CtEDO 04.10.2011 Auto

CASE OF AGACHE v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
04.10.2011
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2011
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF AGACHE v. ROMANIA (CtEDO, 2011)
HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1970 și trăiește în Codlea. În timpul evenimentelor din 22 decembrie 1998 tatăl reclamantului a fost ucis. Prin hotărârea din 15 februarie 1999 Curtea Județului București a condamnat pentru ucidere a cinci persoane, și anume F.O.D.K, P.O., H.D., R.A. și K.I., toate care au avut dublă cetățenie maghiară/romană, și au ordonat plata comună a daunelor de 50.000.000 de lei români (ROL) reclamantului și altor părți civile. Decizia a devenit finală la 26 martie 2001 printr-o decizie a Curții Supreme. La 26 iulie 2001, reclamantul a inițiat procedurile de aplicare prin intermediul unui judecător local. În 2002, în cadrul procedurii de executare, autoritățile au constatat că trei dintre debitorii (P.O., F.O.D.K. și K.I.) au părăsit România și au stabilit reședința lor în Ungaria. La 28 martie 2002, Oficiul de Relații Internaționale în cadrul Ministerului de Justiție din România a informat reclamantul să depună, în conformitate cu art. 46 litera (b) din Hotărârea din 1958 între Republica Populară României și Republica Populară Ungaria în ceea ce privește asistența judiciară în procesele civile, familiale și penale (denumit în continuare „tratatul”), o cerere de asistență judiciară internațională la instanța de primă instanță care a stat în cauză, care să fie transmisă prin intermediul Ministerului Justiției, care ar furniza, de asemenea, o traducere a cererii și a documentelor însoțitoare. La 2 decembrie 2002, reclamantul a făcut o cerere exequatur și, în conformitate cu art. 46 litera (b) din tratat, l-a depus la Curtea de Conturi din București. El a solicitat, de asemenea, o actualizare a sumei de daune și a echivalentului său în euro. 10. La 16 iunie 2003, Curtea de Conturi din București a furnizat actualizarea solicitată. În consecință, reclamantul a depus o altă cerere exequatur. 11. La 17 noiembrie 2003, județul București a eliberat exequatur solicitat în legătură cu decizia finală a anului 2001 cu privire la P.O., F.O.D.K. și K.I. și a trimis-o Ministerului Justiției. Cu toate acestea, deoarece traducerile autorizate ale tuturor documentelor de însoțire nu au fost incluse în cerere, în conformitate cu art. 48 din tratat, Ministerul Justiției l-a trimis înapoi la Curtea de județul București solicitându-i să furnizeze traducerile la cheltuielile reclamantului. 12. La 12 februarie 2004, județul București a trimis traducerile certificate în limba maghiară a documentelor necesare ministrului Justiției. 13. La 5 martie 2004, ministrul Justiției a trimis omologului său maghiar cererea exequatur privind decizia finală a instanței din 2001. 14. În răspunsul la cererile reclamantului de informații cu privire la statul procedurii, Ministerul Justiției l-a informat în aprilie 2005 că nu au existat răspunsuri oficiale din partea autorităților maghiare, dar că acestea vor continua contactul cu autoritățile maghiare și să-l țină informat în consecință. 15. În 2006 și 2007, reclamantul și-a reînnoit cererea de informații privind starea procedurii. 16. La 14 februarie 2007, Ministerul Justiției a informat reclamantul că au solicitat informații de la omologul lor maghiar. 17. La 12 aprilie 2007, Ministerul maghiar al Justiției a informat Ministerul român al Justiției că nici o cerere exequatur legată de o decizie judiciară din partea României nu a fost înregistrată în baza lor de date. 18. După o nouă cerere a reclamantului în ceea ce privește statul procedurii, Ministerul Justiției a comunicat aceste informații reclamantului cu o scrisoare din 1 iunie 2007. 19. La 27 iunie 2007, Ministerul Justiției a informat reclamantul că ar trebui să depună o nouă cerere. 20. La 24 iulie 2007, reclamantul a cerut din nou un exequatur pentru hotărârea din 2001 de la Curtea Județeană de București. 21. La 11 septembrie 2007, Curtea județului București a emis o nouă cerere exequatur pe baza Convenției de la Haga din 28 mai 1970 privind Validitatea Internațională a Hotărârilor Penale, ratificată de România în 2000, și trimisă Ministerului Justiției. 22. La 16 octombrie 2007, Ministerul Justiției a informat Curtea județului București că Ungaria nu a ratificat respectiva Convenție. 23. Pe 7 noiembrie 2007, Curtea județului București a eliberat cererea exequatur și l-a trimis Ministrului de Justiție român, care la 19 noiembrie 2007 l-a trimis la Curtea județului ca fiind incompletă. Ministerul de Justiție român a transmis dosarul încheiat autorităților maghiare la 10 decembrie 2007. 25. Pe parcursul lunilor din februarie și mai 2008, reclamantul a prezentat Ministerului Justiției din România a repetat cererile de informații cu privire la situația procedurii. 26. La 12 iunie 2008, autoritățile maghiare au informat părții române că au primit cererea și documentele însoțitoare; cu toate acestea, documentele nu au menționat adresele debitorilor din Ungaria și, din acest motiv, nu au putut stabili ce autoritate este competentă să se ocupe de cerere. 27. La 6 august 2008, reclamantul a solicitat Curtea de județul București să atașeze hotărârea din 16 iunie 2003 (referind suma actualizată a datoriei) dosarul în procedura exequatur. 29. La 9 septembrie 2008, Curtea județului București a solicitat reclamantului să-și evalueze cheltuielile suplimentare. 30. La 29 septembrie 2008, Ministerul Justiției maghiare a confirmat că cererea de executare împotriva F.O.D.K. a fost transmisă instanței competente. Cu toate acestea, nu au putut examina cererea de executare împotriva K.J., deoarece dosarul nu era complet. 31. La 29 octombrie 2008, Ministerul de Justiție a comunicat părții maghiare hotărârea instanței din 16 iunie 2003 privind suma actualizată pentru daune, precum și nota privind cheltuielile suplimentare. 32. La 14 iulie 2009, partidul maghiar le-a informat că decizia instanței române din 2001 a fost declarată executivă împotriva F.O.D.K. și a fost atribuit un judecător. 33. La 31 iulie 2009, Ministerul de Justiție din România a fost informat de omologul său că, în ceea ce privește debitorul P.O., instanța care se ocupă de cererea a solicitat informații suplimentare de la Curtea de județul București. Această informație a fost transmisă de Ministerul de Justiție din România la 27 ianuarie 2010. Totuși, în timp ce, la 28 septembrie 2009, debitorul P.O. a murit. 34. La 26 noiembrie 2009, Ministerul Ungariei de Justiție a informat partidul român că, în ceea ce privește J.K., instanța de primă instanță a declarat hotărârea executivă la 4 iunie 2009. Curtea de apel a anulat ordonanța privind executabilitatea în așteptarea depusă de instanța română de primă instanță a unui certificat prevăzut de art. 54 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Uniunii Europene privind competența competentă și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Se pare că, între timp, documentul respectiv a fost transmis de solicitant la 13 noiembrie 2009. 35. Dispozițiile legislației relevante se citesc după cum urmează: „1. În furnizarea asistenței juridice, instituțiile judiciare ale celor două părți contractante se notifică reciproc prin intermediul organismelor lor centrale, în măsura în care prezentul tratat nu a stabilit altfel. „Alte instituții ale celor două părți contractante care au competență în domeniul dreptului civil sau al familiei comunică reciproc sau cu instituțiile judiciare prin intermediul Ministerului Justiției, în măsura în care prezentul tratat nu a stabilit altfel.”” „Părțile contractante furnizează asistență juridică reciprocă în îndeplinirea sarcinilor procedurale, cum ar fi pregătirea, trimiterea și livrarea documentelor, trimiterea sau livrarea de probe materiale, efectuarea anchetelor și cercetării locale și interoghează părțile, acuzate, martorii, experți și alte persoane care efectuează cercetări și convulsii.” art. 6 – Conținutul solicitării de asistență juridică „O cerere de asistență juridică conține următoarele date: a) numele cererii originare; b) numele instituției se adresează în cazul penal; c) cazul în care se solicită asistență juridică sau al părilor lor; d) numele complet, adresa și statutul de cetățile părților lor, în interiorul acesteia, acuzate sau condamnate sau condamnamentul, în cazul în cauză, se condamnate la aplicarea sau în cazul în cauză, în cauză, în cazul în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, și în conformitate cu privire la aplicarea sa.” Concesiunea executării intră sub jurisdicția părții contractante pe teritoriul căreia trebuie executată executarea. O cerere de executare este depusă la instanța de primă instanță care a stat în acest caz. Această cerere va fi transmisă instanței competente pentru a acorda executarea. Cererea poate fi depusă direct acesteia. Cererea este însoțită de o traducere certificată în limba părții contractante pe teritoriul căruia are loc executarea. Condițiile cererii de aplicare sunt determinate de legea părții contractante pe teritoriul cărora se produce executarea. „1. La o declarație de executare trebuie atașată: a) textul complet al deciziei și dovedirea faptului că decizia a devenit finală și executabilă, cu excepția cazului în care aceasta este clară din cele de mai sus; b) documentele originale sau copiile certificate ale acestor documente, ceea ce arată că orice persoană interesată prin decizia de a nu participa la procedură a fost servită cu convocarea cel puțin o dată, la timp și în forma corespunzătoare; c) traduceri certificate a documentelor menționate la literele (a) și (b).””” Procedura de aprobare a aplicării respectării și procedura de executare sunt stabilite de legea părții contractante pe teritoriul căror aplicare a aplicării.”(...) 2) Dispozițiile prezentei legi nu afectează convențiile bilaterale sau multilaterale la care România este sau va deveni parte, dar acoperă situațiile care nu sunt acoperite de acestea.” (1) Ministerul Justiției și Libertăților Civile este autoritatea centrală prin care autoritățile judiciare române comunică documente în străinătate. (2) La primirea de documente de la autoritatea judiciară română, după controlul regulării internaționale, Ministerul Justiției și Libertăților Civile va putea să le trimită, după caz, în funcție de primirea și în conformitate cu dispozițiile convențiilor internaționale a) prin postul la domiciliu; b) la autoritatea centrală competentă a statului beneficiar, sau c) la misiunea diplomatică română sau la autoritățile consulare a statului beneficiar, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.”(...) 3) formularul de cerere este însoțit de documentele de comunicare, care va include următoarele motive: a) numele autorității judiciare solicitante; b) documentele care urmează să fie comunicate; f) numele și adresa destinatarului; d) semnătura adresa (un timbru al persoanelor juridice); e) numele și statutul persoanei care au primit documentele (relația consignei cu destinatariul, pentru persoanele fizice, sau pentru funcție); 44/2001, certificatul prevăzut în anexa V la regulament se află în prima instanță.” Reclamantul s-a plâns că lipsa de diligență din partea autorităților române competente pentru a-l ajuta în procedura de executare a unei hotărâri în favoarea sa a încălcat drepturile garantate de art. 6 din Convenție și, de asemenea, dreptul său la bunuri, astfel cum este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În măsura în care este relevant, aceste dispoziții se citesc după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și a principiilor generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” 37. Guvernul român a considerat cererea incompatibilă ratione personae, deoarece presupusele încălcări nu sunt imputabile autorităților române, deoarece responsabilitatea de aplicare a hotărârii judecătorești este atribută autorităților maghiare. 38. Potrivit Guvernului, ministrul român a respectat toate obligațiile care rezultă din acordul bilateral prin transmiterea cererii exequatur către autoritățile maghiare. De asemenea, au susținut că reclamantul nu a fost obligat să își depună cererea prin intermediul autorităților române, o astfel de posibilitate fiind opțională. Guvernul s-a referit la decizia de admisibilitate din 9 iunie 2005 în cazul Dumitrascu v. România și Turcia, în cazul în care Curtea a respins o plângere similară ca fiind incompatibilă ratione personae, deoarece reclamantul nu și-a depus cererea directă autorităților turce în conformitate cu legea aplicabilă. 39. Reclamantul a contestat orice similaritate cu cazul Dumitrascu v. România și Turcia; în acest caz, la cererea autorităților turce, reclamantul ar fi trebuit să depună cererea exequaturului direct la instanța competentă turcă, întrucât, în cazul său, ministrul de justiție român a sugerat să contacteze instanța competentă română pentru a depune o cerere exequatur și nu a considerat alternativa unei cereri directe la instanța competentă maghiară, care, potrivit reclamantului, nu era în niciun caz posibil, deoarece adresele debitorilor erau necunoscute. 40. Curtea observă că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 și 4 din acordul bilateral, rolul ministrului de Justiție din România este cel al unei autorități intermediare a căror rol este să faciliteze procesul de aplicare (a se vedea punctul 35 litera (A) de mai sus). Guvernul român nu poate pretinde în mod rezonabil că autoritățile maghiare au fost singure responsabile pentru executarea hotărârii instanței interne și că rolul ministerului român a fost doar de a transmite solicitarea exequatur omologilor lor. În plus, Curtea observă că art. 47 din tratat prevede posibilitatea depunerii unei cereri exequatur în fața instanței competente. Cu toate acestea, în cazul în cauză, Curtea constată că adresele debitorilor, care stabilesc instanța competentă, nu au fost cunoscute; numai în 2008, autoritățile române au recunoscut adresele (a se vedea punctul 27 mai sus). În plus, Curtea observă că Ministerul de Justiție din România a informat reclamantul că procedura care urmează să fie urmată a fost prin intermediul ministrului Justiției în calitate de autoritate intermediară (a se vedea punctul 8 mai sus). 41. Prin urmare, în lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că cererea nu este incompatibilă ratione personae și că obiecția guvernului ar trebui respinsă. 42. Curtea constată, de asemenea, că cererea nu este, în mod evident, infundată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că autoritățile și-au îndeplinit obligațiile care rezultă din Tratatul bilateral prin transmiterea cererii exequatur către autoritățile maghiare, susținând că dispozițiile tratatului nu impun nicio altă obligație autorităților române și că în temeiul tratatului nu există obligația de a monitoriza rezultatul cererii reclamantului. Faptul că cererea de exequatur a reclamantului nu a fost înregistrată în baza de date a autorităților maghiare nu a fost imputabilă autorităților române. Toate documentele ministrului justiției au fost transmise prin intermediul Oficiului Postal și nu a existat obligația organismului central care primește documentele de a confirma acest fapt. În ceea ce privește conținutul cererii exequatur transmise autorităților maghiare, Guvernul a remarcat faptul că numărul mare de cereri ale reclamantului cu privire la blocajele și adresele debitorilor nu erau imputabile de vina autorităților române, însă singura responsabilitate a ministrului justiției este de a transmite documentele, în ciuda faptului că au fost o corespondență extinsă între ele și omologii lor maghiari cu privire la starea procedurii. În plus, Guvernul a considerat că Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă și comercială nu se aplică în acest caz, deoarece nu se referă în mod specific la procedura exequatur; prin urmare, dispoziția care prevede confirmarea transmiterii documentelor nu se aplică procedurii exequatur. 44. Reclamantul a contestat aceste argumente, susținând că autoritățile române nu și-au îndeplinit obligația în temeiul Tratatului bilateral și a Legii nr. 189/2003 de a-l asista în executarea unei decizii de instanță internă. El a considerat că autoritățile române nu l-au informat foarte clar despre procedura de urmat pentru a obține executarea hotărârii instanței în favoarea sa și nu au acționat cu diligență și celeritate pentru a asigura schimbul eficient de informații și corespondență între instituția intermediară și ei înșiși. 45 Curtea reiterează că executarea unei hotărâri din partea oricărei instanțe trebuie considerată o parte integrantă a „procediului” în sensul articolului 6 din Convenție (Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1997-II). Cu toate acestea, dreptul de „acces la instanță” nu impune unui stat obligația de a executa fiecare hotărâre de caracter civil fără a se ține seama de circumstanțele specifice ale cauzei (Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). 46. Statul are o obligație pozitivă de a organiza un sistem de aplicare a hotărârilor care este eficace atât în legislație, cât și în practică și asigură executarea lor fără întârziere nejustificată (Fuklev c. Ucraina, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005). În cazul în care autoritățile sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri și nu o fac, inactivitatea lor poate implica responsabilitatea statului pe baza articolului 6 § 1 din Convenție (Scolo c. Italia, 28 septembrie 1995, § 44, Serie A nr. 315C). Fiecare stat trebuie să se doteze de instrumente juridice adecvate și suficiente pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor pozitive impuse statului (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). Curtea are sarcina de a examina dacă măsurile aplicate de autoritățile române în acest caz erau adecvate și suficiente. În cazuri precum actualul, care necesită acțiune de către un debitor care este o persoană privată, statul, ca agent al autorității publice, trebuie să acționeze cu diligență pentru a ajuta un creditor în executarea unei hotărâri (Fociac c. România, nr. 2577/02, § 70, 3 februarie 2005). 47. Curtea remarcă că, în cazul în cauză, reclamantul a obținut o decizie finală a instanței de judecată la 26 martie 2001 care ordonă persoanelor private să-i plătească daune pentru uciderea tatălui său. La 26 iulie 2001, reclamantul a inițiat procedura de executare în fața autorităților române. Cu toate acestea, numai în cursul anului 2009 autoritățile române au completat dosarul prezentat autorităților maghiare în procedura exequatur (a se vedea punctele 32-34 de mai sus). 48. Curtea constată în continuare că procedura de punere în aplicare împotriva trei dintre debitori este încă în așteptare în fața autorităților maghiare. Având în vedere faptul că, în conformitate cu dispozițiile articolului 49 din Tratatul bilateral (a se vedea punctul 35 litera (A)), este legea statului debitorului care reglementează procedura de executare, Curtea va examina numai dacă autoritățile române au acționat cu diligence pentru a ajuta reclamantul în executarea hotărârii din 2001 în ceea ce privește obligațiile în temeiul tratatului menționat și al legislației relevante în vigoare. 49. Curtea observă că întârzieri repetate în transmiterea corespondenței imputabile autorităților române, din cauza căreia procedura a durat cel puțin șapte ani și jumătate. Numai după cererea repetată a reclamantului, Guvernul României a întrebat despre soarta cererii exequatur și a fost astfel informat că nu a ajuns niciodată la autoritățile maghiare (a se vedea punctele 1417 de mai sus). 50. Curtea constată în continuare că, în ciuda dispozițiilor detaliate ale Tratatului și ale Legii nr. 189/2003 privind procedura, forma și conținutul unei astfel de cereri (a se vedea punctul 35 de mai sus, legislația internă și internațională relevantă) au existat deficiențe repetate care au dus la întârzieri în transmiterea documentelor între autoritățile interne și autorităților maghiare (a se vedea punctele 11, 21, 22, 24, 26, 28, 30, 33 și 34 mai sus). 51. Curtea s-a ocupat de cazuri similare cu cele din acest caz și a constatat încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Dinu v. România și Franța, nr. 6152/02, 4 noiembrie 2008; Orha v. România, nr. 1486/02, 12 octombrie 2006; și Tacea v. România, nr. 746/02, 29 septembrie 2005). 52. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că guvernul contestat nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul în cauză. 53. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că, în acest caz, statul român, prin intermediul organismelor sale specializate, nu a implicat toate eforturile necesare pentru a sprijini reclamantul în aplicarea rapidă a unei decizii judiciare în favoarea sa. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. 54. Reclamantul s-a plâns că neexecutarea hotărârii impușite a încălcat dreptul său la proprietate în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. Cu toate acestea, având în vedere concluziile sale anterioare (a se vedea punctele 4353 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să examineze această plângere separat. 55. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 56. Reclamantul a solicitat 2,098.80 Euro (EUR) în ceea ce privește prejudicii materiale, reprezentând valoarea datoriei, și 162,50 EUR care reprezintă taxele de încercare, ținând seama de actualizarea daunei până în 2003. El a solicitat, de asemenea, 8.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 57. Curtea reiterează că, în cazul în care a constatat încălcarea Convenției într-o hotărâre, Statul pârât este sub obligația juridică de a pune capăt acestei încălcări și de a face reparații pentru consecințele sale, astfel încât să restabilească, în măsura posibilă, situația existentă înainte de încălcare (a se vedea Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEHR 2000-XI). 58. În ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea constată că hotărârea în favoarea reclamantului nu a fost pusă în aplicare. Cu toate acestea, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, în special faptul că procedura de executare este încă în așteptare în fața autorităților maghiare și faptul că prezenta cerere este adresată numai României, Curtea nu va face o atribuire în temeiul acestui șef. 59. Curtea consideră, de asemenea, că reclamantul a suferit prejudicii morale în funcție de frustrarea cauzată de durata procedurii de executare și de faptul că autoritățile române nu l-au asistat cu diligence în eforturile sale de aplicare a deciziei din 26 martie 2001, și că această daune nu este suficient de compensată de constatarea unei încălcări. 60. În aceste circumstanțe, având în vedere toate informațiile de la dispoziția sa și evaluarea pe o bază echitabilă, conform articolului 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului 4 800 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 61. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 650 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii în instanța internă și în fața Curții, reprezentând cheltuielile poștale, traducerile, impozitele experților, taxele de ștampilare și cheltuielile de călătorie. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 650 EUR care acoperă costurile în cadrul tuturor șefelor. 63. Curtea consideră oportună ca dobânda de neîndeplinire să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2011-10-04
0,94
CASE OF AGACHE v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
nţase în cauză, în temeiul art. 46 lit. b) din Tratatul încheiat în 1958 între Republica Populară Română şi Republica Populară Ungară privind asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale (denumit în continuare „tratatul”), o ce
CtEDO 2011-06-21
0,92
CASE OF GOH v. ROMANIA
5. The applicant is a Singaporean citizen, born in 1958 and residing in Romania. He is currently serving a prison sentence in Ploieşti Prison. 6. On 8 March 2001, a robbery took place in the flat of a Chinese couple, H.Z.Y. and Y.X. The two
CtEDO 2010-01-26
0,92
CASE OF BOGDAN v. ROMANIA
at the request of N.B. for the file to be transferred to another jurisdiction, transferred the case to the Timişoara District Court. The case was registered with this latter court on 21 February 1995. 7. The applicant's father joined a civi
CtEDO 2013-03-20
0,92
DOBRE AND OTHERS v. ROMANIA
basis of documents and testimonial evidence. It also held that they were civilly liable, and ordered them to pay, jointly with the Ministry of Defence, as civilly liable third party: 200 million lei (ROL) (approximately 12,000 euro (EUR)) t
CtEDO 2008-09-16
0,92
CASE OF PAUNOIU v. ROMANIA
4. The applicant was born in 1961 and lives in Oreovica (Serbia). 5. On 10 July 1995 the applicant was injured in a car accident caused by M.I. She claimed damages in criminal proceedings that were instituted against M.I. 6. In a final deci
Sursă