HEMLICH v. POLAND

HEMLICH v. POLAND (CtEDO, 2011)

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 50648/10 de către Zofia și Zbigniew HEMLICH împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așeză la 11 octombrie 2011 în calitate de Cameră compusă din: Ljiljana Mijović, președinte, Lech Garlicki, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić, Vincent A. De Gaetano, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 17 august 2010, având în vedere declarațiile prezentate de guvernul contestat la 5 iulie 2011 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsurile reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăsc după cum urmează: Reclamanții, dna Zofia Hemlich, și dl Zbigniew Hemlich, sunt resortisanți polonezi născuți în 1947 și, respectiv, în 1943 și trăiesc în „yrardów”. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl M. Pietrzak, avocat practicant la Varșovia. Guvernul polonez (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dl J. Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Reclamanții dețin o parcelă de teren. La 23 august 2007, vecinii lor au depus la Curtea de District AYRARDÓW o cerere de stabilire a unei licențe. Reclamanții au contestat cererea. La 7 În aprilie 2009, Curtea de District AYRARDÓW, compusă dintr-un evaluator, a constatat pentru vecinii reclamanților. A fixat, de asemenea, acuzația pentru achitarea licenței de către vecini. Reclamanții au apelat. La 1 iulie 2009, Curtea Regională Płock și-a respins apelul. Reclamanții au depus un recurs de cassare. La 7 mai 2010, Curtea Supremă a refuzat să își distreze recursul de cassare. Dreptul intern și practica relevante Assessors (judecători judecători judecători) Legea și practica internă relevante privind statutul evaluatorilor, inclusiv hotărârea istorică a Curții Constituționale Polone din octombrie 2007 (cazul nr. SK 7/06), sunt stabilite în hotărârea Curții în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia , nr. 23614/08 , §§ 16-25, 30 noiembrie 2010. Legea școlii Naționale pentru Judiciare și Serviciul Procuror La 23 ianuarie 2009, Parlamentul a adoptat Legea Școlii Naționale pentru Judiciare și Serviciul Procuror (Ustawa o Krajowej Szkole Sādownictwa i Prokuratury ), care a intrat în vigoare la 4 martie 2009. Legea instituie o instituție cuprinzătoare și centralizată responsabilă pentru formarea judecătorilor și procurorilor. Ca răspuns la hotărârea Curții Constituționale din 24 octombrie 2007 Legea privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Procuror a abolit instituția de evaluatori, astfel cum prevede Legea de 27 iulie 2001 privind organizarea curților (secțiunea 60 (12)). În plus, aceasta prevede în mod specific că, începând cu 5 mai 2009, evaluatorii nu mai sunt autorizați să exercite competențe judiciare (secțiunea 68 alineatul (1)). HOTĂRÂREA Lipsa de independență a evaluatorului Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lipsa de independență a evaluatorului care și-a examinat cazul la la nivelul primei instanții. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” Prin scrisoarea din 5 iulie 2011, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Termenii declarației prevăzute după cum urmează: „Guvernul dorește, prin urmare, să exprime – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea faptului că instanța de primă instanță care a tratat cazul reclamantului, ședința în calitate de evaluator, nu a fost un tribunal independent, conform articolului 6 § 1 din Convenție. În aceste circumstanțe și având în vedere hotărârea Curții din 30 noiembrie 2010 în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia în care a declarat că faptul de a recunoaște încălcarea dreptului reclamanților de a-și auzi cazul de către un tribunal independent, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, constituie în sine o satisfacție suficientă pentru daunele nepecuniare și că acțiunile juridice ale statului (de exemplu. adoptarea Legii privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Fiscal (Ustawa o Krajowej Szkole Sādownictwa i Prokuratury ) la 23 ianuarie 2009) pentru a remedia deficiențele bazate pe instituția de evaluatorii prin eliminarea acesteia și prin introducerea unui nou sistem cuprinzător și centralizat pentru formarea judecătorilor au remediat în mod eficient lipsa de independență a evaluatorilor în cadrul sistemului judiciar polonez, Guvernul susține că recunoașterea lor necondiționată a faptului că dreptul reclamantului în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție a fost restricționat de Curtea Europeană ar trebui să constate o soluție suficientă pentru orice daune suferite de reclamant ca urmare a deciziei sale de către Guvernul ar sugera în mod respectuos că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care să justifice apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție.” Reclamanții au contestat faptul că s-a scos din aplicarea lor pe baza declarației unilaterale ale Guvernului, susținând că condițiile pentru scăderea cazului lor nu au fost îndeplinite ca termenii declarației împreună cu modificările legislației relevante nu le-au oferit o soluție adecvată. În plus, aceste amendamente au avut doar efecte prospective