Reclamantul s-a născut în 1967 și trăiește în Tallinn. La 4 octombrie 2006 a început o anchetă penală în ceea ce privește comportamentul violent al reclamantului față de partenerul ei. Se presupune că, la 17 septembrie 2006, ea l-a lovit în mod repetat și i-a rupt nasul. La 5 noiembrie 2006, s-a început o altă anchetă penală în ceea ce privește comportamentul presupus de violență al reclamantului față de partenerul ei la 3 noiembrie 2006. Cele două proceduri s-au alăturat ulterior. Potrivit reclamantului, partenerul ei a atacat-o fizic și a acționat în autoapărare. 10. La 6 noiembrie 2006, reclamantul a fost admis în sala de admiteri a Clinicului Psihiatric al Centrului de Medicină din Nordul Estoniei. 11. La 8 noiembrie 2006, clinica psihiatrică a depus o cerere de autorizare a tratamentului psihiatric involuntar al reclamantului. Solicitarea a fost însoțită de un aviz semnat de doi medici, conform căruia reclamantul a suferit de o boală mentală de câțiva ani. Ea a fost tratată în diferite spitale și făcea vizite ambulatorii la psihiatri. Când nu la spital, ea a folosit medicamente neregular. Potrivit opiniei doctorilor, reclamantul sufera de iluzii de mărețe, era paranoică și starea ei a devenit acută. A atacat partenerul ei și a călătorit cu copilul ei de șase ani peste tot în Estonia, inclusiv în seara asta, și a dus copilul în mod repetat la un adăpost. Ea a fost spitalizată la 30 octombrie 2006, dar pe măsură ce a refuzat tratamentul ambulatoriu, s-a comportat în mod reținut și s-a angajat să urmărească tratamentul ambulatoriu, a fost permisă să părăsească spitalul în ziua următoare. Cu toate acestea, reclamantul nu a suferit un tratament adecvat. Ea a devenit agresivă și, după ce și-a atacat partenerul din nou, a fost spitalizată de ambulanță. Medicii au afirmat că la momentul admiterii ei involuntare la clinică la 6 noiembrie 2006, reclamantul a demonstrat un comportament neinhibit și amenințător. Apoi, a rămas psihotic, a demonstrat semne de iluzie de mărețe și a fost paranoic. Medicii au afirmat, în opinia lor, că reclamantul a refuzat tratamentul medical. 12. La 8 noiembrie 2006, Curtea Județeană a hotărât să aplice măsuri intermediare (sialgne õiguskaitse) și a autorizat tratamentul psihiatric involuntar al reclamantului cât timp este necesar, dar nu mai mult de trei luni. Partea relevantă a hotărârii instanței a citit după cum urmează: „După examinarea probelor prezentate, instanța constată că există circumstanțe [de garanție] de tratament psihiatric involuntar de urgență în conformitate cu procedura de aplicare a măsurilor intermediare. Potrivit aplicării instituției de asistență medicală și ale scrisorii însoțitoare de la medicii asistanți, [ reclamantul] a fost dus la clinica psihiatrică de către ambulanța la 6 noiembrie 2006 pentru că a atacat partenerul ei. De asemenea, ea a fost în roaming în jurul Estoniei cu copilul ei de șase ani, obositor astfel [ copilul] și dăunează sănătatea copilului. La admitere, pacientul era zgomotos, agitat și foarte supărat față de partenerul ei: ea nu a negat că l-a lovit, ci a susținut că a făcut-o în autoapărare. Întrucât comportamentul [reclamantului] a fost amenințat și necontrolabil, tratamentul psihiatric de urgență involuntar a fost aplicat în legătură cu ea începând cu 6 noiembrie 2006, în timp ce ea a pus un pericol pentru ea și pentru cei din jurul ei. În trecut, [reclamantul] a primit un tratament clinic [în spital psihiatric] la Jämejala și [a fost tratat] în ultimii ani la Tallinn. De asemenea, a fost efectuat vizite ambulatorii la psihiatru. Din 1993 [reclamantul] a primit un tratament la clinica psihiatrică [centrul medical nord-est Estonia] în cinci ocazii. La momentul încheierii cererii, starea pacientului nu s - a îmbunătățit. [Ea] este agitată și stresată, și nu înțelege nevoia de tratament. Având în vedere starea mentală [reclamantului] și faptul că tratamentul ei nu este posibil prin alte mijloace, instanța constată că există motive de aplicare a măsurilor intermediare în temeiul articolului 534 § 3 din Codul de Procedură Civilă – adică, înainte de a auzi persoana însăși și celelalte persoane [implicate], și înainte de a numi un reprezentant pentru ea. Pe baza celor de mai sus, tratamentul psihiatric de urgență involuntar este autorizat în ceea ce privește [reclamantul] cât timp este necesar, dar nu mai mult de trei luni.” În aceeași dată, decizia a fost trimisă la clinica psihiatrică prin fax. 13. La 8 noiembrie 2006, după ce a luat decizia de mai sus, Curtea județului a numit un avocat pentru a apăra reclamantul la cheltuielile statului. 14. Potrivit reclamantului, ea și-a dat consimțământul să fie tratată și a semnat un formular de consimțământ la 8 noiembrie 2006. 15. Potrivit clinicei psihiatrice, după ce a fost informată de hotărârea Curții Județenești, după ce a semnat un formular de consimțământ în acest sens care a fost plasat în dosarul medical, după ce a fost informată asupra hotărârii Curții Județenești, după cum a afirmat în răspuns la recursul ulterior împotriva hotărârii Curții Județenești (a se vedea punctul 20 de mai jos), reclamantul a afirmat că a acceptat tratamentul la 9 noiembrie 2006. 16. La 14 noiembrie 2006, în cursul procedurii penale, poliția a ordonat examinarea psihiatrica a reclamantului. Potrivit unui raport de experți elaborat la 17 noiembrie 2006, reclamantul a suferit schizofrenie paranoică și, la momentul comiterii actelor pe care le-a fost acuzată (care este, presupusele agresiuni din 17 septembrie și 3 noiembrie 2006), a fost incompetentă mental. În plus, nu a putut participa la ancheta preliminară, a furnizat dovezi în instanță sau a servi pedeapsa. 17. La 21 noiembrie 2006, Curtea județului a auzit fratele reclamantului. 18. La 23 noiembrie 2006, avocatul reclamantului și un judecător de la Curtea judecătorească a efectuat o vizită la solicitant în clinică. Potrivit unei note făcute de judecător în dosarul privind audierea reclamantului, ea a fost satisfăcută cu tratamentul ei, în special satisfăcută de medicul ei, și nu a avut plângeri. 19. La 13 decembrie 2006, în urma unui apel telefonic de la Asociația de Avocație a Pacienților din Estonia („EPAA”), reclamantul a primit o copie a hotărârii Curții Județenești din 8 noiembrie 2006. La 22 decembrie 2006, reprezentată de un avocat EPAA, ea a apelat împotriva deciziei, susținând că instanța nu a stabilit în mod fiabil existența circumstanțelor necesare pentru îngrijirea psihiatrică de urgență involuntară în temeiul articolului 11 din Legea privind sănătatea mentală (Psühhiaatrilise abi sedus). De asemenea, ea se plângea că au existat încălcări procedurale, susținând că nu a fost auzită în cel mai scurt timp, că atât audierea, cât și numirea unui avocat au fost de natură simplă și că principiul egalității de arme nu a fost respectat. 20. La 25 ianuarie 2007, clinica psihiatrică a prezentat un răspuns la apelul reclamantului, explicând cu referire la dosarul ei medical că s-a îndeplinit condițiile de plasare a ei în tratament psihiatric involuntar. S-a observat, printre altele, că consimțământul reclamantului la tratamentul său voluntar, dat la 9 noiembrie 2006, a fost ignorat, deoarece aceasta nu a fost adevărata ei voință. 21. La 5 februarie 2007, tratamentul reclamantului în clinica psihiatrică a fost încheiat și a fost transferată la spitalul psihiatric Jämejala, unde a rămas până la 5 septembrie 2007. Fundamentul legal al tratamentului său în Jämejala a fost hotărârea Curții Județean Harju din 5 februarie 2007, luată în contextul procedurii penale. Curtea a constatat că reclamantul a comis actele ilegale de care a fost acuzată. Cu toate acestea, ea a fost incompetentă mental la momentul respectiv. Prin urmare, procedurile penale au fost încheiate și reclamantul a fost supus unui tratament psihiatric coercitiv în conformitate cu art. 86 din Codul Penal (Karistussedustik). 22. La 20 martie 2007, într-o procedură scrisă, Curtea de Apel din Tallinn a respins recursul de către reclamant împotriva hotărârii Curții de județ din 8 noiembrie 2006. În plus, în baza articolului 5 § 4 din Convenție, ea s-a plâns că a primit decizia Curții de județ treizeci și opt de zile după adoptarea acestuia și că a luat trei luni pentru Curtea de Apel să decidă în apelul său. 24. La 10 octombrie 2007, Curtea Supremă a respins recursul reclamantului. Acesta a constatat că elementele necesare în temeiul articolului 11 din Legea privind sănătatea mentală pentru a admite involuntar reclamantul într-o instituție închisă au fost stabilite de instanțele inferioare care, în hotărârile lor, au făcut trimitere la avizele doctorilor. În ceea ce privește întârzierea de cincizeci de zile care a trecut înaintea Curții de județ au auzit reclamantul, Curtea Supremă a declarat după cum urmează: „18. Ca răspuns la cererea din [prezentul] recurs privind încălcarea celei de-a doua teză a articolului 534 § 3 din [Codul de procedură civilă – „CPC”], [Curtea Supremă] observă următoarele. În cazul admiterii unei persoane la o instituție închisă în conformitate cu procedura de aplicare a măsurilor intermediare, trebuie să fie ascultată persoana însuși sau însuși, precum și cele apropiate de ea (art. 534 § 1 alineatul (4) din CCP). A doua teză a articolului 534 § 2 din CCP permite să se facă o excepție de la această regulă în cazul în care audierea poate provoca daune semnificative la sănătatea persoanei sau în cazul în care persoana nu este în măsură să-și exprime voința. În conformitate cu prima teză a articolului 534 § 3 din CCP, datorită potențialului pericol care rezultă dintr-o întârziere (înțelegerea dispoziției indică faptul că se face trimitere la pericol pentru viața proprie a persoanei sau pentru viața, sănătatea sau siguranța altor persoane), pot fi aplicate măsuri intermediare înainte de a auzi persoana însuși și celelalte persoane, și înainte de a numi un reprezentant pentru ea. În conformitate cu a doua teză a articolului 534 § 3 din CCP, astfel de [auzirea și numirea] trebuie efectuate în mod prompt ulterior. [Curtea supremă] consideră că scopul principal al articolului 534 § 1 § 4 și al doilea text al § 534 § 3 din CCP este necesitatea de a preveni o admitere nefondată a unei persoane la o instituție închisă sau posibilitatea de a decide încheierea admiterii în temeiul articolului 539 § 1 din CCP. În cazul în cauză, Curtea județului a auzit persoana în cauză la cincisprezece zile după ce a fost luată decizia de aplicare a măsurilor intermediare. [Curtea supremă] constată că, în acest caz, Curtea județului nu a dat motive pentru întârzierea de cincizeci de zile. Deși a doua teză a articolului 534 § 3 din CCP obligă instanța să efectueze prompt anumite acte (auziți persoana însuși sau însuși și celelalte persoane numite în lege și numește-l un reprezentant), sensul legii este că persoana în cauză trebuie să fie auzită în primul rând. Deoarece persoana în cauză, în general, va fi admisă la instituția închisă până în acel moment, locația lui va fi cunoscută de instanță. În cazul în care există vreo circumstanță obiectivă care împiedică instanța să-și asculte persoana interesată, sau în cazul în care au existat vreo circumstanță menționată în a doua teză a articolului 534 alineatul § 2 din CCP (auzirea persoanei în cauză ar fi cauzat daune semnificative la sănătatea sa, sau este clar că nu este în măsură să-și exprime testamentul), ar fi trebuit să fi fost stabilite motive relevante în decizia respectivă. Cu toate acestea, încălcarea citată a normelor de procedură nu este atât de importantă încât ar avea ca rezultat anularea hotărârii. Curtea județului a auzit persoana în cauză și, pe baza materialelor din dosarul de procedură și hotărârile pronunțate, instanțele nu au avut îndoieli cu privire la existența condițiilor necesare pentru admiterea persoanei la instituția închisă sau la încetarea acestora.” 25. Legea privind sănătatea mentală (Psühhiaatrilise abi seamdus), astfel cum este în vigoare la momentul material, cu condiția: „(1) O persoană poate fi admisă la departamentul psihiatrică al unui spital pentru îngrijire psihiatrică de urgență, fără consimțământul persoanei sau reprezentantului său legal, sau tratamentul unei persoane poate fi continuat indiferent de dorințele sale, numai dacă există toate următoarele circumstanțe: 1. persoana are o tulburare mentală severă, care restricționează capacitatea sa de a înțelege sau de a controla comportamentul său; 2. fără tratament clinic, persoana poate pune în pericol viața, sănătatea sau siguranța ei înșiși sau alții din cauza tulburării mentale; și 3. alte îngrijiri psihice nu sunt suficiente. (2) Tratament involuntar poate fi aplicat numai pe baza deciziei unei instanțe. În absența hotărârii unei instanțe poate fi aplicată o îngrijire involuntară dacă acest lucru este inevitabil pentru protecția persoanei sau a publicului, iar hotărârea unei instanțe nu poate fi obținută îndeajuns de prompt. (3) Hotărârea de a aplica un tratament involuntar în absența hotărârii unei instanțe este luată de un psihiatru cu privire la admiterea persoanei la departamentul psihiatru al spitalului ... Imediat după examenul medical. (4) Tratament involuntar pe baza unei decizii menționate în subsecțiunea 3 poate fi aplicat timp de 48 de ore de la începutul tratamentului involuntar. ...” (1) Cererea de a aplica tratamentul involuntar și de a admite o persoană la departamentul psihiatric al unui spital în conformitate cu procedura de aplicare a măsurilor intermediare se face instanței din zona în care spitalul este situat de către medicul principal al spitalului. ...” 26. Introducerea persoanelor la instituții închise este tratată în capitolul 54 din Codul de Procedură Civilă (Tsiviilkohtumenetluse sedustik). Astfel cum este în vigoare la momentul material, aceasta a prevăzut: „În funcție de procedura prevăzută în prezentul capitol, instanța de judecată desfășoară proceduri cu privire la următoarele chestiuni pe baza unei cereri de către municipalitatea rurală sau guvernul oraș al reședinței persoanei: 1. admiterea unei persoane bolnave psihice la un spital psihiatric sau la o instituție de asistență socială împotriva voinței sale, împreună cu privarea libertății persoanei; ... Alte chestiuni referitoare la admiterea unei persoane la o instituție închisă prevăzută de lege.” (1) Pe baza cererii reclamantului, instanța poate [declara] admiterea unei persoane la o instituție închisă în conformitate cu procedura de aplicare a măsurilor intermediare, dacă: 1. condițiile de admitere la o instituție închisă sunt îndeplinite în mod clar și o întârziere ar putea duce la pericol, iar 2. documentele privind starea de sănătate a persoanei și 3. un reprezentant a fost numit pentru persoana [în cauză] în cadrul procedurii și 4. persoana însuși sau însuși, și persoanele menționate la art. 536 § 2 din prezentul cod, au fost auzite. (2) ... O persoană nu trebuie să fie auzită dacă acest lucru poate cauza prejudicii semnificative la sănătatea sa sau dacă persoana nu poate exprima în mod clar testamentul său. (3) Dacă o întârziere ar putea duce în pericol, instanța poate aplica măsuri intermediare chiar înainte de a auzi persoana însuși sau însuși și celelalte persoane, și înainte de a numi un reprezentant pentru el sau pentru ea. În acest caz, astfel de [audieri și numire] trebuie efectuate prompt (viivitamata) după aceea. (4) Măsurile provizorii pot fi aplicate pentru o perioadă de până la trei luni. După auzirea unui expert, acest termen poate fi prelungit până la șase luni. Acest termen include, de asemenea, timpul în care persoana este admisă la o instituție închisă pentru examinare. (5) În cazurile și în conformitate cu procedura prevăzută de lege, o persoană poate fi admisă la o instituție închisă fără o hotărâre în instanță dacă acest lucru este strict necesar pentru protecția persoanei însuși sau a publicului, iar o hotărâre în instanță nu poate fi obținută îndeajuns de prompt. În acest caz, o cerere de obținere a unei hotărâri în instanță se depune cel târziu în ziua lucrătoare următoare.” (1) În cazul în care este clar necesar în interesul persoanei și persoana nu este reprezentată de o altă persoană cu capacitate juridică deplină [de a participa la] proceduri civile, instanța numește un reprezentant pentru persoana [în cauză] în cadrul procedurii de admitere a persoanei într-o instituție închisă. ...” „(1) Înainte ca o persoană să fie admisă la o instituție închisă, persoana trebuie să fie auzită în persoană de către instanță și instanța îi explică cursul procedurii. Dacă este necesar, instanța trebuie să audă persoana în mediul său obișnuit. ... (2) Înainte ca o persoană să fie admisă într-o instituție închisă, instanța va auzi, de asemenea, avizul municipiului rural sau al guvernului orașului, precum și următoarele persoane: 1. soțul persoanei, și alți membri ai familiei care trăiesc sau au trăit împreună cu persoana; 2. tutorele sau îngrijitorul persoanei; 3. fiduciarul desemnat de persoana respectivă; 4. șeful instituției închise în care persoana a fost admisă sau un oficial desemnat astfel. ...” „(1) Curtea elimină admiterea unei persoane la o instituție închisă prin o hotărâre după ce condițiile sale au încetat să existe. Curtea poate, de asemenea, respinge admiterea la o instituție închisă pe baza unei cereri de către persoana însuși sau însuși, reclamantul sau la inițiativa instanței. Înainte de a încheia admiterea unei persoane la o instituție închisă, instanța obține avizul municipiului rural sau al guvernului oraș. ...”
6.The applicant was born in 1967 and lives in Tallinn. 7. On 4 October 2006 a criminal investigation was started in respect of the applicant’s violent behaviour towards her partner. Allegedly, on 17 September 2006, she had repeatedly punched him and broken his nose. 8. On 5 November 2006 another criminal investigation was started in respect of the applicant’s allegedly violent behaviour towards her partner on 3 November 2006. The two proceedings were subsequently joined. 9. According to the applicant, her partner had physically attacked her and she had acted in self-defence. 10. On 6 November 2006 the applicant was admitted to the admissions ward of the Psychiatric Clinic of the North Estonia Medical Centre. 11. On 8 November 2006 the psychiatric clinic filed an application with the Harju County Court for the authorisation of the applicant’s involuntary psychiatric treatment. The application was accompanied by an opinion signed by two doctors, according to which the applicant had been suffering from a mental illness for some years. She had been treated in different hospitals and had been making outpatient visits to psychiatrists. When not in hospital, she had used medicines irregularly. According to the doctors’ opinion, the applicant was suffering from delusions of grandeur, she was paranoid and her condition had become acute. She had attacked her partner and had been travelling with her six-year old child all over Estonia, including doing so late in the evening, and had repeatedly taken the child to a shelter. She had been hospitalised on 30 October 2006 but as she had refused inpatient treatment, had behaved in a restrained manner and had undertaken to follow outpatient treatment, she had been allowed to leave the hospital on the following day. However, the applicant had failed to undergo adequate treatment. She had become aggressive and, after having attacked her partner again, she had been hospitalised by ambulance. The doctors affirmed that at the time of her involuntary admission to the clinic on 6 November 2006 the applicant had demonstrated uninhibited and threatening behaviour. Thereafter, she had remained psychotic, had demonstrated signs of delusions of grandeur and had been paranoid. The doctors affirmed in their opinion that the applicant had refused inpatient treatment. 12. On 8 November 2006 the County Court decided to apply interim measures (esialgne õiguskaitse) and authorised the applicant’s involuntary psychiatric treatment for as long as necessary, but for no longer than three months. The relevant part of the court’s decision read as follows: “The court, having examined the evidence presented to it, finds that there are circumstances [warranting] involuntary emergency psychiatric treatment pursuant to the procedure for the application of interim measures. According to the application of the health care institution and the accompanying letter from the attending physicians, [the applicant] was taken to the Psychiatric Clinic by ambulance on 6 November 2006 because she had attacked her partner. She had also been roaming around Estonia with her six-year old child, thereby exhausting [the child] and damaging the child’s health. On admission the patient was noisy, agitated and very angry with her partner: she did not deny having punched him, but argued that she had done so in self-defence. As [the applicant’s] behaviour was threatening and uncontrollable, involuntary emergency psychiatric treatment was applied in respect of her from 6 November 2006, as she posed a danger to herself and to those around her. Previously, [the applicant] had received inpatient treatment [at a psychiatric hospital] in Jämejala and [had also been treated] in recent years in Tallinn. She had also been making outpatient visits to psychiatrists. Since 1993 [the applicant] had received treatment at the Psychiatric Clinic [of the North Estonia Medical Centre] on five occasions. At the time of the lodging of the application the patient’s condition had not improved. [She] is agitated and stressed, and does not understand the need for treatment. Considering [the applicant’s] mental state and the fact that her treatment is not possible by other means, the court finds that there are grounds to apply interim measures pursuant to Article 534 § 3 of the Code of Civil Procedure – that is, before hearing the person herself and the other persons [involved], and before appointing a representative for her. Based on the above, involuntary emergency psychiatric treatment shall be authorised in respect of [the applicant] for as long as necessary, but for no longer than three months.” On the same date, the decision was sent to the psychiatric clinic by fax. 13. On 8 November 2006, after having taken the above decision, the County Court appointed a lawyer to defend the applicant at the State’s expense. 14. According to the applicant, she gave her consent to undergo treatment and signed a consent form on 8 November 2006. 15. According to the psychiatric clinic, as stated in the reply to the applicant’s subsequent appeal against the County Court’s decision (see paragraph 20 below), the applicant had said that she consented to the treatment on 9 November 2006, after having been informed of the County Court’s decision. She had signed a consent form to that effect which had been placed in her medical file. 16. On 14 November 2006, in the course of the criminal proceedings, the police ordered the applicant’s forensic psychiatric examination. According to an expert report drawn up on 17 November 2006, the applicant suffered from paranoid schizophrenia and, at the time of committing the acts she was accused of (that is, the alleged assaults on 17 September and 3 November 2006), she had been mentally incompetent. Furthermore, she was unable to participate in the pre-trial investigation, give evidence in court or serve a punishment. 17. On 21 November 2006 the County Court heard the applicant’s brother. 18. On 23 November 2006 the applicant’s lawyer and a judge from the County Court paid a visit to the applicant in the clinic. According to a note made by the judge in the case file concerning the hearing of the applicant, she was satisfied with her treatment, particularly satisfied with her doctor, and had no complaints. 19. On 13 December 2006, following a telephone call from the Estonian Patients’ Advocacy Association (“the EPAA”), the applicant was given a copy of the County Court’s decision of 8 November 2006. On 22 December 2006, represented by an EPAA lawyer, she appealed against the decision, arguing that the court had not reliably established the existence of the circumstances required for involuntary emergency psychiatric care under section 11 of the Mental Health Act (Psühhiaatrilise abi seadus). She also complained that there had been procedural violations, arguing that she had not been heard at the earliest opportunity, that both the hearing and the appointment of a lawyer had been of a merely formal nature and that the principle of equality of arms had not been complied with. 20. On 25 January 2007 the psychiatric clinic submitted a reply to the applicant’s appeal, explaining with reference to her medical record that the conditions for placing her in involuntary psychiatric treatment had been met. It was noted, inter alia, that the applicant’s consent to her voluntary treatment, given on 9 November 2006, had been disregarded as this had not been her true will. 21. On 5 February 2007 the applicant’s treatment in the psychiatric clinic was terminated and she was transferred to the Jämejala psychiatric hospital where she stayed until 5 September 2007. The legal basis for her treatment in Jämejala was the Harju County Court’s decision of 5 February 2007, made in the context of the criminal proceedings. The court found that the applicant had committed the unlawful acts she had been charged with. However, she had been mentally incompetent at the time. Therefore, the criminal proceedings were terminated and the applicant was subjected to coercive psychiatric treatment under Article 86 of the Penal Code (Karistusseadustik). 22. On 20 March 2007, in a written procedure, the Tallinn Court of Appeal dismissed the appeal by the applicant against the County Court’s decision of 8 November 2006. 23. The applicant appealed to the Supreme Court, reiterating her earlier complaints. In addition, relying on Article 5 § 4 of the Convention, she complained that she had received the County Court’s decision thirty-eight days after it had been adopted and that it had taken three months for the Court of Appeal to decide on her appeal. 24. On 10 October 2007 the Supreme Court dismissed the applicant’s appeal. It found that the elements required under section 11 of the Mental Health Act to involuntarily admit the applicant to a closed institution had been established by the lower courts which in their decisions had referred to doctors’ opinions. As regards the fifteen-day delay that had elapsed before the County Court had heard the applicant, the Supreme Court stated as follows: “18. In response to the claim in the [present] appeal concerning a violation of the second sentence of Article 534 § 3 of the [Code of Civil Procedure – “the CCP”], the [Supreme Court] notes the following. In the event of the admission of a person to a closed institution pursuant to the procedure for the application of interim measures, the person himself or herself, and those close to him or her, have to be heard (Article 534 § 1 (4) of the CCP). The second sentence of Article 534 § 2 of the CCP allows for an exception from this rule to be made if the hearing may cause significant damage to the health of the person or if the person is clearly not able to express his or her will. According to the first sentence of Article 534 § 3 of the CCP, due to the potential danger resulting from a delay (the meaning of the provision indicates that reference is made to danger to the person’s own life or other persons’ lives, health or safety), interim measures may be applied before hearing the person himself or herself and the other persons, and before appointing a representative for him or her. According to the second sentence of Article 534 § 3 of the CCP, such [hearing and appointment] must be performed promptly thereafter. The [Supreme Court] considers that the main purpose of Article 534 § 1 (4) and the second sentence of § 534 (3) of the CCP is the need to prevent an unfounded admission of a person to a closed institution or the opportunity to decide on the termination of the admission pursuant to Article 539 § 1 of the CCP. In the present case, the County Court heard the person concerned fifteen days after the decision to apply interim measures had been taken. The [Supreme Court] finds that in the present case the County Court has not given reasons for the fifteen-day delay. Although the second sentence of Article 534 § 3 of the CCP obliges the court to promptly perform certain acts (hear the person himself or herself and the other persons named in the law, and appoint him or her a representative), the meaning of the law is that the person concerned has to be heard in the first place. Since the person concerned, as a rule, will have been admitted to the closed institution by that time, his or her whereabouts will be known to the court. If there were any objective circumstances preventing the court from hearing the person concerned herself, or if there were any circumstances mentioned in the second sentence of Article 534 § 2 of the CCP (hearing the person concerned would cause significant damage to his or her health, or he or she is clearly not able to express his or her will), pertinent reasons should have been set out in the decision. However, the aforementioned violation of the norms of procedure is not so important that it would result in quashing the ruling. The County Court has heard the person concerned and, based on the materials in the case file and the rulings made, the courts have not had doubts as to the existence of the prerequisites for the person’s admission to the closed institution or as to their cessation.” 25. The Mental Health Act (Psühhiaatrilise abi seadus), as in force at the material time, provided: “(1) A person may be admitted to the psychiatric department of a hospital for emergency psychiatric care without the consent of the person or his or her legal representative, or the treatment of a person may be continued regardless of his or her wishes, only if all of the following circumstances exist: 1. the person has a severe mental disorder which restricts his or her ability to understand or control his or her behaviour; 2. without inpatient treatment, the person may endanger the life, health or safety of himself or herself or others due to the mental disorder; and 3. other psychiatric care is not sufficient. (2) Involuntary treatment may be applied only on the basis of a court’s decision. Involuntary care may be applied in the absence of a court’s decision if this is unavoidable for the protection of the person or the public and a court’s decision cannot be obtained sufficiently promptly. (3) A decision to apply involuntary treatment in the absence of a court’s decision shall be made by a psychiatrist on the admission of the person to the psychiatric department of the hospital ... promptly after his or her medical examination. ... (4) Involuntary treatment on the basis of a decision referred to in subsection 3 may be applied for forty-eight hours from the beginning of the involuntary treatment. ...” “(1) A request to apply involuntary treatment and admit a person to a hospital’s psychiatric department under the procedure for the application of interim measures shall be made to the court in the area where the hospital is located by the hospital’s chief doctor. ...” 26. Admission of persons to closed institutions is dealt with in Chapter 54 of the Code of Civil Procedure (Tsiviilkohtumenetluse seadustik). As in force at the material time, it provided: “Pursuant to the procedure provided in this Chapter, the court shall conduct proceedings concerning the following matters based on a petition by the rural municipality or city government of the residence of the person: 1. the admission of a mentally ill person to a psychiatric hospital or a social welfare institution against his or her will, together with deprivation of the liberty of the person; ... 3. other matters concerning the admission of a person to a closed institution provided by law.” “(1) Based on the request of the petitioner, the court may [order the] admission of a person to a closed institution pursuant to the procedure for the application of interim measures, if: 1. the conditions of admission to a closed institution are clearly met and a delay is likely to result in danger, and 2. documents exist concerning the person’s state of health, and 3. a representative has been appointed for the person [concerned] in the proceedings, and 4. the person himself or herself, and the persons specified in Article 536 § 2 of this Code, have been heard. (2) ... A person need not be heard if this may cause significant damage to his or her health or if the person is clearly not able to express his or her will. (3) If a delay could result in danger, the court may apply interim measures even before hearing the person himself or herself and the other persons, and before appointing a representative for him or her. In such a case, such [hearing and appointment] must be performed promptly (viivitamata) thereafter. (4) Interim measures may be applied for a period of up to three months. After hearing an expert, such term may be extended to up to six months. Such term shall also include the time the person is admitted to a closed institution for examination. (5) In the cases and pursuant to the procedure provided by law, a person may be admitted to a closed institution without a court ruling if this is strictly necessary for the protection of the person himself or herself or the public, and a court ruling cannot be obtained promptly enough. In such a case, a petition for obtaining a court ruling shall be submitted no later than during the following working day.” “(1) If it is clearly necessary in the interests of the person and the person is not represented by another person with full legal capacity [to take part in] civil proceedings, the court shall appoint a representative for the person [concerned] in proceedings for the admission of the person to a closed institution. ...” “(1) Before a person is admitted to a closed institution, the person must be heard in person by the court and the court shall explain the course of the proceedings to him or her. If necessary, the court shall hear the person in his or her usual environment. ... (2) Before a person is admitted to a closed institution, the court shall also hear the opinion of the rural municipality or city government, and the following persons: 1. the spouse of the person, and other family members who live or have lived together with the person; 2. the guardian or caregiver of the person; 3. the trustee appointed by the person; 4. the head of the closed institution in which the person has been admitted, or an official appointed thereby. ...” “(1) The court shall terminate the admission of a person to a closed institution by a ruling after the prerequisites thereof have ceased to exist. The court may also terminate admission to a closed institution based on an application by the person himself or herself, the petitioner or at the initiative of the court. Before terminating a person’s admission to a closed institution, the court shall obtain the opinion of the rural municipality or city government. ...”