2010,
et
Kabakchievi c. Bulgarie
, n
o
8812/07, § 41, 6 mai 2010). Le Gouvernement n’a pas présenté des exemples de jurisprudence permettant de conclure que l’exercice du recours prévu par l’article 217a dans de pareilles circonstances a été couronné de succès. La Cour en conclut que cette voie de droit n’aurait pas pu avoir une incidence sur le caractère «
raisonnable
» de la durée totale de la procédure. Il y a donc lieu de rejeter l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.
35.
En conclusion, compte tenu de sa jurisprudence en la matière et en particulier de l’enjeu du litige pour la requérante, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure n’a pas répondu à l’exigence du «
délai raisonnable
».
36.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
37.
Sur le plan de l’article 6, la requérante se plaint aussi que les juridictions internes n’ont pas été impartiales. En particulier, elle considère que la Cour suprême de cassation n’aurait pas dû examiner le pourvoi en cassation de son employeur, parce qu’il n’avait pas été introduit dans le délai prévu par la loi. L’intéressée estime également que son droit au procès équitable n’a pas été respecté en ce que les informations selon lesquelles elle aurait donné des cours privés contre rémunération étaient calomnieuses. Invoquant en substance l’article 8, elle se plaint que le licenciement a porté atteinte à sa réputation en estimant que les motifs de l’arrêt de la Cour suprême de cassation témoignaient d’un manque de respect pour ses qualités morales. Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante regrette les conséquences financières liées à la perte de son emploi. Enfin, sur le terrain de l’article 2 du Protocole n
o
1, elle fait valoir qu’en raison de son licenciement, elle n’a pas pu se présenter à un examen afin d’améliorer sa qualification professionnelle.
38.
En ce qui concerne cette partie de la requête, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
III
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
39.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
40.
La requérante réclame 3
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
41.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
42.
La Cour estime que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 1
200 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
43.
La requérante demande également, justificatifs à l’appui, 261 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 1
067
EUR pour ceux engagés devant la Cour. Elle demande par ailleurs que les sommes qui lui seraient allouées à ce titre soient versées directement à son avocate.
44.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
45.
Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 600 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
46.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir en levs bulgares au taux applicable à la date du règlement
:
i.
1
200 EUR (mille deux cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii.
600 EUR (six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par la requérante, pour frais et dépens, à verser sur le compte bancaire indiqué par l’avocate de la requérante en Bulgarie
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 février 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stephen Phillips
Mirjana Lazarova Trajkovska
Greffier adjoint
Présidente