și nu au oferit reclamanților posibilitatea de a reexamina hotărârea dată de evaluator. Reclamanții au susținut, de asemenea, că respectul drepturilor omului impune Curții să continue examinarea cazului lor. Ei nu sunt de acord că cazul lor este similar cu cazul Henryk Urban și Ryszard Urban. Întrucât aceasta a susținut, de asemenea, chestiunea refuzului instanței de a le permite posibilitatea de a contesta concluziile avizului expert. În plus, ei au susținut că hotărârile din partea instanțelor interne au constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Plângerea privind lipsa de independență a evaluatorului a trebuit să fie examinată strict de Curte, deoarece evaluatorul a rendu hotărârea la 7 aprilie 2009, în timp ce modificările relevante au stabilit că, începând cu 5 mai 2009, evaluatorii nu mai sunt autorizați să se pronunțe în judecată. Reclamanții au solicitat Curții să le atribuie 5,298 euro (EUR) pentru prejudiciu material, 5.000 EUR pentru prejudiciu moral și 7 969 EUR pentru costuri și cheltuieli, referindu-se la cazul Mirosław Garlicki c. Polonia De asemenea, ei au susținut că, chiar dacă Curtea ar fi eliberat o hotărâre de constatare a încălcării Convenției, nu ar fi putut lua măsuri în vederea eliminării consecințelor încălcării, deoarece nu a existat posibilitatea de a redeschide procedura civilă în urma hotărârii Curții. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să ia o cerere sau o parte din această listă de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § în amendă include prevederea că: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză este necesar.” Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza declarației unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea Martyna c. Polonia (dec.), nr. 72040/01, 15 ianuarie 2008; Gołubowski și alte 6 cereri v. Polonia (dec.), nos. 21506/08, 22650/08, 34732/08, 41594/08, 55405/08, 38781/09 și 49198/09, 5 iulie 2011). În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 77, CEHR 2003 VI). Curtea reamintește că s-a ocupat deja de instituția de evaluatori polonezi din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție. În Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia (n. 23614/08, 30 noiembrie 2010), hotărârea sa principală privind această chestiune, Curtea a examinat în detaliu problema independenței unui „tribunal” compus dintr-un evaluator în ceea ce privește conformitatea cu cerințele articolului 6 § 1 și a constatat, printre altele , cum urmează: „48. Curtea Constituțională a luat în considerare statutul de evaluatori în hotărârea sa de conducere din 24 octombrie 2007. Actul de 2001, cu condiția ca ministrul justiției să poată conferi exercitarea competențelor judiciare către evaluatori, să nu respecte cerințele constituționale, deoarece evaluatorii nu beneficiază de garanțiile necesare de independență, în special față de ministru. Curtea constată că, în analiza chestiunii de independență a evaluatorilor, Curtea Constituțională a făcut trimitere la cazul de la Strasbourg Legea și a observat că art. 45 din Constituție a fost modelat pe art. 6 § 1 din Convenție (...). 51. (...) Curtea constată că concluziile Curții Constituționale au fost făcute în contextul unei revizuiri abstracte a constituționalității dispozițiilor legale, dar, având în vedere principiul subsidiarității, consideră că acestea pot fi aplicate faptelor prezentului caz, având în vedere asemănarea dintre cerințele constituționale și obligațiile Convenției în ceea ce privește independența judiciară și bazarea Curții Constituționale pe jurisprudența relevantă a Curții. (...) Considerarea importantă pentru această Curte este faptul că Curtea Constituțională a constatat că modul în care Polonia a legiferat statutul de evaluatori era deficient, deoarece nu avea garanțiile de independență prevăzute la art. 45 § 1 din Constituție, garanțiile care sunt substanțial identice cu cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. 52. Curtea subliniază că Curtea Constituțională a îndepărtat cadrul de reglementare care reglementează instituția de evaluatori, astfel cum este prevăzut în Legea 2001. Subliniază, de asemenea, faptul că Curtea Constituțională nu a exclus posibilitatea ca evaluatorii sau ofițerii similari să exercite competențe judiciare cu condiția ca aceștia să aibă garanțiile necesare de independență (...). Curtea Constituțională, referindu-se la standardele internaționale, subliniate varietatea posibilelor soluții pentru a permite alegerea de persoane în afară de judecători. În acest sens, Curtea constată că sarcina sa în acest caz nu este de a decide abstracto în ceea ce privește compatibilitatea cu Convenția instituției de evaluatori sau a altor ofițeri similari care există în Unele state membre ale Consiliului Europei, dar să examineze modul în care Polonia reglementează statutul de evaluatori. 53. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că evaluatorul B.R. G. lipsește independența prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, motivul pentru care ea ar fi putut fi eliminată de Ministrul Justiției în orice moment în timpul mandatului său și că nu au existat garanții adecvate care să o protejeze împotriva exercitării arbitrare a acestei puteri de către ministru (...). Nu este necesar să se ia în considerare alte aspecte ale statutului de evaluatori, deoarece deplasarea lor de către executiv este suficient pentru a vicia independența Curții de District din Lesko, care a fost compusă din evaluatorul B.R. G.” Curtea a continuat să observe că, având în vedere principiul certitudinei juridice și jurisprudenței sale, nu există motive care ar fi solicitat să-i dirijeze re Deschiderea cazului reclamanților. Cu toate acestea, Comisia a remarcat că nu ar exclude faptul că ar putea lua o abordare diferită într-un caz în care, de exemplu, circumstanțele unui anumit caz au susținut îngrijorări legitime pentru a crede că ministrul justiției – Procurorul general a avut sau ar putea fi considerat rezonabil să aibă un interes în cadrul procedurii (a se vedea Henryk) Urban și Ryszard Urban , citat mai sus § 56 și Mirosław Garlicki c. Polonia , nr. 36921/07 , §§ 107 și 114, 14 iunie 2011 . Astfel, primul element al testului Curții în hotărârea Urbană Henryk și Ryszard Urban se concentrează pe deficitul instituțional în ceea ce privește poziția evaluatorilor vizați Ministrul Justiției – Procurorul General. După cum s-a menționat mai sus, Curtea a avut, de asemenea, în vedere al doilea element, și anume prezența unor circumstanțe specifice într-un caz specific. În cazul urban, Curtea a susținut că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudiciu moral care ar fi putut fi susținute de reclamanți (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban , citat mai sus, § 62 . Aceasta este abordarea generală a Curții în cazul evaluatorilor în privința problemei de satisfacție, cu excepția cazului în care există circumstanțe specifice. În plus, în aceeași hotărâre, Curtea a constatat că: „67. (...) Este remarcabil faptul că deficitul constituțional și al Convenției privind statutul de evaluatori a fost remediat de către autoritățile interne – care au hotărât să elimine total biroul de evaluator – în termenul atribuit de Curtea Constituțională (...). Având în vedere cele de mai sus, se poate remarca faptul că autoritățile statului contestat au luat măsurile corective necesare pentru a aborda și remedia deficitul care substă în acest caz.” În ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea a constatat că nu există justificare pentru atribuirea costurilor juridice în temeiul articolului 41 (Henrik Urban și Ryszard Urban) În acest caz, Curtea nu poate discerna nici o circumstanță care ar putea da naștere la o presupunere că ministrul Justiției – Procurorul General ar putea fi interesat de procedurile împotriva sau implicarea reclamanților și, prin urmare, problema în acest caz este limitat la deficitul instituțional în ceea ce privește statutul evaluatorilor (compară și contrast, Mirosław Garlicki a menționat mai sus § 114). În circumstanțele prezentului caz, Curtea acceptă faptul că guvernul nu este obligat să ofere nicio compensație reclamanților în lumina hotărârii Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia. Curtea a examinat cu atenție termenii declarației guvernamentale și observă că declarația lor conține o recunoaștere clară a încălcării articolului 6 § 1 din Convenție și se referă la adoptarea Legii privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Procuror care a abolit instituția de evaluatori (a se vedea legislația internă relevantă de mai sus). având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și absența unor factori care ar putea distinge situațiile actuale de abordarea Curții în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia Tribunalul consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii în măsura în care se referă la plângerea legată de lipsa de independență a evaluatorului [art. 37 § 1 litera (c)]; a se vedea, pentru principiile relevante Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], citată mai sus). Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune ca aceasta să continue examinarea plângerii în cauză (art. 37 § în amendă Prin urmare, este necesar să scoată aplicarea din listă în măsura în care se referă la plângerea referitoare la lipsa de independență a Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 din Convenție că instanța internă a aplicat în mod incorect legea în cazul lor. De asemenea, au susținut că instanța le-a refuzat posibilitatea de a contesta concluziile raportului expert. Reclamanții se plângeau în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că rezultatul procedurii a constituit o încălcare a drepturilor lor de proprietate. Având în vedere toate materialele în posesie și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea nu constată apariția unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau a protocolelor sale care rezultă din aceste plângeri. Rezultă că aceste plângeri sunt întemeiate în mod evident nepotrivit și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat; în ceea ce privește plângerea privind lipsa de independență a evaluatorului în conformitate cu articolul (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibile în măsura în care prezintă alte plângeri. Fatoș Aracı Ljiljana Președintele adjunct al grefierului Mijović

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 50648/10

by Zofia and Zbigniew HEMLICH

against Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 11

October 2011 as a Chamber composed of:

Ljiljana Mijović,

President,

Lech Garlicki,

Päivi Hirvelä,

George Nicolaou,

Zdravka Kalaydjieva,

Nebojša Vučinić,

Vincent A. De Gaetano,

judges,

and Fatoș Aracı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 17 August 2010,

Having regard to the declarations submitted by the respondent Government on 5 July 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ replies to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants, Ms Zofia Hemlich, and Mr Zbigniew Hemlich, are Polish nationals who were born in 1947 and 1943 respectively and live in Żyrardów. They were represented before the Court by Mr M. Pietrzak, a lawyer practising in Warsaw. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr J. Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

The applicants own a plot of land. On 23

August 2007 their neighbours filed with the Żyrardów District Court an application for the establishment of an easement. The applicants contested the application.

On 7

April 2009 the Żyrardów District Court, composed of an assessor, found for the applicants’ neighbours. It also fixed the charge for the easement to be paid by the neighbours. The applicants appealed.

On 1

July 2009 the Płock Regional Court dismissed their appeal. The applicants lodged a cassation appeal.

On 7

May 2010 the Supreme Court refused to entertain their cassation appeal.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Assessors (junior judges)

The relevant domestic law and practice regarding the status of assessors, including the landmark judgment of the Polish Constitutional Court of

24

October 2007 (case no. SK 7/06), are set out in the Court’s judgment in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland

, no.

23614/08

, §§

16-25, 30 November 2010.

2.

The Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service

On 23 January 2009 Parliament enacted the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service (

Ustawa o Krajowej Szkole Sądownictwa i Prokuratury

), which entered into force on 4 March 2009. The law establishes a comprehensive and centralised institution responsible for training judges and prosecutors.

In response to the Constitutional Court’s judgment of 24 October 2007 the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service abolished the institution of assessors as provided for by the Law of

27 July 2001 on the Organisation of Courts (section 60 (12)). Furthermore, it specifically provided that as from 5

May 2009 assessors ceased to be authorised to exercise judicial powers (section 68 (1)).

THE LAW

A.

Lack of independence of the assessor

The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention about the lack of independence of the assessor who had examined their case at

the first-instance level. They relied on Article 6 § 1 of the Convention which, in so far as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law.”

By letter dated 5 July 2011 the Government informed the Court that they proposed to make unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to

strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

The terms of the declaration provided as follows:

“The Government hereby wish to express – by way of the unilateral declaration – their acknowledgement of the fact that the first-instance court which dealt with the applicant’s case, sitting as an assessor, was not an independent tribunal, as required by

Article 6 § 1 of the Convention.

In these circumstances, and having regard to the Court’s judgment of 30 November 2010 in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland

in which it stated that the fact of acknowledging the violation of the applicants’ right to have their case heard by an independent tribunal, as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention, constitutes in itself sufficient just satisfaction for non-pecuniary damage and that the State’s legal actions (

i.e.

adoption of the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service (

Ustawa o Krajowej Szkole Sądownictwa i Prokuratury

) on 23 January 2009) to remedy the shortcomings underlying the institution of

assessors by abolishing it and introducing a new, comprehensive and centralised system for training judges effectively remedied the lack of independence of assessors within the Polish judiciary system, the Government submit that their unconditional acknowledgment of the fact that the applicant’s right under Article 6 § 1 of the Convention was restricted should be found by the European Court a sufficient redress for any damage suffered by the applicant as a result of his case being decided by

an

assessor before the first-instance court.

The Government would respectfully suggest that the above declaration might be

accepted by the Court as ‘any other reason’ justifying the striking out of the case of

the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.”

The applicants objected to the striking out of their application on the basis of the Government’s unilateral declaration. They contended that the conditions for the striking out of their case had not been fulfilled as the terms of the declaration together with the amendments to the relevant legislation had not afforded them an adequate redress. Furthermore, the said amendments had only prospective effect and did not provide the applicants with any possibility to re-examine the judgment given by the assessor.

The applicants further argued that the respect for human rights required the Court to continue the examination of their case. They disagreed that their case was similar to the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban

since it also raised the issue of the court’s refusal to afford them the possibility to challenge the findings of the expert opinion. Furthermore, they alleged that the judgments given by the domestic courts had amounted to a breach of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. The complaint concerning the lack of independence of the assessor had to be examined strictly by the Court because the assessor had given judgment on 7 April 2009 while the relevant amendments had stipulated that as from 5 May 2009 the assessors were no longer authorised to adjudicate.

The applicants requested the Court to award them 5,298 euros (EUR) for pecuniary damage, EUR 5,000 for non-pecuniary damage and EUR 7,969 for costs and expenses, referring to the case of

Mirosław Garlicki v. Poland

. They also submitted that even if the Court were to deliver a judgment finding a violation of the Convention they would not have been able to take any steps with a view to removing the consequences of the violation since there was no possibility to reopen the civil proceedings following the Court’s judgment.

The Court recalls that Article

37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application or part thereof out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under

(a),

(b) or

(c) of paragraph

1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

Article

37 §

1

in fine

includes the proviso that:

“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an

application or part thereof under Article

37 §

1(c) on the basis of

a

unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see

Martyna v.

Poland

(dec.), no.

72040/01, 15 January 2008;

Gołubowski and 6 other applications v.

Poland

(dec.), nos.

21506/08, 22650/08, 34732/08, 41594/08, 55405/08, 38781/09 and 49198/09, 5

July 2011). To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case

‑

law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

(preliminary issue) [GC],

no.

26307/95, §

75

‑

77, ECHR 2003

‑

VI).

The Court recalls that it has already dealt with the institution of Polish assessors from the standpoint of Article

6 of the Convention. In

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

(no.

23614/08, 30

November 2010), its leading judgment on the issue, the Court examined in detail the question of

the independence of a “tribunal” composed of an assessor in terms of

conformity with the requirements of Article

6 §

1 and found,

inter alia

, as follows:

“48.

The Constitutional Court considered the status of assessors in its leading judgment of 24

October 2007. It held that section

135

§

1 of the

2001 Act, providing that the Minister of Justice could confer the exercise of judicial powers on assessors, fell short of constitutional requirements because assessors did not enjoy the necessary guarantees of independence, notably

vis

‑

à

‑

vis

the Minister. The Court notes that in its analysis of the question of the independence of assessors the Constitutional Court referred to the Strasbourg case

‑

law and observed that Article

45 of the Constitution was modelled on Article

6 §

1 of the Convention (...).

45 §

1 of the Constitution, guarantees which are substantively identical to those under Article

6 §

1 of the Convention.

further stresses that the Constitutional Court did not exclude the possibility that assessors or similar officers could exercise judicial powers provided they had the requisite guarantees of independence (...). The Constitutional Court, referring to

international standards, pointed to the variety of possible solutions for allowing adjudication by persons other than judges. In this connection, the Court notes that its task in the present case is not to rule

in

abstracto

on the compatibility with the Convention of the institution of assessors or other similar officers which exist in

certain Member States of the Council of Europe, but to examine the manner in

which Poland regulated the status of assessors.

‑

G. lacked the independence required by Article

6 §

1 of the Convention, the reason being that she could have been removed by the Minister of Justice at any time during her term of office and that there were no adequate guarantees protecting her against the arbitrary exercise of that power by the Minister (...). It is not necessary to consider other aspects of the status of assessors since their removability by the executive is

sufficient to vitiate the independence of the Lesko District Court which was composed of the assessor B.R.

‑

G.”

The Court went on to observe that, having regard to the principle of legal certainty and its own case

‑

law, there were no grounds which would require it to direct the re

‑

opening of the applicants’ case. However, it further noted that it would not exclude that it might take a different approach in a case where, for example, the circumstances of a particular case gave rise to legitimate concerns for believing that the Minister of Justice – Prosecutor General had or could reasonably be taken to have had an interest in the proceedings (see

Henryk

Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

56, and

Mirosław Garlicki v. Poland

, no. 36921/07, §§ 107 and 114, 14 June 2011).

Thus, the first element of the Court’s test in the

Henryk Urban and Ryszard Urban

judgment concentrated on the institutional deficiency as regards the position of assessors

vis

‑

à

‑

vis

the Minister of Justice – Prosecutor General. As noted above, the Court also had regard to the second element, namely the presence of specific circumstances in a particular case.

In the

Urban

case itself, the Court held that the finding of

a violation constituted in itself sufficient just satisfaction for any non

‑

pecuniary damage which may have been sustained by the applicants (see

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

62). This is the Court’s general approach in assessors’ cases to the issue of just satisfaction unless the existence of specific circumstances is shown in a particular case.

Furthermore, in the same judgment the Court found that:

“67. (...) It is noteworthy that the constitutional and Convention deficiency regarding the status of assessors was remedied by the domestic authorities – which decided to abolish the office of assessor altogether – within the time

‑

frame allotted by

the Constitutional Court (...). Having regard to the above, it may be noted that the authorities of the respondent State took the requisite remedial measures in order to

address and remedy the deficiency underlying the present case.”

As regards costs and expenses, the Court found that there was no

justification for awarding legal costs under Article

41 (

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

70).

In the present case the Court cannot discern any circumstances which could give rise to an assumption that the Minister of Justice – Prosecutor General may have been taking an interest in the proceedings against or

involving the applicants and therefore the issue in the present case is

limited to the institutional deficiency regarding the status of assessors (compare and contrast,

Mirosław Garlicki

,

cited above § 114). In

the circumstances of the present case the Court accepts that the Government are not required to offer any compensation to the applicants in

light of the

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

judgment.

The Court has carefully examined the terms of the Government’s declaration. It observes that their declaration contain a clear acknowledgment of a breach of Article

6 §

1 of the Convention and refer to

the adoption of the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service which abolished the institution of assessors (see

relevant domestic law above). Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration as well as the absence of any factors which could distinguish the present cases from the Court’s approach in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application in so far as it concerns the complaint related to the lack of independence of the assessor (Article

37 §

1(c); see, for the relevant principles

Tahsin Acar v.

Turkey

(preliminary issue) [GC], cited above).

In light of all the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the complaint at issue (Article

37 §

1

in fine

).

Accordingly, it is appropriate to strike the application out of the list in

so far as it concerns the complaint related to the lack of independence of

the assessor.

B.

Remaining complaints

The applicants complained under Article

6 of the Convention that the domestic courts had wrongly applied the law in their case. They also alleged that the courts had denied them the opportunity to challenge the findings of the expert report. The applicants further complained under Article

1 of Protocol No.

1 that the outcome of the proceedings had amounted to a breach of their property rights.

In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds no

appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols arising from these complaints. It follows that these complaints are manifestly ill

‑

founded and must be rejected in

accordance with Article

35 §§

3 and

4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the complaint concerning the lack of independence of the assessor in accordance with Article

37

§

1

(c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible in so far as

they raise other complaints.

Fatoș Aracı

Ljiljana Mijović

Deputy Registrar

President