CASE OF PASAT v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

15594/06

depusă de

Valeriu PASAT

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 29 martie 2011, în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte

,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi,

judecători

,

și Santiago Quesada,

Grefierul Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 aprilie 2006,

Având în vedere declarațiile Guvernului pârât, din 31 martie 2010 și 9 decembrie 2010, prin care se solicită Curții scoaterea cererii de pe rol, și răspunsurile reclamantului la aceste declarații,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Valeriu Pasat, este un cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1958 și care locuiește în Chișinău. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna J.

Hanganu, avocat din Chișinău.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Arestarea reclamantului și procedurile penale împotriva acestuia

La 11 martie 2005, reclamantul a fost arestat de către poliție. El a fost acuzat de autorizarea în octombrie 1997, în calitate de Ministru al Apărării, a vânzării a 21 de avioane de luptă MIG-29 și a echipamentului relevant Statelor Unite ale Americii („SUA”), la un preț mai mic decât cel oferit de alți potențiali cumpărători din Iran și Republica Yemen. De asemenea, el a fost acuzat de autorizarea vânzării echipamentului de artilerie unei companii din Slovacia la un preț mai mic decât valoarea reală.

Reclamantul a declarat că arestarea sa era motivată politic și că procesul penal a fost fabricat de către conducere (la acea dată, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova („PCM”)), și că dl V. Voronin (liderul PCM și Președintele Republicii Moldovei) era responsabil personal.

La 14 martie 2005, Judecătoria Buiucani a emis un mandat de arest pe numele reclamantului pe un termen de 10 zile. Instanța a invocat următoarele motive pentru emiterea mandatului de arest:

„[Reclamantul] este suspectat de comiterea unei infracțiuni pentru care legea prevede privațiune de libertate de la trei la opt ani; bănuitul se poate [ascunde pentru a] evita răspunderea penală și ar putea obstrucționa aflarea adevărului în cadrul urmăririi penale”.

Se pare că această încheiere nu a fost contestată.

La 17 ianuarie 2006, Judecătoria Buiucani l-a găsit vinovat pe reclamant de faptele incriminate și l-a condamnat la zece ani privațiune de libertate și interdicția de a ocupa anumite funcții pe un termen de cinci ani.

La 8 februarie 2006, el a depus apel.

La 20 martie 2006, el a cerut suspendarea executării sentinței. Curtea de Apel a respins cererea de suspendare.

La 20 martie 2006, reclamantul a cerut suspendarea executării sentinței. În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a respins această cerere.

La 3 aprilie 2006, reclamantul a cerut înlocuirea măsurii preventive de arest cu o altă măsură, din cauza problemelor de sănătate. În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a respins această cerere, constatând că reclamantul nu a arătat că are nevoie de asistență medicală, care nu ar fi disponibilă în spital din penitenciarul în care era deținut.

La 10 aprilie 2006, reclamantul a cerut anularea măsurii preventive de arest, pe motiv că aceasta era contrară articolului 5 al Convenției. El a invocat că a fost ținut în detenție pentru o perioada nedeterminată de timp. Având în vedere că Curtea de Apel Chișinău a cerut autorităților judiciare din SUA efectuarea anumitor acțiuni de investigație și deoarece nu exista un tratat de asistență reciprocă între cele două țări în această privință, detenția acestuia ar putea dura o perioada nedeterminată de timp, până la efectuarea acțiunilor respective în SUA. Reclamantul a adăugat că nici o instanță judecătorească nu a adus suficiente motive pentru detenția acestuia și că starea sănătății sale impunea tratament medical special, care nu era disponibil în spitalul din penitenciar.

În aceeași zi, Curtea de Apel Chișinău a respins demersul, constatând că nu a fost prezentată nici o dovadă privind necesitatea efectuării tratamentului medical în afara spitalului din penitenciar. Mai mult, Curtea de Apel Chișinău urma să stabilească o anumită dată pentru ședința sa viitoare, în timp ce toate celelalte argumente au fost deja examinate în cererile anterioare. În ceea ce privește pretinsa insuficiență a motivelor pentru detenția reclamantului, acestea pot fi revăzute doar în procesul examinării apelului reclamantului împotriva hotărârii instanței de fond.

