cererei nr. 2961/07
prezentate de Nikolaos ANAGNOSTOPOULOS
împotriva Greciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), cu ședință pe 28 iunie 2011 într-un complet alcătuit din:
Nina Vajić,
președintă,
Anatoly Kovler,
Peer Lorenzen,
George Nicolaou,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Julia Laffranque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
judecători,
și de Søren Nielsen,
grefier de secție,
Văzând petiția menționată mai sus introdusă pe 5 ianuarie 2007,
Văzând observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, d-l Nikolaos Anagnostopoulos, este cetățean grec, născut în 1936 și rezident la Aristomeni Messinias. A fost reprezentat în fața Curții de d-na V. Chirdaris, avocat la Atena. Guvernul grec («Guvernul») a fost reprezentat de delegații agentului său, d-l G. Kanellopoulos, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și d-na S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În decembrie 1998, reclamantul și-a văzut confiscați, în vederea unei vânzări la licitație, șase terenuri pe care le poseda la Aristomeni, datorită unei datorii față de Banca Agricolă a Greciei. Suma datoriei se ridica la 169.456.185 drahme, adică aproximativ 497.303,50 euro.
Vânzarea la licitație a fost fixată la 17 martie 1999, apoi la 26 mai 1999, la primăria Aristomeni, ca urmare a unei noi evaluări a terenurilor.
Pe 6 mai 1999, Banca Agricolă a publicat în cotidianul «Elefteria», din orașul Kalamata, o anunță legală privind vânzarea la licitație, indicând că aceasta va avea loc la primăria Messini. A afișat de asemenea o anunță la primăria Aristomeni, așa cum era prescris de art. 999 § 3 al codului de procedură civilă. Potrivit acestui articol, doar afișarea la primăria Aristomeni era obligatorie, deoarece Aristomeni nu dispunea de cotidian pentru a face publica publicarea.
Pe 26 mai 1999, vânzarea la licitație a avut loc la primăria Aristomeni. Trei dintre șase terenuri au fost adjudecate Băncii Agricole a Greciei. Copiii reclamantului au licitato pentru unul dintre ele, dar fără succes. Pentru celelalte trei, nu a existat niciun licitator. Rezultă din dosar că în aceeași zi a vânzării la licitație, Banca Agricolă a Greciei a trimis înspre 14 h doi dintre angajații săi la primăria Messini, pentru a informa eventualii interesați care s-ar fi prezentat acolo că vânzarea la licitație avea loc la Aristomeni și a pune la dispoziția lor un vehicul pentru a asigura transportul lor către Aristomeni, situată la aproximativ douăzeci de kilometri pe o cale sinuoasă.
Pe 30 decembrie 1999, reclamantul a format trei contestații în fața tribunalului de pace Pamissos, cu scopul de a anula vânzarea la licitație, pe motiv că aceasta era vicioasă ca urmare a anunțului eronat publicat de Banca Agricolă. Pe 6 martie 2001, reclamantul a depus observații suplimentare.
Potrivit reclamantului, înscriere eronată a locului vânzării la licitație a avut ca efect împiedicarea a cinci licitatori potențiali de a se duce și adjudecarea finală a trei din terenurile sale Băncii Agricole. O asemenea situație a constituit o încălcare a bunei credințe în materia synallagmatică. În timp ce terenurile fuseseră evaluate la 35.100.000 drahme, Banca Agricolă le-a achiziționat pentru 19.600.000 drahme.
Inițial prevăzută la 18 aprilie 2000, ședința a fost amânată, la cererea reclamantului (deoarece avocatul său trebuia să se duce la curtea de apel Kalamata), la 20 iunie 2000, apoi (din cauza bolii avocatului și absenței unui martor important) pe 28 noiembrie 2000 (din cauza unei greve a grefierilor), 6 martie 2001 (pentru a permite tribunalului examinarea observațiilor suplimentare ale reclamantului), 16 octombrie 2001 (deoarece martori nu au putut să se prezinte), 2 aprilie și 21 mai 2002. O altă cerere de amânare a avocatului reclamantului a fost refuzată de judecătorul de pace.
Tribunalul de pace a deliberat pe 21 mai 2002 și, printr-o sentință din 13 martie 2003, a respins contestațiile ca tardive.
Pe 9 aprilie 2003, reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe în fața tribunalului de mare instanță Kalamata. Mijlocul de apel se baza pe interpretarea și aplicarea eronată a legii privind respingerea contestațiilor ca tardive.
Inițial fixată la 6 mai 2004, ședința a fost amânată la cererea reclamantului și din cauza absenței reprezentantului părții adverse. A avut loc pe 7 aprilie 2005.
Pe 26 august 2005, tribunalul de mare instanță l-a dezbătut pe reclamant. A estimat că nu existau motive pentru a anula procedura de publicare a vânzării la licitație, deoarece condițiile articolului 999 § 3 al codului de procedură civilă fuseseră respectate și anunțul apărut în ziar fusese făcut fără ca aceasta să fi fost necesar. Privitor la anunțul eronat, a judecat, de asemenea, că nu existau, cum susținea reclamantul, dol din partea Băncii Agricole cu scopul de a influența bunul desfășurare a vânzării la licitație.
