Müller împotriva Cehiei

Reclamantul, dl František Müller, este un ceh care s-a născut în 1966 și este în prezent condamnat la închisoare în Horní Slavkov (Republica Cehă). El este reprezentat în fața Curții de către dl D. Strupek, avocat practicant la Praga. La 2 aprilie 1998, Curtea Regională de la Munchen I a constatat că reclamantul a fost vinovat de ajutor și de crimă. Curtea a reținut că, la 10 martie 1995, un anumit D.P. și reclamantul a intrat într-un magazin de bijuterii și că D.P. a luat un asistent de magazin într-o altă cameră și l-a împușcat mort. Reclamantul a primit o condamnare obligatorie de închisoare pe viață. D.P. a fost judecat în Republica Cehă și condamnat la 13 ani și jumătate de închisoare.

El ar putea lucra, să se mute liber în clădire pentru majoritatea zilei, să interacționeze liber cu oricare dintre celelalte 400 de prizonieri, să facă o programare cu un psiholog, psihiatru sau lucrător social la orice moment, să urmeze cursuri profesionale și programe de studiu, să se ocupe de exercițiu în aer liber timp de până la trei ore pe zi sau mai mult, o gamă largă de activități sportive au fost disponibile pentru el, iar celula lui a fost ventilat și întunecat noaptea. El a avut dreptul să solicite eliberarea condiționată după 15 ani, adică, la 3 mai 2012, la 4 decembrie 1998, Biroul München pentru extraterestrii a eliberat o decizie de expulzare administrativă împotriva reclamantului.

La 12 noiembrie 2007, Ministerul Justiției din Bavaria a solicitat Republicii Cehe să preia executarea condamnării reclamantului. Pe 18 august 2008, Curtea Regională de Praga (Krajský soud) a validat hotărârea germană cu privire la condamnarea reclamantului și a transformat condamnarea în 15 ani de închisoare. Acesta a susținut că, în ciuda obiecției reclamantului față de transfer, toate condițiile Convenției privind transferul persoanelor condamnate, având în vedere Protocolul suplimentar, au fost îndeplinite. Acesta a remarcat că, la momentul comisiei crimei, o condamnare de peste cincisprezece ani de închisoare ar fi putut fi acordată în temeiul Codului penal ceh doar, printre altele, cu condiția ca posibilitatea reabilitarii infractorului să fie îndepărtată în mod deosebit.

Având în vedere dovezile disponibile, aceasta a susținut că această condiție nu a fost îndeplinită și, prin urmare, o condamnare la închisoare de peste cincisprezece ani nu ar fi compatibilă cu legislația cehă. Procurorul regional de la Praga (krajský státní zástopce) a interzis împotriva deciziei, solicitând impunerea unei condamnații de 25 de ani de închisoare din cauza gradului excepțional de pericol pentru societate impusă de infracțiunile reclamantului. La 10 octombrie 2008, Curtea Înaltă de la Praga (vrchní soud) a anulat hotărârea Curții Regionale și a decis că reclamantul ar trebui să continue să-și îndeplinească condamnarea la închisoarea pe viață fără nicio conversie.

Acesta a susținut că Curtea regională nu a avut dreptul să examineze dacă toate condițiile pentru o condamnare la viață au fost îndeplinite, dar numai pentru a determina dacă, în temeiul legii cehe, sentința impusă de instanța străină este, în orice caz, posibilă pentru infracțiunile în cauză. După cum s-a constatat că Codul penal ceh prevede în general o condamnare la viață pentru crimă, acesta a afirmat că această condamnare trebuie continuată în Republica Cehă. La 12 februarie 2009, Curtea Constituțională (ústavní soud) a respins un recurs constituțional de către reclamant ca fiind manifestament nefondat. Acesta a considerat că instanța cehă nu poate modifica o condamnare străină decât dacă sentința nu este prevăzută deloc în temeiul legii cehe pentru infracțiunile în cauză.

La 15 aprilie 2009, reclamantul a fost transferat în Republica Cehă și a fost luat în detenție în așteptarea unei hotărâri cu privire la executarea sentinței sale. La 19 iunie 2009, Curtea Regională a hotărât că reclamantul ar trebui să își îndeplinească condamnarea într-o închisoare sigură (věznice s ostrahou). În consecință, reclamantul nu ar putea să-și îndeplinească condamnarea într-o închisoare cu o securitate sporită (věznice se zvýšenou ostrahou) așa cum ar fi în mod normal cazul prizonierilor condamnați la închisoare pe viață. Reclamantul a apelat, susținând că poziția sa penală va fi agravată deoarece condițiile de detenție într-o închisoare sigură cehă au fost mult mai dure decât în închisoarea Straubin, unde a îndeplinit condamnarea înainte de a fi transferată.

La 2 septembrie 2009, Curtea Înaltă a susținut decizia. Acesta a susținut că orice dezavantaj al unei închisoare sigură cehă în comparație cu închisoarea Straubing a fost compensat de avantajele de a îndeplini condamnarea în țara de origine a reclamantului, unde limba sa maternă a fost vorbită și unde a avut posibilități mai bune de vizită. De atunci, reclamantul și-a îndeplinit condamnarea în închisoarea Horní Slavkov într-o secțiune pentru prizonieri cu semnatare de viață.

În acea închisoare nu a fost oferit nici un loc de muncă; trebuie să petrecă douăzeci și trei de ore pe zi în celulă sau o cameră pe același etaj; el este permis doar o oră, sau în mod excepțional două, de exercițiu în exterior într-o zonă foarte mică; el este capabil de a interacționa numai cu alte doi prizonieri semnați de viață; accesul său la un psiholog sau psihiatru este limitat; el nu poate urma nici un curs profesionist sau de studiu; celula lui este aprinsă 24 de ore pe zi și nu este posibil să deschidă o fereastră în celulă; și nu există posibilități de activități sportive cu excepția tenisului de masă în vară. Reclamantul a depus un recurs constituțional, care nu este de acord, printre altele, cu avantajele de a-și îndeplini condamnarea în Republica Cehă, remarcat de Curtea Înaltă.

El a susținut că s-a obișnuit deja cu un mediu german, este fluent în germană, a fost vizitat de persoane din exterior și ar putea primi parcele fără nici o problemă. În comparație, în Republica Cehă el a fost în contact numai cu mama sa, care, totuși, a trăit în Ostrava, care a fost la mai mult de 500 km de închisoarea sa. La 30 iunie 2010, Curtea Constituțională a respins apelul său constituțional vădit nefondat. În conformitate cu art. 29 § 2 din Codul Penal în vigoare în 1995, o condamnare extraordinară între 15 și 25 de ani ar putea fi impusă de o instanță numai dacă gradul de pericol pentru societate reprezentat de infracțiunile infractorului a fost foarte ridicat și posibilitatea de reabilitare a infractorului a fost considerată la distanță.

În temeiul articolului 29 § 3, s-ar putea impune o condamnare pe viață unui infractor care a comis o crimă în cazul în care: (a) gradul de pericol constituit de o astfel de crimă pentru societate a fost extrem de ridicat din cauza modului deosebit de disprețuit în care a fost comisă infractorul, sau un motiv deosebit de disprețuit din partea infractorului, sau un rezultat deosebit de grav al infracțiunii pentru care a fost dificil de compensat, și (b) impunerea unei astfel de condamnații a fost necesară pentru protecția efectivă a societății, și nu a existat nici o speranță că infractorul ar putea fi reabilitat printr-o condamnare cuprinsă între 15 și 25 de ani. În conformitate cu art. 88 alineatul § 5 din Codul Penal, un deținut pe viață este eligibil pentru eliberare condiționată după cel puțin douăzeci de ani de la condamnarea sa.

În temeiul articolului 10 din prezenta convenție, statul administrator este obligat de natura juridică și de durata condamnării, astfel cum este stabilit de statul condamnat. Cu toate acestea, dacă această propunere este, prin natura sau durata sa, incompatibilă cu legea statului administrator, sau cu legea acestuia, acest stat poate, printr-o instanță sau o decizie administrativă, adapta sancțiunii la pedeapsa sau măsura prevăzută de legea sa pentru o infracțiune similară. În ceea ce privește natura sa, pedeapsa sau măsura trebuie să corespundă, cât mai mult posibil, cu cea impusă prin sentința care urmează să fie pusă în aplicare. Acesta nu va agrava, prin natura sau durata sa, sancțiunile impuse în statul de condamnare, și nu va depăși maximul prevăzut de legea statului administrator.

În conformitate cu art. 11, în cazul conversiei unei sentințe, autoritatea competentă nu trebuie să aggraveze poziția penală a persoanei condamnate și nu este obligată de niciun minim pe care legea statului administrant le poate prevedea infracțiunile sau infracțiunile comise. În conformitate cu art. 3 § 1 din Protocolul suplimentar, după ce este solicitat de statul de condamnare, statul administrator poate accepta transferul unei persoane condamnate fără acordul acesteia, în cazul în care sentința pronunțată pe aceasta din urmă sau o decizie administrativă care constă în această condamnare, include un ordin de expulzare sau de deportare sau orice altă măsură din cauza căreia persoana respectivă nu va mai putea rămâne pe teritoriul statului de condamnare după ce este eliberată din închisoare.

Articolele 7 și 8 prevăd: „Prezentul protocol se aplică aplicării condamnărilor impuse fie înainte, fie după intrarea în vigoare. Orice stat contractant poate, în orice moment, denunța prezentul protocol prin intermediul unei notificări adresate secretarului general al Consiliului Europei… Prezentul protocol continuă, totuși, să se aplice punerii în aplicare a condamnărilor persoanelor care au fost transferate în conformitate cu dispozițiile convenției și cu prezentul protocol înainte de data în care această denuntare intră în vigoare… ”

The applicant, Mr František Müller, is a Czech national who was born in 1966 and is currently serving a prison sentence in Horní Slavkov (Czech Republic). He is represented before the Court by Mr D. Strupek, a lawyer practising in Prague. On 2 April 1998 the Munich I Regional Court found the applicant guilty of aiding and abetting murder. The court held that on 10 March 1995, a certain D.P. and the applicant had entered a jewellery shop and that D.P. had taken a shop assistant to another room and shot him dead. The applicant was given a mandatory sentence of life imprisonment. D.P. was tried in the Czech Republic and sentenced to thirteen and a half years’ imprisonment. The applicant was initially serving his prison sentence in Straubing Prison in Germany.

He could work, move freely in the building for most of the day, freely interact with any of the other 400 prisoners, make an appointment with a psychologist, psychiatrist or social worker at any time, follow vocational courses and study programmes, engage in outdoor exercise for up to three hours a day or more, a wide range of sports activities were available to him, and his cell was ventilated and dark at night. He was entitled to apply for conditional release after serving fifteen years, that is, on 3 May 2012. On 4 December 1998 the Munich Aliens Office issued an administrative expulsion order against the applicant. On 12 November 2007 the Ministry of Justice of Bavaria requested the Czech Republic to take over the execution of the applicant’s sentence.

The applicant did not give his consent to his transfer. The Czech Ministry of Justice, however, agreed to the transfer. On 18 August 2008 the Prague Regional Court (krajský soud) validated the German judgment regarding the applicant’s conviction and converted his sentence to fifteen years’ imprisonment. It held that, despite the applicant’s objection to the transfer, all the conditions of the Convention on the Transfer of Sentenced Persons, having regard to the Additional Protocol, had been met. It noted that at the time of the commission of the crime a sentence of more than fifteen years’ imprisonment could have been given under the Czech Criminal Code only, inter alia, on the condition that the possibility of the offender’s rehabilitation was particularly remote.

Based on the available evidence, it held that this condition had not been met and thus a sentence of imprisonment of more than fifteen years would not be compatible with Czech law. The Prague Regional Prosecutor (krajský státní zástupce) appealed against the decision, requesting the imposition of a sentence of twenty-five years’ imprisonment because of the exceptional degree of danger to society posed by the applicant’s crime. On 10 October 2008 the Prague High Court (vrchní soud) quashed the Regional Court’s judgment and ruled that the applicant should continue to serve his sentence of life imprisonment without any conversion. It held that the Regional Court had not been entitled to consider whether all the conditions for a life sentence had been met, but only to determine whether under Czech law the sentence imposed by the foreign court was at all possible for the crime in question.

As it found that the Czech Criminal Code generally provided for a sentence of life imprisonment for murder, it held that that sentence must continue to be served in the Czech Republic. On 12 February 2009 the Constitutional Court (ústavní soud) dismissed a constitutional appeal by the applicant as manifestly ill-founded. It held that Czech courts could alter a foreign sentence only if the sentence was not envisaged at all under Czech law for the crime in question. On 15 April 2009 the applicant was transferred to the Czech Republic and taken into detention pending a court ruling on the execution of his sentence. On 19 June 2009 the Regional Court ruled that the applicant should serve his sentence in a secure prison (věznice s ostrahou).

It held that under the Convention on the Transfer of Sentenced Persons, the penal position of sentenced persons could not be aggravated by their transfer and that this also applied to conditions of detention. Consequently, the applicant could not serve his sentence in a prison with heightened security (věznice se zvýšenou ostrahou) as would normally be the case for prisoners sentenced to life imprisonment. The applicant appealed, arguing that his penal position would be aggravated because the conditions of detention in a Czech secure prison were much harsher than in Straubing Prison, where he had served his sentence before being transferred. On 2 September 2009 the High Court upheld the decision.

It held that any disadvantages of a Czech secure prison compared to Straubing prison were offset by the advantages of serving the sentence in the applicant’s home country, where his mother tongue was spoken and where he had better possibilities of visits. Since then the applicant has served his sentence in Horní Slavkov Prison in a section for life-sentenced prisoners. In that prison he allegedly has not been offered any employment; he must spend twenty-three hours a day in his cell or one room on the same floor; he is allowed only one hour, or exceptionally two, of outdoor exercise daily in a very small area; he is able to interact only with two other life-sentenced prisoners; his access to a psychologist or psychiatrist is limited; he cannot follow any vocational or study courses; his cell is lit twenty-four hours a day and it is not possible to open a window in his cell; and there is no possibility of sports activities except for table tennis in summer.

The applicant lodged a constitutional appeal, disagreeing, inter alia, with the advantages of serving his sentence in the Czech Republic noted by the High Court. He argued that he had already become accustomed to a German environment, was fluent in German, was visited by people from the outside and could receive parcels without any problem. In comparison, in the Czech Republic he was in contact only with his mother, who, however, lived in Ostrava, which was more than 500 km away from his prison. On 30 June 2010 the Constitutional Court dismissed his constitutional appeal as manifestly ill-founded. Under Article 29 § 2 of the Criminal Code as in force in 1995, an extraordinary sentence of between fifteen and twenty-five years could be imposed by a court only if the degree of danger to society posed by the offender’s crime was very high and the possibility of rehabilitating the offender was regarded as remote.

Under Article 29 § 3, a life sentence could be imposed on an offender who had committed murder where: (a) the degree of danger posed by such a crime to society was extremely high because of the particularly contemptible manner in which the crime was committed, or a particularly contemptible motive on the part of the offender, or a particularly serious result of the crime for which it was difficult to compensate, and; (b) the imposition of such a sentence was required for the effective protection of society, and; there was no hope that the offender could be rehabilitated by a prison sentence of between fifteen and twenty-five years’ duration. Under Article 88 § 5 of the Criminal Code a life-sentenced prisoner is eligible for parole after serving a minimum of twenty years of his sentence.

Under Article 10 of this Convention the administering State is bound by the legal nature and duration of the sentence as determined by the sentencing State. If, however, this sentence is by its nature or duration incompatible with the law of the administering State, or its law so requires, that State may, by a court or administrative order, adapt the sanction to the punishment or measure prescribed by its own law for a similar offence. As to its nature, the punishment or measure must, as far as possible, correspond with that imposed by the sentence to be enforced. It shall not aggravate, by its nature or duration, the sanction imposed in the sentencing State, nor exceed the maximum prescribed by the law of the administering State.

Under Article 11, in the case of conversion of a sentence, the competent authority must not aggravate the penal position of the sentenced person, and is not bound by any minimum which the law of the administering State may provide for the offence or offences committed. Under Article 3 § 1 of the Additional Protocol, upon being requested by the sentencing State, the administering State may agree to the transfer of a sentenced person without the consent of that person, where the sentence passed on the latter, or an administrative decision consequential to that sentence, includes an expulsion or deportation order or any other measure as the result of which that person will no longer be allowed to remain in the territory of the sentencing State once he or she is released from prison.

Articles 7 and 8 provide: “This Protocol shall be applicable to the enforcement of sentences imposed either before or after its entry into force. 1. Any Contracting State may at any time denounce this Protocol by means of a notification addressed to the Secretary General of the Council of Europe… 3. This Protocol shall, however, continue to apply to the enforcement of sentences of persons who have been transferred in conformity with the provisions of both the Convention and this Protocol before the date on which such denunciation takes effect… ”