Reclamantul a înaintat cereri similare habeas corpus la 15 mai, 2 și 30 iunie și 4 septembrie 2006. Toate acestea au fost respinse de către instanțele judecătorești pe motive similare, și anume, că nu a apărut nici o circumstanță nouă care ar impune o re-examinare a necesității detenției reclamantului.

La 16 octombrie 2006, Curtea de Apel Chișinău a menținut parțial condamnarea reclamantului, achitându-l în privința acuzației de vânzare a avioanelor de luptă.

La 3 mai 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia din 16 octombrie 2006 și a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chișinău. De asemenea, instanța a decis „să mențină aceeași măsură preventivă care era deja impusă [reclamantului] – arest preventiv”.

La 25 iunie 2007, reclamantul a înaintat o cerere habeas corpus, invocând că nici o instanță judecătorească nu a motivat suficient arestul acestuia. Mai mult, casarea automată a hotărârilor instanțelor judecătorești inferioare înseamnă că măsura preventivă și-a pierdut validitatea și aceasta putea să nu fie menținută de către Curtea Supremă de Justiție, în timp ce alte măsuri noi nu au fost impuse. Instanța nu a examinat această cerere la ședința din 25 iunie 2007, și la 26 iunie 2007 reclamantul a repetat-o.

La 9 iulie 2007, Curtea de Apel Chișinău a re-examinat cauza și l-a achitat pe reclamant în privința unei acuzații (vânzarea avioanelor de luptă), în același timp menținând condamnarea acestuia în privința unei alte acuzații (vânzarea echipamentului de artilerie). Astfel, după condamnarea reclamantului la cinci ani privațiune de libertate, instanța a constatat aplicabilitatea legii cu privire la amnistie și l-a eliberat de la executarea sentinței, dispunând eliberarea imediată a acestuia.

După eliberare, reclamantul s-a întors la muncă în Moscova, unde lucra în calitate de consilier la compania energetică din Rusia CEO al RAO EES.

La 2 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței inferioare și a dispus rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Chișinău.

La 17 iulie 2008, Curtea de Apel Chișinău l-a achitat pe reclamant de toate acuzațiile împotriva acestuia. La 16 decembrie 2009, Curtea Supremă de Justiție a menținut această decizie, care, prin urmare, a devenit definitivă.

2.

Asistența medicală în perioada detenției

La 25 aprilie 2006, reclamantul a cerut permisiunea să fie examinat de către o comisie medicală independentă, având în vedere suspiciunile acestuia că ar fi avut probleme medicale, care nu au fost identificate și tratate de către medicii din spitalul din penitenciar.

La 27 aprilie 2006, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea și a autorizat examinarea reclamantului de către comisia medicală menționată în cererea acestuia.

La 5 mai 2005, Departamentul Instituțiilor Penitenciare („DIP”) a respins cererea reclamantului de a permite unei comisii medicale independente să-l examineze, notând că un asemenea acces putea fi permis „după efectuarea investigațiilor medicale de către medicii din Spitalul Militar al Ministerului Afacerilor Interne”.

La 15 mai 2006, Curtea de Apel Chișinău a permis din nou examinarea reclamantului de către o comisie medicală independentă. Astfel, o echipă de medici practicieni din Ucraina au fost invitați în Moldova la 27 mai 2006 și DIP a fost informat despre această vizită.

La 22 mai 2006, o comisie medicală creată de către Ministerul Sănătății a stabilit că reclamantul suferea de nouăsprezece diverse boli. Acestuia i-a fost prescrisă efectuarea investigațiilor suplimentare.

La 23 mai 2006, DIP a informat reclamantul că a refuzat accesul comisiei medicale independente în penitenciar, din cauza că nu au fost prezentate dovezi că medicii aveau dreptul de a practica medicina în Republica Moldova.

La 31 mai 2006, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13. Potrivit reclamantului, acest transfer a avut loc înainte de a urma vreun tratament în spitalul militar și înainte de a efectua toate examinările prescrise de către medici la 22 mai 2006.

La 2 iunie 2006, reclamantul a depus o plângere la Curtea de Apel Chișinău, invocând că transferul prematur al acestuia în Penitenciarul nr. 13 constituie o violare a articolului 3 al Convenției. De asemenea, el s-a plâns de refuzul DIP de a permite examinarea sa de către o comisie medicală independentă, în ciuda existenței a două decizii judecătorești care au permis acest lucru. În aceeași zi, instanța judecătorească a admis cererea reclamantului și a obligat DIP să permită accesul comisiei medicale independente pentru examinarea reclamantului. Instanța, de asemenea, a dispus transferarea reclamantului înapoi la spitalul militar, astfel ca toate examinările prescrise de medici la 22 mai 2006 să poată fi efectuate, fără prezența ofițerilor de poliție.