Pe 15 decembrie 2005, reclamantul s-a pourvut în casație. A ridicat două mijloace: pe de o parte, încălcarea dispozițiilor materiale ale legii și a principiului bunei credințe de hotărârea tribunalului de mare instanță statuând în apel și, pe de altă parte, încălcarea «învățăturilor decurgând din obiceiuri și bun simț» (didagmata tis koinis peiras).
În primul mijloc a precizat, printre altele, că cinci licitatori potențiali s-au prezentat la primăria Messini, dar au renunțat la a face calea până la Aristomeni, deoarece ora era târzie și calea lungă; ar fi sosit după încheierea vânzării la licitație. Dacă ar fi participat, prețul obținut ar fi fost de două sau trei ori mai mare decât cel plătit de Banca Agricolă, de sorț ca el a suferit o daună ireparabilă bazată pe încălcarea principiului bunei credințe în materia synallagmatică. În al doilea mijloc, el susținea că tribunalul de mare instanță a încălcat acest același principiu admițând că bunul desfășurare a vânzării la licitație nu fusese împiedicat de publicarea eronată observând în special că copiii reclamantului au putut participa. A subliniat că această apreciere a tribunalului de mare instanță a constituit o încălcare a principiilor invocate în măsura în care copiii săi cunoșteau locul vânzării nu datorită publicării ci pentru că făceau parte din familia sa. A amintit din nou că dacă cinci licitatori potențiali ar fi putut se duce la vânzare, suma licitației ar fi fost de două sau trei ori mai importantă decât prețul de pornire, pe care banca a plătit în final pentru a achiziționa două din trei terenuri, de sorț ca el a suferit o daună financiară ireparabilă.
Ședința a avut loc pe 24 mai 2006.
Printr-o hotărâre din 20 iunie 2006 (pusă la punct pe 30 iunie 2006), Curtea de Casație a respins pourvuirea reclamantului. A considerat că nu existau nicio obligație legală de a face o anunță într-un cotidian, deoarece comuna Aristomeni aparținea departamentului Messine, al cărui capital era Messini, unde nu era publicat niciun cotidian local. Prin urmare, nu existau niciun motiv de anulare privind procedura de publicare a vânzării la licitație. De mai mult, tribunalul de mare instanță constatase în mod legal că nu existau dol din partea Băncii Agricole cu scopul de a obstrucționa procedura de adjudecare.
Articolele relevante ale codului de procedură civilă dispun:
art. 585
«1. Dispozițiile privind exercitarea unei acțiuni, introducerea acesteia și ședință se aplică de asemenea în materia contestației.
2.Actul de contestație trebuie să conțină (...) motivele pe care se bazează. Motive noi pot fi adăugate doar printr-un document suplimentar, depus la dosar tribunalului care va examina contestația, și însoțit de un raport care va fi notificat părții adverse treizeci de zile înainte de ședință, sau, în caz de proceduri speciale, opt zile înainte de ședință.»
art. 999
«3. Executorul notifică raportul de sechestru, în termen de douăzeci de zile de la sechestru, debitorului, proprietarului terț și creditorilor cu ipotecă, și îl depune, în același termen, în mâinile funcționarului încărcat cu vânzarea la licitație, care redactează actul aferent.
Extractul din raport, care trebuie să indice numele persoanelor interesate, o scurtă descriere a bunului, natura, situația și suprafața acestuia, o amintire a numărului de ipoteci care îl grevează, suma ofertei inițiale, numele și adresa funcționarului încărcat cu vânzarea, locul, ziua și ora vânzării, este publicat într-un ziar editat în comuna unde are loc vânzarea la licitație și, dacă nu există un asemenea ziar, într-un cotidian care apare în capitala departamentului de care aparține comuna, cu cel puțin cincisprezece zile înainte de vânzare. În același termen, raportul de sechestru este notificat judecătorului de pace al locului unde are loc sechestrul. (...)
4.Sub pedeapsa nulității, vânzarea la licitație nu poate avea loc fără ca condițiile menționate la paragrafele 1 și 3 (...) să fie respectate.»
art. 914 din codul civil prevede:
«Cel care, în mod ilegal, cauzează prin vina sa o daună altuia, este ținut la reparație.»
Invocând articolele 6 § 1 și 13 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la egalitatea armelor, depășirea termenului rezonabil al procedurii și absența unui recurs efectiv la această privință, precum și o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale.
Reclamantul se plânge de o dublă încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției: mai întâi, a dreptului la un proces echitabil și în special a dreptului la egalitatea armelor, deoarece potrivit lui tribunalele au recurs la criterii formalistice pentru a interpreta art. 999 § 3 al codului de procedură civilă și a refuza deci de a recunoaște că publicarea eronată a locului vânzării la licitație a rupt echilibrul între părți la proces; apoi, a depășirii termenului rezonabil al procedurii. Invocă de asemenea o încălcare a articolului 13 datorită absenței unui recurs efectiv pentru a se plânge de durata procedurii. Partea relevantă a articolului 6 și art. 13 se citesc după cum urmează:
art. 6 § 1
«Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) privind contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)»
art. 13
«Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.»
1.Dreptul la un proces echitabil
Guvernul se opune, în primul rând, neepuizării căilor de atac interne. Susține că la niciun stadiu al procedurii reclamantul nu a ridicat, nici măcar în substanță, motivele sale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Motiv lui din fața jurisdicțiilor naționale consta în a susține că Banca Agricolă utilizase dol pentru a obstrucționa bunul desfășurare a vânzării la licitație. Guvernul observă încă că, pe fond, reclamantul invită Curtea să-și substituie propria apreciere a faptelor cauzei și dreptului intern aplicabil cu cea a jurisdicțiilor naționale.
Reclamantul susține că a ridicat în substanță motiv. Privitor la fondul motivului, el susține că prin a nu trage nicio consecință a publicării unui loc de vânzare eronat în cotidianul «Elefteria», jurisdicțiile grecești au rupt, în favoarea părții adverse, echilibrul între părți.
Curtea, care observă că reclamantul ridicase în fața Curții de Casație că eroarea comisă în anunț a constituit o încălcare a principiului bunei credințe, nu consideră necesar să se pronunțe asupra excepției ridicate de Guvern, motiv trebuind respins pentru lipsă evidentă de fundament.
Curtea amintește că nu îi revine sarcina de a-și substitui jurisdicțiilor interne, cărora le revine în primul rând interpretarea legislației interne (a se vedea hotărârile Bulut c. Austria din 22 februarie 1996, Colecția 1996-II, p. 356, § 29, și, mutatis mutandis, Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania din 19 februarie 1998, Colecția 1998-I, p. 290, § 33). Sarcina sa se limitează la a verifica dacă deciziile litigioase au fost adoptate cu respectarea garanțiilor enunțate la art. 6 al Convenției și nu sunt entachate de arbitraritate. Nu poate aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus o jurisdicție națională să adopte o anumită decizie mai degrabă decât alta, pentru că altfel s-ar erija în judecător de a treia sau a patra instanță și ar încălca limitele misiunii sale (Kemmache c. Franța (nr. 3), hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A nr. 296-C, § 44).
Prin respingerea pourvurii reclamantului, Curtea de Casație a considerat că nu existau nicio obligație legală de a face o anunță într-un cotidian, deoarece comuna Aristomeni aparținea departamentului Messine, unde nu era publicat niciun cotidian local. Prin urmare, nu existau niciun motiv de anulare privind procedura de publicare a vânzării la licitație. De mai mult, Curtea de Casație a observat că tribunalul de mare instanță constatase că nu existau dol din partea Băncii Agricole cu scopul de a obstrucționa procedura de adjudecare. Potrivit opiniei Curții, nici raționamentul urmat de jurisdicțiile grecești – și în special de Curtea de Casație – nici interpretarea dispozițiilor interne aplicabile nu se pare arbitrară sau derezonabilă.
De aici urmează că aceasta parte a cererei trebuie respinsă ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Perioada de luat în considerare a început pe 30 decembrie 1999, cu sesizarea tribunalului de pace Pamissos, și s-a încheiat pe 30 iunie 2006, cu punerea la punct a hotărârii Curții de Casație. A durat deci șase ani și șase luni pentru trei grade de jurisdicție.
Guvernul susține că lungimea procedurii era datorată comportamentului reclamantului care este responsabil pentru o întârziere de doi ani, o lună și treisprezece zile în fața tribunalului de pace și de unsprezece luni în fața tribunalului de mare instanță. Autoritățile judiciare nu au contribuit la întârziere litigioasă deoarece fixarea ședințelor și pronunțarea deciziilor au fost făcute în termene breve și rezonabile.
Reclamantul subliniază că toate cererile sale de amânare erau justificate și că amânarea din 28 noiembrie 2000 a fost cauzată de greva grefierilor, circumstanță independentă de voința sa.
Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmare circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea afacerii, comportamentul reclamanților și cel al autoritățile competente, precum și miza litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multele altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
În cauza de față Curtea observă că, sesizat pe 30 decembrie 1999 de reclamant, tribunalul de pace Pamissos a randdat sentința pe 13 martie 2003. Cu toate aceasta, în această perioadă, reclamantul a cerut și obținut, sau a provocat, cinci amânări de ședință: pe 18 aprilie și 20 iunie 2000, pe 6 martie și 16 octombrie 2001 și pe 2 aprilie 2002. Pentru partea sa, tribunalul de pace a fixat ședințele sale succesive la intervale rezonabile și a refuzat o ultimă cerere de amânare făcută de reclamant. De mai mult, în fața tribunalului de mare instanță Kalamata, statuând în apel, reclamantul a cerut și obținut o amânare de ședință care a avut ca rezultat retardarea procedurii pe o perioadă de aproximativ unsprezece luni. În aceste condiții, Curtea consideră că comportamentul reclamantului a contribuit considerabil la durata totală a procedurii. Curtea nu consideră că întârzierile atribuite de reclamant autorităților judiciare erau, în circumstanțele cauzei, de o importanță esențială. Ea concluzionează că perioada de luat în considerare, de la 30 decembrie 1999 la 30 iunie 2006, în fața trei grade de jurisdicție, nu relevă nicio apariție de încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.
Curtea amintește, de mai mult, că art. 13 a fost interpretat ca neexigând un recurs în dreptul intern decât privitor la motive care ar putea fi considerate «apărabile» potrivit Convenției (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit, 21 iunie 1988, § 52, seria A nr. 131).
