CASE OF MERCIECA AND OTHERS v. MALTA

Reclamanții s-au născut în 1952, 1954, 1961, 1960, 1964, 1963 și, respectiv, 1945 și trăiesc în Malta. Sunt contabili publici certificati care acționează personal și în calitate de parteneri ai parteneriatului Deloitte & Touche Certified Public Accounts & Comptables. Într-o dată neespecificată, reclamanții au fost dați în judecată, personal și în calitate de parteneri ai parteneriatului Deloitte & Touche Certified Public Accounts & Accounts, în calitate de auditori ai PCO Ltd, într-o acțiune civilă de către o companie, V. Acesta a susținut că firma de audit al reclamanților a acționat în mod neglijent și fraudulent în elaborarea raportului de audit al PCO Ltd. și a fost, prin urmare, responsabilă pentru pierderile suportate de V ca urmare a se bazează pe aceste documente.

În cursul procedurii, reclamanții au formulat un motiv preliminar în vederea faptului că se bazează pe V. privind raportul de audit atunci când a luat o decizie de credit specifică și cunoștințele reclamanților de o astfel de încredere atunci când au luat această decizie au fost lipsite. Aceste cerințe au fost fundamentale pentru acest tip de acțiune. La 1 decembrie 2003, Curtea Civilă a respins acest motiv într-o hotărâre preliminară. 10. La 3 decembrie 2003, reclamanții au solicitat permisiunea specială de a face apel la hotărârea preliminară în temeiul articolului 231 alineatul (1) din Codul de Organizație și Procedură Civilă („COCP”). La 12 decembrie 2003, Curtea civilă din jurisdicția sa ordinară a acordat permisiunea de recurs.

11. La 29 decembrie 2003, reclamanții au depus recurs. 12. La 8 iunie 2004, după ce au auzit argumentele părților, Curtea de Apel a respins recursul din timp. Acesta a remarcat că, în timp ce legislatorul a stabilit în mod clar că termenul de depunere a unui recurs împotriva unui decret interlocutor a avut loc de la data autorizației de recurs, în ceea ce privește un recurs împotriva unui „juzgament” legislatorul nu a făcut nicio distincție între un „juzgament” și un „juzgament parțial” (sentenża parżjali). Acesta a urmat faptul că termenul de douăzeci de zile care decurge de la data eliberării unei hotărâri în conformitate cu art. 226 alineatul (1) din COCP se aplică, de asemenea, la apelurile care necesită o autorizație prealabilă de recurs.

13. La 17 septembrie 2004, reclamanții au instituit proceduri de recurs constituțional în fața Curții civile în competența sa constituțională, susținând că o astfel de interpretare eronată a Curții de Apel le-a privat accesul la instanță. 14. La 15 noiembrie 2006, Curtea Civilă a susținut afirmațiile reclamanților, constatând că nu a putut apărea un drept de recurs înainte de a fi acordat o autorizație de recurs. În plus, un reclamant nu a trebuit să tolereze întârzierile instanței în ceea ce privește concedierea recursului. Prin urmare, interpretarea Curții de Apel a privat reclamanții de acces la instanță în încălcarea articolului 6 din convenție. La 2 martie 2007, Curtea Constituțională, în apelul procurorului general, a recunoscut că interpretarea acordată legii era eronată, privand astfel reclamanții de dreptul lor de a face apel la o etapă timpurie.

Cu toate acestea, aceasta nu a susținut hotărârea de primă instanță, deoarece o interpretare greșită nu a fost suficientă pentru a conduce la o încălcare a Convenției. Deși a reiterat că un recurs poate fi ascultat în fața Curții de Apel doar o dată, a considerat că reclamanții au avut posibilitatea de a face apel în cazul civil după hotărârea finală. Astfel, având în vedere faptul că un defect în procedurile de primă instanță ar putea fi remediat în apel, dreptul la o audiere echitabilă nu ar fi încălcat în mod similar dacă un remediu nepotrivit a fost disponibil într-o etapă ulterioară a procedurii.

16. art. 231 alineatul (1) din Codul de organizare și de procedură civilă („COCP”) (capitolul 12 din Legile din Malta), se citește după cum urmează: „În cazul în care mai multe chestiuni din o acțiune au fost determinate prin hotărâri separate, apelul de la o astfel de hotărâri nu poate fi interzis decât după hotărârea finală și în termenul stabilit, să fie luată în considerare de la data unei astfel de hotărâri finale; și în acest recurs se face mențiune expresă a hotărârii sau a hotărârilor apelate de la aceasta: cu condiția ca un recurs de la o astfel de hotărâre separată să poată fi interzit în instanță deschisă numai prin concediu de instanță; astfel de ceri de concediu de recurs să fie făcută oral imediat după eliberarea unei astfel de hotărâri sau prin cerere în termen de șase zile de la această hotărâre.” 17. Articolul a fost modificat în 2005, prin care următoarea frază a fost adăugată la provizu: „și atunci când se acordă o astfel de autorizație de recurs de la astfel de hotărâri separate, timpul de depunere a recursului în ceea ce privește aceasta începe să se ruleze de la data în care concediul respectiv este citit în instanță deschisă.” 18. art. 226 alineatul (1) din COCP se citește după cum urmează: „Un recurs este introdus prin intermediul unei cereri care urmează să fie depuse în registrul Curții de Apel în termen de douăzeci de zile de la data hotărârii.”

6. The applicants were born in 1952, 1954, 1961, 1960, 1964, 1963 and 1945 respectively and live in Malta. They are certified public accountants acting personally and in their capacity as partners of the partnership Deloitte & Touche Certified Public Auditors & Accountants. 7. On an unspecified date the applicants were sued, personally and in their capacity as partners of the partnership Deloitte & Touche Certified Public Auditors & Accountants, as auditors of PCO Ltd, in a civil action by a company, V. The latter claimed that the applicants’ audit firm had acted negligently and fraudulently in its drawing up of PCO Ltd’s audit report/financial statements, and was therefore liable for the losses sustained by V as a result of its reliance on those documents.

8. During the proceedings the applicants raised a preliminary plea to the effect that reliance by V. on the audit report when taking a particular credit decision, and knowledge on the part of the applicants of such reliance when taking that decision, were lacking. These requirements were fundamental to this type of action. 9. On 1 December 2003 the Civil Court dismissed this plea in a preliminary judgment. 10. On 3 December 2003 the applicants requested special leave to appeal the preliminary judgment under Article 231 (1) of the Code of Organisation and Civil Procedure (“COCP”). On 12 December 2003, the Civil Court in its ordinary jurisdiction granted leave to appeal. 11. On 29 December 2003 the applicants lodged an appeal.

12. On 8 June 2004, having heard the parties’ arguments, the Court of Appeal dismissed the appeal as out of time. It noted that while the legislator had clearly established that the time-limit for lodging an appeal against an interlocutory decree ran from the date of authorisation to appeal, in respect of an appeal against a “judgment” the legislator had made no distinction between a “judgment” and a “partial judgment” (sentenża parżjali). It followed that the twenty-day time-limit which ran from the date of delivery of a judgment according to Article 226 (1) of the COCP applied also to appeals necessitating prior leave to appeal. 13. On 17 September 2004 the applicants instituted constitutional redress proceedings before the Civil Court in its constitutional jurisdiction, claiming that such an erroneous interpretation by the Court of Appeal deprived them of access to court.

14. On 15 November 2006 the Civil Court upheld the applicants’ claims, finding that a right to appeal could not arise before leave to appeal had been given. Moreover, an appellant did not have to tolerate the delays of a court in giving leave to appeal. The Court of Appeal’s interpretation had therefore deprived the applicants of access to court in violation of Article 6 of the Convention. It declared the Court of Appeal’s judgment null and void. 15. On 2 March 2007 the Constitutional Court, on appeal by the Attorney General, acknowledged that the interpretation given to the law had been erroneous, thereby depriving the applicants of their right to appeal at an early stage. Nevertheless, it did not uphold the first-instance judgment, since a wrong interpretation did not suffice to lead to a violation of the Convention.

While reiterating that an appeal could be heard before the Court of Appeal only once, it considered that the applicants had the opportunity to appeal in the civil case after the final judgment. Thus, given that a defect in first-instance proceedings could be remedied on appeal, the right to a fair hearing would similarly not be violated if a remedy which had been inappropriately denied became available at a later stage of the proceedings.

16. Article 231 (1) of the Code of Organisation and Civil Procedure (“COCP”) (Chapter 12 of the Laws of Malta), at the relevant time, read as follows: “Where several issues in an action have been determined by separate judgments, appeal from any such judgments may only be entered after the final judgment and within the prescribed time, to be reckoned from the date of such final judgment; and in such an appeal express mention of the judgment or judgments appealed from shall be made: Provided that an appeal from such separate judgments may be entered before the final judgment only by leave of court to be read out in open court; such request for leave to appeal shall be made either orally immediately after the delivery of such judgment or by application within six days from such judgment.” 17. The Article was amended in 2005, whereby the following phrase was added to the proviso: “and when such leave to appeal from such separate judgments is granted the time for the filing of the appeal in respect thereof shall commence to run from the day on which the said leave is read out in open court.” 18. Article 226 (1) of the COCP reads as follows: “An appeal is entered by means of an application to be filed with the registry of the Court of Appeal within twenty days from the date of the judgment.”