Potrivit reclamantului, în perioada detenției sale în Penitenciarul nr. 13, el a fost ținut într-o celulă separată, situată într-o anexă, unica intrare în aceasta fiind prin curte. Astfel, el nu avea mijloace de comunicare cu cei din interiorul penitenciarului și nu putea fi auzit de către paznici în caz că era o urgență medicală, care era posibilă având în vedere starea sa medicală. Mai mult, el niciodată nu a fost vizitat de vreun medic în Penitenciarul nr. 13. În răspuns la plângerea sa privind condițiile de detenție, instanțele judecătorești au dispus transferarea acestuia la spitalul militar, care a fost însă tergiversată.

PRETENȚII

de asistența medicală suficientă în detenție și a fost împiedicat să-și verifice în mod independent gravitatea problemelor sale de sănătate, fără prezența ofițerilor de poliție.

2.

De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenției, că el a fost arestat

în absența unei suspiciuni rezonabile de comitere a unei infracțiuni.

3.

E

l s-a mai plâns, în temeiul aceluiași articol, că a fost deținut fără

un temei legal și o perioadă nedefinită de timp.

4.

De asemenea, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 3 al Convenției, că

instanțele judecătorești nu au oferit motive relevante și suficiente pentru detenția sa.

5.

În final, el s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 4 al Convenției

, că mai multe cereri habeas corpus depuse de el nu au fost examinate într-un termen rezonabil.

ÎN DREPT

Printr-o scrisoare din 31 martie 2010, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea reglementării chestiunilor abordate în cerere. În continuare, acesta a solicitat Curții să scoată cererea de pe rol, în temeiul articolului 37 al Convenției.

Declarația prevede următoarele:

„... 2.

Se pare că circumstanțele cauzei și chestiunile abordate de reclamant pot fi subiectul unei jurisprudențe bine stabilite a Curții ... [Guvernul s-a referit la mai multe cauze în privința Republicii Moldova referitoare la violări ale articolelor 3 și 5 ale Convenției].

3.

După analiza jurisprudenței Curții, Guvernul formulează următoarea declarație unilaterală:

Guvernul recunoaște că autoritățile naționale nu au acordat reclamantului asistență medicală adecvată pe perioada detenției [după cum se cere] potrivit stării sănătății acestuia, cu violarea articolului 3 al Convenției.

De asemenea, Guvernul recunoaște că a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului garantat de articolul 5 § 1 (c) al Convenției, în special că arestarea acestuia nu a avut o bază legală după expirarea termenului stabilit în fiecare decizie judecătorească privind detenția acestuia.

Mai mult, dacă Curtea va considera necesar să examineze chestiunea pretinselor violări, în temeiul articolelor 5 § 3 și 5 § 4 ale Convenției, în pofida recunoașterii de către Guvern a încălcării drepturilor reclamantului garantate de articolul 5 § 1 (c) al Convenției, acesta declară următoarele:

Guvernul recunoaște că în cazul reclamantului instanțele judecătorești naționale nu au adus motive relevante și suficiente pentru deciziile lor prin care s-a dispus și s-a prelungit arestarea reclamantului, cu violarea articolului 5 § 3 al Convenției, și de asemenea că instanțele judecătorești au încălcat dreptul reclamantului, prevăzut de articolul 5 § 4 al Convenției, din cauza termenului nerezonabil de examinare a cererilor acestuia

habeas corpus

.

4.

Recunoașterea de către Guvern a încălcărilor drepturilor reclamantului menționate mai sus înseamnă că este necesar de a-i acorda acestuia anumite sume bănești, menite să acopere pretinsul prejudiciul moral, precum și costuri și cheltuieli.

5.

În această privință, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența Curții, Guvernul consideră că toate faptele menționate mai sus și în special recunoașterea încălcării drepturilor reclamantului ar servi cel puțin drept o satisfacție echitabilă parțială a prejudiciului moral.