Ținând seama de concluziile sale sus-menționate privitor la motiv tirat din art. 6 § 1, Curtea consideră că reclamantul nu are niciun motiv apărabil.
De aici urmează că aceasta parte a cererei trebuie respinsă ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Reclamantul se plânge de o ingerință disproporționată și nejustificată în dreptul de proprietate din cauza faptului că publicarea eronată a locului vânzării la licitație a avut ca efect împiedicarea obținerii unui preț rezonabil pentru terenurile sale. Alege o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1, care se citește după cum urmează:
«Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât din interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le socotesc necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata impozitelor, a altor contribuții sau a amenzilor.»
Cu titlu principal, Guvernul pretinde că la niciun stadiu al procedurii în fața jurisdicțiilor interne, reclamantul nu a ridicat, nici măcar în substanță, motiv referitor la dreptul la respectarea bunurilor.
Guvernul susține, de mai mult, că anunțul eronat din ziar nu a împiedicat participarea terților la vânzarea la licitație nici obținerea unui preț mai mare. Subliniază că procedura de publicitate a unei vânzări la licitație, atunci când aceasta este efectuată în provincie unde nu există niciun ziar, constă în afișarea anunțului vânzării, cu cincisprezece zile înainte, la primăria locului de situare a imobilului pus în vânzare. Afișarea obligatorie compensează imposibilitatea publicării într-un ziar, și o omisiune eventualță de a proceda astfel atrage nulitatea vânzării la licitație. În pofida respectării procedurii legale de publicitate, niciun interesat nu s-a prezentat în ziua în sine la adresa unde vânzarea efectiv a avut loc (cu excepția copiilor reclamantului). Anunțul din ziar era superflu. Reclamantul l-a atacat în fața jurisdicțiilor interne pretinzând că existase dol din partea Băncii Agricole, dar acelea l-au dezbătut.
Privitor la excepția prezentată de Guvern, reclamantul precizează că, chiar dacă nu invocă în mod expres art. 1 al Protocolului nr. 1, a susținut în fața jurisdicțiilor competente că eroarea comisă în anunț privind locul vânzării la licitație a avut ca rezultat falsificarea acesteia și nu a permis licitație pentru terenurile puse în vânzare.
Reclamantul susține că, chiar dacă anunțul din ziar era superflu, a creat o situație nouă: licitatorii s-au dus la locul greșit și nu au putut participa la vânzare. Faptul că Banca Agricolă trimisese doi dintre angajații săi și pusese la dispoziție un vehicul nu înseamnă că aceștia angajați au întâlnit licitatorii. În sfârșit, reclamantul pretinde că, contrar publicării într-un ziar, afișarea la primărie nu este suficientă pentru a asigura o bună publicitate a vânzării la licitație.
Curtea nu consideră necesar de a se pronunța asupra obiecției Guvernului, deoarece concluzionează inadmisibilitatea motivului pentru lipsă evidentă de fundament.
Curtea amintește că o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să menține un «echilibru just» între cerințele interesului general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În particular, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de orice măsură care lipșește o persoană de proprietate (a se vedea, printre multele altele, Mănăstiri sfinte c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 70, Seria A nr. 301-A). Acest echilibru este rupt «dacă persoana interesată a trebuit să suporte «o povară specială și excedentară» (a se vedea, în particular, James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 50, seria A nr. 98). La acest titlu, Curtea a precizat că individul expropriat trebuie în principiu să obțină o indemnizare «rezonabil în legătură cu valoarea bunului» din care a fost lipsit, chiar dacă «obiective legitime de 'utilitate publică' ... pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea completă a pieței»; a adăugat că controlul să «se limitează la a căuta dacă modalitățile alese depășesc largul domeniu de apreciere de care statul beneficiază în materie» (ibidem, § 54; a se vedea de asemenea, de exemplu, hotărârea Mănăstiri sfinte cit., § 71).
Curtea amintește de îndată că prezenta cauză privește o cerere de anulare a unei vânzări la licitație a unor terenuri ale reclamantului pentru nerespectarea condițiilor legale care reglementează acest tip de vânzare. Opunea reclamantul unei bănci, vânzarea având fost programată datorită unei datorii față de această bancă.
Ea observă că argumentul reclamantului constă în esență în a expune că, cum scopul unei vânzări la licitație este de a atrage cât mai mulți licitatori posibil pentru a încerca obținerea licitației celei mai puternice, acest scop a fost eludat (prin dol sau neglijență gravă) ca efect al publicării eronate, de sorț ca terenurile sale au fost adjudecate băncii pentru un preț care nu corespundea evoluției anterioare a terenurilor litigioase. Cu toate aceasta, Curtea amintește că examinând motiv reclamantului din perspectiva articolului 6, a constatat că nu existase nimic derezonabil sau arbitrar în concluziile jurisdicțiilor grecești conform cărora nu existase dol din partea Băncii Agricole care, în orice caz, urmase procedura legală pentru vânzarea la licitație. Pe de altă parte, rezultă din dosar că cinci persoane s-au prezentat la Aristomeni, locul vânzării eronat indicat în ziar. Nici una din aceste persoane, pe care reclamantul le prezintă ca licitatori potențiali, nu s-a dus la locul unde vânzarea la licitație efectiv se desfășura, în pofida ofertei de transport făcută de bancă, care pusese la dispoziție un vehicul. În aceste condiții, potrivit opiniei Curții, nu poate fi valid susținut că terenurile reclamantului ar fi atins un preț mai mare dacă aceste cinci persoane, sau chiar o parte dintre ele, ar fi fost corect informate despre locul vânzării și ar fi putut se duce direct acolo. Dacă reclamantul a putut, datorită informării eronate, suferi o pierdere de oportunități, aceasta nu este suficientă pentru a concluziona că motiv referitor la art. 1 al Protocolului nr. 1 este fondat.
De aici urmează că aceasta parte a cererei trebuie respinsă ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,
Declară petiția inadmisibilă.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Grefier
Președintă
de la requête n
o
2961/07
présentée par Nikolaos ANAGNOSTOPOULOS
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 28 juin 2011 en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Anatoly Kovler,
Peer Lorenzen,
George Nicolaou,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Julia Laffranque,
Linos-Alexandre Sicilianos,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 janvier 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Nikolaos Anagnostopoulos, est un ressortissant grec, né en 1936 et résidant à Aristomeni Messinias. Il a été représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par les délégués de son agent, M.
G.
Kanellopoulos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En décembre 1998, le requérant se vit saisir, en vue d’une vente aux enchères, six terrains qu’il possédait à Aristomeni, en raison d’une dette envers la Banque Agricole de Grèce. Le montant de la dette s’élevait à 169
456
185
drachmes, soit 497
303,50 euros environ.
La vente aux enchères fut fixée au 17 mars 1999, puis au 26 mai 1999, à la mairie d’Aristomeni, suite à une nouvelle évaluation des terrains.
Le 6 mai 1999, la Banque Agricole publia dans le quotidien «
Elefteria
», de la ville de Kalamata, une annonce légale concernant la vente aux enchères, en indiquant que celle-ci aurait lieu à la mairie de Messini. Elle afficha également une annonce à la mairie d’Aristomeni, comme le prescrivait l’article 999 § 3 du code de procédure civile. En vertu de cet article, seul l’affichage à la mairie d’Aristomeni était obligatoire, du fait que Aristomeni ne disposait pas de quotidien pour y faire paraître la publication.
Le 26 mai 1999, la vente aux enchères eut lieu à la mairie d’Aristomeni. Trois des six terrains furent adjugés à la Banque Agricole de Grèce. Les enfants du requérant enchérirent pour l’un d’entre eux, mais sans succès. Pour les trois autres, il n’y eut pas d’enchérisseur. Il ressort du dossier que le jour même de la vente aux enchères, la Banque Agricole de Grèce envoya vers 14 h deux de ses employés à la mairie de Messini, afin d’informer les éventuels intéressés qui s’y seraient rendus que la vente aux enchères avait lieu à Aristomeni et de mettre à leur disposition un véhicule pour assurer leur transport vers Aristomeni, située à une vingtaine de kilomètres par une route sinueuse.
Le 30 décembre 1999, le requérant forma trois oppositions devant le tribunal de paix de Pamissos, dans le but de faire annuler la vente aux enchères, au motif que celle-ci était viciée suite à l’annonce erronée publiée par la Banque Agricole. Le 6 mars 2001, le requérant déposa des observations complémentaires.
Selon le requérant, l’inscription erronée du lieu de la vente aux enchères eut pour effet d’empêcher cinq enchérisseurs potentiels de s’y rendre ainsi que l’adjudication finale de trois de ses terrains à la Banque Agricole. Pareille situation constituait une atteinte à la bonne foi en matière synallagmatique. Alors que les terrains avaient été évalués à 35
100
000
drachmes, la Banque Agricole les avait acquis pour 19
600
000
drachmes.
Initialement prévue au 18 avril 2000, l’audience fut reportée, à la demande du requérant (car son avocat devait se rendre à la cour d’appel de Kalamata), le 20 juin 2000, puis (pour cause de maladie de l’avocat et l’absence d’un témoin important) les 28 novembre 2000 (en raison d’une grève des greffiers), 6 mars 2001 (pour permettre l’examen par le tribunal des observations complémentaires du requérant), 16 octobre 2001 (car les témoins n’avaient pas pu comparaître), 2 avril et 21 mai 2002. Une autre demande d’ajournement de l’avocat du requérant fut refusée par le juge de paix.
Le tribunal de paix délibéra le 21 mai 2002 et, par un jugement du 13
mars 2003, il rejeta les oppositions comme tardives.
Le 9 avril 2003, le requérant interjeta appel contre ce jugement devant le tribunal de grande instance de Kalamata. Son moyen d’appel se fondait sur l’interprétation et l’application erronées de la loi relative au rejet des oppositions comme tardives.
Initialement fixée au 6 mai 2004, l’audience fut reportée à la demande du requérant et en raison de l’absence du représentant de la partie adverse. Elle eut lieu le 7 avril 2005.
Le 26 août 2005, le tribunal de grande instance débouta le requérant. Il estima qu’il n’existait aucun motif pour annuler la procédure de publication de la vente aux enchères, car les conditions de l’article 999 § 3 du code de procédure civile avaient été respectées et l’annonce parue dans le journal avait été faite sans que cela ait été nécessaire. S’agissant de l’annonce erronée, il jugea, en outre, qu’il n’y avait pas, comme le soutenait le requérant, dol de la part de la Banque Agricole dans le but d’influer sur le bon déroulement de la vente aux enchères.
Le 15 décembre 2005, le requérant se pourvut en cassation. Il soulevait deux moyens
: d’une part, la violation des dispositions substantielles de la loi et du principe de la bonne foi par l’arrêt du tribunal de grande instance statuant en appel et, d’autre part, la violation des «
enseignements tirés de la coutume et du bon sens
» (
didagmata tis koinis peiras
).
Dans le premier moyen il précisait, entre autres, que cinq enchérisseurs potentiels s’étaient rendus à la mairie de Messini, mais avaient renoncé à faire le trajet jusqu’à Aristomeni, car l’heure était tardive et la route longue
; ils seraient arrivés après la fin de la vente aux enchères. S’ils y avaient participé, le prix obtenu aurait été deux ou trois fois supérieur à celui versé par la Banque Agricole, de sorte qu’il a subi un dommage irréparable fondé sur l’atteinte au principe de bonne foi en matière synallagmatique. Dans le deuxième moyen, il soutenait que le tribunal de grande instance avait violé ce même principe en admettant que le libre déroulement de la vente aux enchères n’avait pas été entravé par la publication erronée en relevant notamment que les enfants du requérant avaient pu y participer. Il soulignait que cette appréciation du tribunal de grande instance constituait une atteinte aux principes invoqués dans la mesure où ses enfants connaissaient le lieu de la vente non pas par la publication mais parce qu’ils faisaient partie de sa famille. Il rappelait une fois encore que si les cinq enchérisseurs potentiels avaient pu se rendre à la vente, le montant de l’enchère aurait été deux ou trois fois plus importante que le prix de départ, que la banque a finalement versé pour acquérir deux des trois terrains, de sorte qu’il avait subi un préjudice financier irréparable.
L’audience eut lieu le 24 mai 2006.
Par un arrêt du 20 juin 2006 (mis au net le 30 juin 2006), la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle considéra qu’il n’existait pas d’obligation légale de faire une annonce dans un quotidien, car la commune d’Aristomeni relevait du département de Messine, dont la capitale était Messini où aucun quotidien local n’y était publié. Par conséquent, il n’existait pas de motif d’annulation concernant la procédure de publication de la vente aux enchères. De plus, le tribunal de grande instance avait légalement constaté qu’il n’y avait pas de dol de la part de la Banque Agricole dans le but de faire obstruction à la procédure d’adjudication.
B.
Le droit interne pertinent
Les articles pertinents du code de procédure civile disposent
:
Article 585
«
1.
Les dispositions relatives à l’exercice d’une action, à son introduction et à l’audience s’appliquent aussi en matière d’opposition.
2.
L’acte de l’opposition doit contenir (...) les motifs sur lesquels elle se fonde. De nouveaux motifs peuvent être rajoutés seulement par un document supplémentaire, déposé au greffe du tribunal qui examinera l’opposition, et accompagné d’un rapport qui sera notifié à la partie adverse trente jours avant l’audience, ou, en cas des procédures spéciales, huit jours avant l’audience.
»
Article 999
«
3.
L’huissier signifie le rapport de saisie, dans un délai de vingt jours à compter de la saisie, au débiteur, au propriétaire tiers et aux créanciers hypothécaires, et le dépose, dans le même délai, entre les mains du fonctionnaire chargé de la vente aux enchères qui rédige l’acte y afférent.
L’extrait du rapport, qui doit indiquer le nom des personnes concernées, une brève description du bien, de la nature, la situation et la superficie de celui-ci, un rappel du nombre des hypothèques qui le grèvent, le montant de la première offre, le nom et l’adresse du fonctionnaire chargé de la vente, le lieu, le jour et l’heure de la vente, est publié dans un journal édité à la commune où a lieu la vente aux enchères et, s’il n’existe pas un tel journal, dans un quotidien qui paraît dans la capitale du département dont dépend la commune, quinze jours au moins avant la vente. Dans le même délai, le rapport de saisie est signifié au juge de paix de l’endroit où a lieu la saisie. (...)
4.
Sous peine de nullité, la vente aux enchères ne peut avoir lieu sans que les conditions mentionnées aux paragraphes 1 et 3 (...) soient respectées.
»
L’article 914 du code civil prévoit
:
«
Celui qui, de manière illégale, cause par sa faute un dommage à autrui, est tenu à réparation.
»
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint d’une violation de son droit à l’égalité des armes, du dépassement du délai raisonnable de la procédure et de l’absence d’un recours effectif à cet égard ainsi que d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.
A.
Article 6 § 1
Le requérant se plaint d’une double violation de l’article 6 § 1 de la Convention
: d’abord, de son droit à un procès équitable et notamment de son droit à l’égalité des armes, car selon lui les tribunaux auraient eu recours à des critères formalistes pour interpréter l’article 999 § 3 du code de procédure civile et refuser ainsi de reconnaître que la publication erronée du lieu de la vente aux enchères avait rompu l’équilibre entre les parties au procès
; ensuite, du dépassement du délai raisonnable de la procédure. Il invoque aussi une violation de l’article 13 en raison de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la durée de la procédure. La partie pertinente de l’article 6 et l’article 13 se lisent ainsi
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
1.
Droit à un procès équitable
Le Gouvernement excipe, en premier lieu, du non-épuisement des voies de recours internes. Il soutient qu’à aucun stade de la procédure le requérant n’a soulevé, pas même en substance, ses griefs relatifs au droit à un procès équitable. Son grief devant les juridictions nationales consistait à faire valoir que la Banque Agricole avait utilisé le dol pour faire obstruction au bon déroulement de la vente aux enchères. Le Gouvernement relève encore que, sur le fond, le requérant invite la Cour à substituer sa propre appréciation des faits de la cause et du droit interne applicable à celle des juridictions nationales.
Le requérant soutient qu’il a soulevé en substance ce grief. S’agissant du bien-fondé de son grief, il soutient qu’en ne tirant aucune conséquence de la publication d’un lieu de vente erroné dans le quotidien «
Elefteria
», les juridictions grecques ont rompu, en faveur de la partie adverse, l’équilibre entre les parties.
La Cour, qui relève que le requérant avait soulevé devant la Cour de cassation que l’erreur commise dans l’annonce constituait une atteinte au principe de bonne foi, n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception soulevée par le Gouvernement, le grief devant être rejeté pour défaut manifeste de fondement.
La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes, auxquelles il incombe au premier chef d’interpréter la législation interne (voir les arrêts
Bulut c. Autriche
du 22 février 1996,
Recueil
1996-II, p. 356, § 29, et,
mutatis mutandis
,
Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne
du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, p. 290, § 33). Sa tâche se limite à vérifier si les décisions litigieuses ont été acquises dans le respect des garanties énoncées à l’article 6 de la Convention et ne sont pas entachées d’arbitraire. Elle ne peut apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission (
Kemmache c.
France (n
o
3)
, arrêt du 24 novembre 1994, série A n
o
En rejetant le pourvoi du requérant, la Cour de cassation a considéré qu’il n’existait pas d’obligation légale de faire une annonce dans un quotidien, car la commune d’Aristomeni relevait du département de Messine où aucun quotidien local n’y était publié. Par conséquent, il n’y avait pas de motif d’annulation concernant la procédure de publication de la vente aux enchères. De plus, la Cour de cassation a relevé que le tribunal de grande instance avait constaté qu’il n’y avait pas de dol de la part de la Banque Agricole dans le but de faire obstruction à la procédure d’adjudication. De l’avis de la Cour, ni le raisonnement suivi par les juridictions grecques – et en particulier par la Cour de cassation - ni l’interprétation des dispositions internes applicables n’apparaît arbitraire ou déraisonnable.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Délai raisonnable
La période à prendre en compte a débuté le 30 décembre 1999, avec la saisine du tribunal de paix de Pamissos, et a pris fin le 30 juin 2006, avec la mise au net de l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré six ans et six mois pour trois degrés de juridiction.
Le Gouvernement soutient que la longueur de la procédure était due au comportement du requérant qui est responsable d’un retard de deux
ans, un
mois et treize jours devant le tribunal de paix et de onze mois devant le tribunal de grande instance. Les autorités judiciaires n’ont pas contribué au retard litigieux car la fixation des audiences et le prononcé de leurs décisions ont été faits dans des délais brefs et raisonnables.
Le requérant souligne que toutes ses demandes d’ajournement étaient justifiées et que l’ajournement du 28 novembre 2000 a été causé par la grève des greffiers, circonstance indépendante de sa volonté.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
En l’espèce la Cour note que, saisi le 30 décembre 1999 par le requérant, le tribunal de paix de Pamissos a rendu son jugement le 13 mars 2003. Toutefois, pendant cette période, le requérant a réclamé et obtenu, ou provoqué, cinq reports d’audience
: les 18 avril et 20 juin 2000, les 6 mars et 16 octobre 2001 et le 2 avril 2002. Pour sa part, le tribunal de paix a fixé ses audiences successives à des intervalles raisonnables et il a refusé une dernière demande d’ajournement faite par le requérant. De plus, devant le tribunal de grande instance de Kalamata, statuant en appel, le requérant a réclamé et obtenu un report d’audience qui a eu pour résultat de retarder la procédure pendant onze mois environ. Dans ces conditions, la Cour estime que le comportement du requérant a contribué considérablement à la durée totale de la procédure. La Cour ne considère pas que les retards imputés par le requérant aux autorités judiciaires étaient, dans les circonstances de la cause, d’une importance capitale. Elle conclut que la période à considérer, du 30 décembre 1999 au 30 juin 2006, devant trois degrés de juridiction, ne révèle aucune apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle, en outre, que l’article 13 a été interprété comme n’exigeant un recours en droit interne que s’agissant de griefs pouvant passer pour «
défendables
» selon la Convention (voir, entre autres,
Boyle et Rice c. Royaume-Uni
, 21 juin 1988, § 52, série A n
o
131).
Compte tenu de ses conclusions précitées pour le grief tiré de l’article 6 §
1, la Cour estime que le requérant n’a aucun grief défendable.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
B.
Article 1 du Protocole n
o
1
Le requérant se plaint d’une ingérence disproportionnée et injustifiée dans son droit de propriété en raison du fait que la publication erronée du lieu de la vente aux enchères a eu pour effet d’empêcher l’obtention d’un prix raisonnable pour ses terrains. Il allègue une violation de l’article 1 du Protocole
n
o
1, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A titre principal, le Gouvernement prétend qu’à aucun stade de la procédure devant les juridictions internes, le requérant n’a soulevé, même en substance, son grief relatif au droit au respect des biens.
Le Gouvernement soutient, en outre, que l’annonce erronée dans le journal n’a pas empêché la participation de tiers à la vente aux enchères ni l’obtention d’un prix plus élevé. Il souligne que la procédure de publicité d’une vente aux enchères, lorsque celle-ci est effectuée en province où il n’existe pas de journal, consiste en l’affichage de l’annonce de la vente, quinze jours avant celle-ci, à la mairie du lieu de situation de l’immeuble mis en vente. Cet affichage obligatoire pallie l’impossibilité de publication dans un journal, et une omission éventuelle d’y procéder entraîne la nullité de la vente aux enchères. En dépit du respect de la procédure légale de publicité, aucun intéressé ne s’est présenté le jour même à l’adresse où la vente a effectivement eu lieu (exceptés les enfants du requérant). L’annonce dans le journal était superflue. Le requérant l’a attaquée devant les juridictions internes en prétendant qu’il y avait eu dol de la part de la Banque Agricole mais celles-ci l’ont débouté.
S’agissant de l’exception présentée par le Gouvernement, le requérant précise que, même s’il n’a pas expressément invoqué l’article 1 du Protocole n
o
1, il a soutenu devant les juridictions compétentes que l’erreur commise dans l’annonce concernant le lieu de la vente aux enchères a eu pour résultat de fausser celle-ci et n’a pas permis d’enchérir sur les terrains mis en vente.
Le requérant soutient que, même si l’annonce dans le journal était superflue, elle a créé une situation nouvelle
: les enchérisseurs se sont rendus au mauvais endroit et n’ont pas pu participer à la vente. Le fait que la Banque Agricole ait envoyé deux de ses employés et mis à disposition un véhicule ne signifie pas que ces employés ont rencontré les enchérisseurs. Enfin, le requérant prétend que, contrairement à la publication dans un journal, l’affichage à la mairie n’est pas suffisant pour assurer une bonne publicité de la vente aux enchères.
La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’objection du Gouvernement, car elle conclut à l’irrecevabilité du grief pour défaut manifeste de fondement.
La Cour rappelle qu’une ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un «
juste équilibre
» entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (voir, parmi beaucoup d’autres,
Saints monastères c. Grèce
, 9 décembre
1994, § 70, Série A n
o
301-A). Cet équilibre est rompu «
si la personne concernée a eu à subir «
une charge spéciale et exorbitante
» (voir, notamment,
James et autres c. Royaume
‑
Uni
, 21
février 1986, § 50, série A n
o
98). A ce titre, la Cour a précisé que l’individu exproprié doit en principe obtenir une indemnisation «
raisonnablement en rapport avec la valeur du bien
» dont il a été privé, même si «
des objectifs légitimes ‘d’utilité publique’ ... peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande
»
; elle a ajouté que son contrôle «
se borne à rechercher si les modalités choisies excèdent la large marge d’appréciation dont l’Etat jouit en la matière
» (
ibidem
, § 54
; voir également, par exemple, l’arrêt
Saints monastères
précité, § 71).
La Cour rappelle d’emblée que la présente affaire concerne une demande d’annulation d’une vente aux enchères de certains terrains du requérant pour non-respect des conditions légales régissant ce type de vente. Elle opposait le requérant à une banque, la vente ayant été programmée en raison d’une dette envers cette banque.
Elle relève que l’argument du requérant consiste pour l’essentiel à exposer que, comme le but d’une vente aux enchères est d’attirer le plus possible d’enchérisseurs pour tenter d’obtenir l’enchère la plus forte, ce but a été écarté (par dol ou négligence grave) par l’effet de la publication erronée, de sorte que ses terrains ont été adjugés à la banque pour un prix qui ne correspondait pas à l’évolution préalable des terrains litigieux. Or, la Cour rappelle qu’en examinant le grief du requérant sur le terrain de l’article
6, elle a constaté qu’il n’y avait rien de déraisonnable ou d’arbitraire dans les conclusions des juridictions grecques selon lesquelles il n’y avait pas dol la part de la Banque Agricole qui avait, de toute façon, suivi la procédure légale pour la vente aux enchères. D’autre part, il ressort du dossier que cinq personnes se sont présentées à Aristomeni, le lieu de vente erronément indiqué dans le journal. Aucune de ces personnes, que le requérant présente comme des enchérisseurs potentiels, ne s’est rendue sur le lieu où la vente aux enchères se déroulait effectivement, malgré l’offre de transport faite par la banque, qui avait mis un véhicule à leur disposition. Dans ces conditions, de l’avis de la Cour, il ne saurait être valablement soutenu que les terrains du requérant auraient atteint un prix plus élevé si ces cinq personnes, ou même une partie d’entre elles, avaient été correctement informées du lieu de la vente et avaient pu s’y rendre directement. Si le requérant a pu, du fait de l’information erronée, subir une perte de chances, ceci n’est pas suffisant pour conclure que le grief relatif à l’article 1 du Protocole n
o
1 est fondé.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente