- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 iunie 2011
- Stat pârât
- RUS
Kamaliyevy împotriva Rusiei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE KAMALIYEVY c. RUSSIA (Depunerea nr. 52812/07) HOTĂRÂREA (justa satisfacție) STRASBOURG 28 iunie 2011 FINAL 28/09/2011 Această hotărâre a devenit finală în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Kamaliyevy c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Nina Vajić, Președintele, Anatoly Kovler, Peer Lorenzen, Khanlar Hajiyev, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, judecători și Søren Nielsen, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 7 iunie 2011, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu.
52812/07) împotriva Federației Ruse depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de dl Abdugani Kamaliyev, un național al Uzbekistanului, și soția sa dna Maymuna Kamaliyeva, un național al Rusiei („reclamanții”), la 3 decembrie 2007. La 20 august 2008, al doilea reclamant a murit și cererea a fost continuată în numele ei de către primul reclamant. Într-o hotărâre pronunțată la 3 iunie 2010 („hotărârea principală”), Curtea a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp (art. 29 § 1). Având respins reclamațiile primului reclamant în temeiul articolelor 3 și 6 din Convenție și al articolului 2 din Protocolul nr. 4 ca inadmisibil, Curtea a considerat că a existat o încălcare a articolului 34 din Convenție din cauza nerespectării măsurii interioare ordonate în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții.
De asemenea, a hotărât că nu s-a încălcat art. 8 din Convenție. În conformitate cu art. 41 din Convenție, reprezentantul reclamanților, dl Koroteyev, a solicitat compensarea monetară pentru daunele suferite de primul reclamant ca urmare a încălcării articolului 34 a lăsat suma la discreția Curții. El a menționat, de asemenea, absența de contact între el și primul reclamant de la expulzarea acesteia în Uzbekistan și a solicitat Curtea de a ordona statului contestat să faciliteze acest contact (a se vedea Muminov c. Rusia) (doar satisfacția), nr. 4202/06, § 19, 4 noiembrie 2010). În cele din urmă, el a solicitat 8.025 euro (EUR) pentru costurile și cheltuielile.
Întrucât întrebarea de aplicare a articolului 41 din Convenție nu a fost pregătită pentru hotărâre, Curtea a rezervat-o și a invitat Guvernul și primul reclamant să prezinte, în termen de trei luni, observațiile lor scrise cu privire la această chestiune și, în special, să notifice Curții orice acord pe care le-ar putea ajunge (art. 84 și punctul 4 din dispozițiile operative ale hotărârii principale). art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Concluziile părților Guvernul a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 34 în cazul în cauză ar constitui o justă satisfacție, subliniind faptul că nu au fost găsite alte încălcări ale Convenției de către Curte.
Ei au reiterat faptul că situația care a dat naștere la constatarea unei încălcări a articolului 34 a apărut involuntar. Reprezentanții reclamanților au făcut referire la observațiile lor anterioare. În ceea ce privește prejudiciile morale, în plus față de premiul monetar, au solicitat măsuri de natura următoare: „a recunoaște detrimentul „planului de viață al [primului] solicitant”... cauzat de înlăturarea ilegală din Rusia în încălcarea Convenției”. Acestea au solicitat, de asemenea, ca guvernul contestat să fie obligat să adopte, prin intermediul contactelor diplomatice în Uzbekistan, măsuri care vizează restabilirea contactului între primul reclamant și rudele sale, să își retragă condamnarea prin amnistia sau iertare, să își asigure eventuala eliberare și să faciliteze plecarea pentru o țară care ar fi dispusă să-l accepte.
În cele mai recente observații ale acestora, reprezentanții reclamanților au menționat, de asemenea, hotărârea Muminov cu privire la satisfacția echitabilă, citată mai sus, încercând să oblige Statul pârât să faciliteze contactul dintre ei și primul reclamant.
Evaluarea Curții 10. Curtea constată că, în cazul în care a constatat o încălcare a articolelor de fond ale Convenției rezultate din transferul de solicitanți în afara competenței statului contestat, aceaceasta a fost în măsură să ordone acesteia, în legătură cu art. 46 din Convenție, să ia măsuri pentru a pune capăt cele mai curând posibile suferințe ale reclamanților, de exemplu prin luarea de toate măsurile posibile pentru a pune capăt deținerii arbitrare (a se vedea Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [GC], nr. 48787/99, § 490, CEDO 2004 VII) sau prin luarea de toate măsurile posibile pentru a obține o asigurare că reclamanții nu ar fi supus pedeapsa de moarte (a se vedea Al-Saadoon și Mufdhi c. Regatul Unit , nr. 61498/08, § 171, CEDO 2010 ...).
11. În același timp, Curtea este conștientă de limitele constatațiilor care ar putea fi formulate în temeiul acestei dispoziții în ceea ce privește reclamanții care sunt în afara jurisdicției statului contestat. Astfel, în cazul citat mai sus, a considerat nepotrivit să solicite măsuri similare cu cele solicitate de solicitanți în acest caz (a se vedea Muminov c. Rusia, nr. 42502/06, § 12. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea constată că nu s-a constatat încălcare în hotărârea principală decât cea din art. 34 din cauza expulzării primului reclamant.
Prin urmare, nu este necesar să se solicite măsurile solicitate de reprezentanții reclamanților, așa cum se descrie mai sus la punctul 8. 13. Curtea reiterează, de asemenea, că, ca urmare a nerespectării obligațiilor care le revin în temeiul articolului 34 din Convenția, reclamanții pot suferi prejudiciu moral care nu pot fi reparate numai de o astfel de constatare (a se vedea Mamatkulov și Askarov c. Turcia [GC], nr. 46827/99 și 46951/99, § 134, CEDO 2005 I). Curtea consideră oportună acordarea primei reclamante de 9 000 EUR pentru încălcarea acestei dispoziții, plus orice impozit care poate fi imputabil.
14. Observarea lipsei de contact între primul reclamant de la înlăturarea sa în Uzbekistan și reprezentanții săi și în urma abordării adoptate în cadrul menționat mai sus Muminov Tribunalul consideră, de asemenea, că statul pârât asigură, prin mijloace adecvate, executarea acordului just de satisfacție, în special prin facilitarea contactului între primul reclamant și Comitetul de miniștri al Consiliului Europei care acționează în temeiul articolului 46 din convenție, reprezentanții săi în cadrul procedurii convenției sau oricărei alte persoane întemeiate sau autorizate să-l reprezinte în cadrul procedurii de punere în aplicare. Reprezentanții reclamanților au prezentat o cerere modificată de rambursare a costurilor și cheltuielilor suportate în cadrul procedurii.
Doamna Ryabinina a solicitat rambursare de 60 de ore de muncă. Alți doi reprezentanți au solicitat o acțiune juridică de 12 și 3 ore fiecare. De asemenea, au susținut 7% din suma respectivă pentru a acoperi costurile administrative. 16. Guvernul a contestat rezonabilitatea și necesitatea cheltuielilor solicitate și a remarcat absența oricărei dovezi documentare. Ei au constatat că suma globală este excesivă. 17. Curtea poate face o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 30, ECHR 1999 V, și Sawicka c. Polonia , nr. 37645/97, § 54, 1 octombrie 2002). 18. Curtea remarcă că reclamanții nu au prezentat niciun document care să corrobore sumele solicitate, în afară de defalcarea lucrărilor efectuate de reprezentanți.
În același timp, acesta observă că reclamanții au emis formulare de autoritate pentru trei avocați, care au prezentat un formular de cerere și observații în numele lor. Prin urmare, Curtea este convinsă că reprezentanții reclamanților au efectuat o anumită cantitate de lucrări juridice în ceea ce privește prezenta cerere (a se vedea Aliyeva c. Rusia , nr. 1901/05, § 122, 18 februarie 2010). 19. Curtea constată în continuare că majoritatea plângerilor au fost considerate inadmisibile. Prin urmare, în decembrie 2007, Curtea se îndoiește dacă cercetarea a fost necesară în măsura în care a fost solicitată. 20. Având în vedere cele de mai sus, Curtea atribuie primei reclamante suma de 2.000 EUR, împreună cu orice impozit pe valoarea adăugată care îi poate fi imputabil, atribuirea netă care urmează să fie plătită în contul bancar identificat de reprezentanții legali ai reclamanților.
Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSY deține (a) că statul pârât trebuie să plătească primul reclamant, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 9.000 EUR (nouă mii de euro) plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 2 000 EUR (2 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care va fi transformat în ruble ruse la rata aplicabilă la data decontare, care va fi plătit în contul bancar al reprezentanților, astfel cum a fost identificat de solicitant; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; (c) faptul că statul pârât, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, asigură, prin mijloace adecvate, plata sumei de mai sus, în special facilitând contactul între primul reclamant și Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, reprezentanții săi în cadrul procedurii convenției, sau orice altă persoană întemeiată sau autorizată să-l reprezinte în procedura de punere în aplicare.
Președintele grefierului Søren Nielsen Nina Vajić, în limba engleză și notificat în scris la 28 iunie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FIRST SECTION
CASE OF KAMALIYEVY v. RUSSIA (Application no. 52812/07) JUDGMENT (just satisfaction) STRASBOURG 28 June 2011 FINAL 28/09/2011 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Kamaliyevy v. Russia, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Nina Vajić, President, Anatoly Kovler, Peer Lorenzen, Khanlar Hajiyev, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, judges, and Søren Nielsen, Section Registrar, Having deliberated in private on 7 June 2011, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 52812/07) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Mr Abdugani Kamaliyev, a national of Uzbekistan, and his wife Mrs Maymuna Kamaliyeva, a national of Russia (“the applicants”), on 3 December 2007. On 20 August 2008 the second applicant died, and the application was continued on her behalf by the first applicant.
In a judgment delivered on 3 June 2010 (“the principal judgment”), the Court decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 1). Having dismissed the first applicant’s complaints under Articles 3 and 6 of the Convention and Article 2 of Protocol No. 4 as inadmissible, the Court held that there had been a violation of Article 34 of the Convention on account of the Government’s failure to comply with the interim measure ordered under Rule 39 of the Rules of Court. It also decided that there had been no violation of Article 8 of the Convention.
Under Article 41 of the Convention the applicants’ representative, Mr Koroteyev, claimed monetary compensation for the damage suffered by the first applicant as a result of the breach of Article 34. He left the amount to the Court’s discretion. He also referred to the absence of contact between him and the first applicant since the latter’s expulsion to Uzbekistan and asked the Court to order the respondent State to facilitate such contact (see Muminov v. Russia (just satisfaction), no. 42502/06, § 19, 4 November 2010). Finally, he claimed 8,025 euros (EUR) for costs and expenses.
Since the question of the application of Article 41 of the Convention was not ready for decision, the Court reserved it and invited the Government and the first applicant to submit, within three months, their written observations on that issue and, in particular, to notify the Court of any agreement they might reach (§ 84 and point 4 of the operative provisions of the main judgment).
The first applicant and the Government each filed observations. THE LAW
Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage 1. The parties’ submissions
The Government considered that the finding of a violation of Article 34 in the present case would constitute just satisfaction. They stressed that no other violations of the Convention had been found by the Court. They reiterated that the situation which had given rise to the finding of a breach of Article 34 had arisen unintentionally.
The applicants’ representatives referred to their previous submissions. In respect of non-pecuniary damage, in addition to the monetary award, they sought measures of the following nature: “to recognise the detriment to the [first] applicant’s ‘life plan’... caused by his unlawful removal from Russia in violation of the Convention”. They further requested that the respondent Government be required to undertake, via their diplomatic contacts in Uzbekistan, measures aimed at re-establishing contact between the first applicant and his relatives, commuting his sentence by way of amnesty or pardon, securing his eventual release and facilitating his departure for a country which would be willing to accept him.
In their latest observations the applicants’ representatives also referred to the Muminov judgment on just satisfaction, cited above, seeking to oblige the respondent State to facilitate contact between them and the first applicant. 2. The Court’s assessment
The Court notes that where it has found a violation of the substantive Articles of the Convention resulting from the transfer of applicants outside the competence of the respondent State, it has been able to order the latter, with reference to Article 46 of the Convention, to take steps in order to put an end to the applicants’ suffering as soon as possible, for example by taking every possible measure to put an end to the arbitrary detention (see Ilașcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, § 490, ECHR 2004 ‑ VII) or by taking all possible steps to obtain an assurance that the applicants would not be subjected to the death penalty (see Al-Saadoon and Mufdhi v. the United Kingdom , no. 61498/08, § 171, ECHR 2010 ‑ ...).
At the same time, the Court is mindful of the limits to findings which could be made under this provision in respect of applicants who are outside of the jurisdiction of the respondent State. Thus, in the above-mentioned Muminov case, it considered it inappropriate to request measures similar to those requested by the applicants in the present case (see Muminov v. Russia , no. 42502/06, § 145, 11 December 2008).
Turning to the circumstances of the present case, the Court notes that no violation has been found in the principal judgment other than that of Article 34 on account of the first applicant’s expulsion. It therefore does not find it appropriate to request the measures sought by the applicants’ representatives as described above in paragraph 8.
The Court further reiterates that as a result of a failure by a country to comply with its obligations under Article 34 of the Convention applicants are liable to suffer non-pecuniary damage which cannot be repaired solely by such a finding (see Mamatkulov and Askarov v. Turkey [GC], nos. 46827/99 and 46951/99, § 134, ECHR 2005 ‑ I). The Court considers it appropriate to award the first applicant EUR 9,000 for the violation of that provision, plus any tax that may be chargeable.
Noting the absence of contact between the first applicant since his removal to Uzbekistan and his representatives and following the approach taken in the above-mentioned Muminov case (just satisfaction), the Court also holds that the respondent State shall secure, by appropriate means, the execution of the just satisfaction award, in particular, by facilitating contact between the first applicant, and the Committee of Ministers of the Council of Europe acting under Article 46 of the Convention, his representatives in the Convention proceedings, or any other person entitled or authorised to represent him in the enforcement proceedings. B. Costs and expenses
The applicants’ representatives submitted an amended claim for reimbursement of costs and expenses incurred in the proceedings. Mrs Ryabinina claimed reimbursement of 60 hours of work. Two other representatives claimed 12 and 3 hours of legal work each. They estimated the cost of their work at EUR 100 per hour. They also claimed 7% of that amount to cover administrative costs.
The Government disputed the reasonableness and necessity of the expenses claimed and noted the absence of any documentary evidence. They found the overall sum to be excessive.
The Court may make an award in respect of costs and expenses only in so far as they were actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum (see Bottazzi v. Italy [GC], no. 34884/97, § 30, ECHR 1999 ‑ V, and Sawicka v. Poland , no. 37645/97, § 54, 1 October 2002).
The Court notes that the applicants enclosed no documents to corroborate the amounts claimed, apart from the breakdown of work performed by the representatives. At the same time it observes that the applicants issued authority forms for three lawyers, who submitted an application form and observations on their behalf. Therefore, the Court is satisfied that the applicants’ representatives did carry out a certain amount of legal work in relation to the present application (see Aliyeva v. Russia , no. 1901/05, § 122, 18 February 2010).
The Court further notes that most of the complaints have been found inadmissible. No domestic proceedings were pending after 5 December 2007. The Court thus doubts whether the research was necessary to the extent claimed.
Having regard to the above, the Court awards to the first applicant the amount of EUR 2,000, together with any value-added tax that may be chargeable to him, the net award to be paid into the bank account identified by the applicants’ legal representatives. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds (a) that the respondent State is to pay the first applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 9,000 (nine thousand euros) plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 2,000 (two thousand euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses, to be converted into Russian roubles at the rate applicable at the date of settlement, to be paid into the representatives’ bank account, as identified by the applicant; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; (c) that the respondent State, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, shall secure, by appropriate means, payment of the above amount, in particular by facilitating contact between the first applicant and the Committee of Ministers of the Council of Europe, his representatives in the Convention proceedings, or any other person entitled or authorised to represent him in the enforcement proceedings.
2. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 28 June 2011, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Nina Vajić Registrar President