Printr-o scrisoare din 24 mai 2010, avocatul reclamantului a exprimat satisfacția clientului său cu privire la recunoașterea de către Guvern a pretinselor violări. El a cerut 2.5 milioane de euro (EUR) cu titlu de compensație pentru prejudiciul cauzat clientului său, referindu-se la caracterul unic al cauzei, care a inclus motivația politică a persecutării și arestarea unui fost Ministru și membru al Academiei de Științe al Moldovei. Mai mult, cauza acestuia a primit o atenție sporită din partea mass-mediei din Moldova și în diverse rapoarte străine privind drepturile omului. Soția și fiica acestuia au fost umilite la vizitarea acestuia în penitenciar și suferința acestuia a fost accentuată de refuzul de a permite efectuarea investigațiilor medicale independente, în ciuda autorizării judiciare a acestor investigații.

Printr-o scrisoare din 9 decembrie 2010, Guvernul a prezentat o următoare declarație, prin care a modificat declarația sa anterioară. Referindu-se la recunoașterea încălcărilor drepturilor reclamantului în declarația anterioară, Guvernul s-a obligat să plătească reclamantului suma de EUR

12,000 (douăsprezece mii) cu titlu de prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli. Plata ar fi efectuată în

termen

de trei luni de la data

notificării despre adoptarea deciziei Curții în temeiul articolului 37 § 1 al Convenției. În cazul neplății în decursul acestei perioade, Guvernul se angajează să plătească, de la expirarea acestei perioade până la executare, o dobândă egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană în perioada de neplată, la care vor fi adăugate trei procente. Acesta a mai cerut Curții

să scoată cererea de pe rol, în conformitate cu articolul 37 al Convenției.

În scrisoarea sa din 9 februarie 2011, avocatul reclamantului a declarat că suma propusă de Guvern nu a constituit o satisfacție echitabilă suficientă pentru suferința clientului său și nu crea un efect inhibitor împotriva unor încălcări viitoare similare.

Curtea notează că articolul 37 al Convenției prevede că

ea poate hotărî, la orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanțele permit să se tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articol. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curții să hotărască scoaterea cererii de pe rol, în special:

„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea examinării cererii”.

Curtea mai notează că, în anumite circumstanțe, ea poate scoate o cerere de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenției, în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei.

În acest sens, Curtea notează că părțile nu au reușit să ajungă

la un acord în această cauză.

Curtea va examina cu atenție declarația în lumina principiilor care rezultă din jurisprudența sa, în special din hotărârea

Tahsin Acar

(a se vedea,

Tahsin Acar v.

Turkey

(chestiunea preliminară) [GC], nr.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI);

WAZA Spółka z o.o. v. Poland

(dec.) nr.

11602/02, 26 iunie 2007; și

Sulwińska v. Poland

(dec.) nr. 28953/03).

Curtea a stabilit în mai multe cauze, inclusiv cele aduse împotriva Republicii Moldova, jurisprudența sa referitor la pretențiile formulate privind violarea articolului 3 al Convenției (asistența medicală deținuților – a se vedea, spre exemplu,

Sarban v.

Moldova

, nr. 3456/05, §§ 69-74, 4 octombrie 2005,

Boicenco v.

Moldova

, nr.

41088/05, §§ 86-97, 11 iulie 2006, și

Holomiov v.

Moldova

, nr.

30649/05, §§ 109-122, 7 noiembrie 2006) și articolul 5 (a se vedea, spre exemplu,

Sarban

, citată mai sus, §§ 118-124,

Boicenco

, citată mai sus, §§

148

­

154, și

Modarca v. Moldova

, nr. 14437/05, §§ 70-74, 10 mai 2007).

Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația Guvernului din 31 martie 2010, precum și suma compensației propuse în declarația din 9 decembrie 2010, Curtea consideră

că nu mai este justificată continuarea examinării acestei părți din cerere (articolul 37 § 1 (c)).

Mai mult, în lumina celor de mai sus, și mai cu seamă având în vedere jurisprudența clară și extinsă în această privință, Curtea conchide că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale nu îi cere continuarea examinării acestei părți din cerere (articolul 37 § 1

in fine

al Convenției).

În lumina celor de mai sus, este potrivit de a scoate cererea de pe rol.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Ia notă

de

prevederile declarației Guvernului pârât din 31

martie și 9 decembrie 2010, și de modalitățile de asigurare a respectării angajamentelor la care s-a făcut referire în aceasta; și

Decide

să scoată cererea de pe rolul său în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenției.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte