Rezoluția CM/ResDH(2011) 261 [1] Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Vanessa Tierce împotriva San Marino Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede că: Numele cauzei (ref. cerere) Hotărârea Determinative le Vanessa Tierce (69700/01) 17/06/2003 31/12/2003 Reamintind că constatările de încălcare făcute de Curte impun, pe lângă plata satisfacției echitabile acordate în hotărâri, adoptarea de către statul membru pârât, dacă este necesar, a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcărilor și să șteargă, pe cât posibil, consecințele acestora pentru solicitant, precum și măsuri generale care să permită prevenirea unor încălcări similare; După ce a invitat autoritățile din statul membru în cauză să furnizeze un plan de acțiune privind măsurile propuse pentru executarea hotărârii care au examinat, în conformitate cu normele Comitetului privind aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenție, bilanțul de acțiune furnizat de guvern (a se vedea anexa) după ce a observat că La art. 46 alineatul (2) din Convenție în cauza Vanessa ierce împotriva San Marino, partea reclamantă și-a exprimat satisfacția echitabilă prevăzută în hotărârea de inițiere a procedurii. Anexă la Rezoluia CM/ResDH(...) 261 Informații cu privire la măsurile luate pentru a se conforma hotărârii în cauza Vanessa ierce împotriva San Marino GUVERNMENTUL SAINT-MARINEZ CU PRIVIRE LA LASA DE LICENȚĂ 69700/01 Vanessa TIERCE, Hotărârea din 17 iunie 2003, definitivă la 3 decembrie 2003, recurenta este un cetățean francez care se plânge de durata excesivă a unei proceduri civile (încălcarea articolului 6 alineatul (1)). Curtea a observat că motivul duratei procedurii a fost în principal complexitatea procedurii civile din San Marino, caracterizată prin necesitatea de a observa mai multe etape procedurale, precum și printr-o putere de decizie limitată a instanței civile în caz de inactivitate a părților. La 12 septembrie 2003, guvernul a solicitat să se retrimite cauza Marii Camere a Curții. Colegiul a cinci Judecători ai Marii Camere a decis, la 3 decembrie 2003, să nu accepte cererea. Prin urmare, hotărârea din 27 iunie 2003 a celei de-a doua Secțiuni a Curții a devenit definitivă la 3 decembrie 2003. Satisfacție echitabilă: plata satisfacției echitabile recurentei, calculată de Curte la € 2.500, ca daune morale, a fost efectuată în termenul stabilit, și anume la 3 martie 2004 (accredito con a meritat 3 marzo 2004). Nu s-a prevăzut nicio despăgubire pentru prejudicii materiale sau pentru cheltuieli de judecată (a se vedea punctul 36 din hotărârea Curții din 17 iunie 2003). Procedura este închisă. Nu este necesară nicio altă măsură individuală. Măsuri generale privind durata procedurii (încălcarea articolului 6 alineatul1), Guvernul a informat Serviciului de executare a hotărârilor privind măsurile adoptate pentru prevenirea unor încălcări similare (nota Magistratului Principal al Tribunalului de San Marino din 20 aprilie 2011). Analiză statistică Prin documentația menționată, Tribunalul prezintă o analiză statistică pe mai mulți ani, care acoperă perioada 2004-2010; în special, datele oficiale arată că procentul procedurilor încheiate (de asemenea, atunci când au fost deschise în anii anteriori) a suferit o creștere progresivă în raport cu procedurile civile prezentate în cursul anului de referință. Prin urmare, este posibil să se deducă cu certitudine o creștere treptată a productivității judecătorilor civili de-a lungul anilor în cauză. Aceasta implică o eficiență sporită a sistemului judiciar din San Marino în urma măsurilor adoptate în domeniu, în special prin Legea nr. 145 din 28 octombrie 2005 adoptată ca urmare a hotărârii Curții cu privire la această cauză și pe baza directivelor Comisiei de studiu stabilite în vederea punerii în aplicare a unei decizii a Parlamentului național din 30 iunie 2004. Această lege face parte dintr-o serie de măsuri care, fără îndoială, au îmbunătățit sistemul, făcând-o mai eficientă din punctul de vedere al vitezei hotărârilor civile. Reforma legislativă din 28 octombrie 2005 Legea nr. 145 din 28 octombrie 2005, citată anterior, a introdus modificări în ceea ce privește procedura și organizarea sistemului judiciar, care au influențat desfășurarea procedurilor de reducere a duratei acestora. perenzine d .isianza, art. 2 din lege), care nu mai este declarată decât la cererea unei părți, dar care are loc prin efect de drept și care trebuie declarată din oficiu de către judecător. Prin urmare, în aceste cazuri, judecătorul este obligat să o pronunțe, limitând în mod semnificativ puterea părților de a prelungi procedura. Mai precis, termenul de expirare apare atunci când hotărârea nu a fost pronunțată în termen de 90 de audieri de la începutul litigiului. Declarația de expirare nu produce stingerea acțiunii judiciare civile, ci mai degrabă anularea procedurii inițiate de instanță, făcând ineficiente actele judiciare realizate; prin urmare, este posibil să se prezinte o nouă instanță, cu condiția ca, între timp, să nu se fi produs prescripția. Prin urmare, părțile nu pot prelungi procedura prin inactivitate, iar o astfel de inactivitate, dacă se verifică, este pedepsită de eficacitatea tuturor actelor întreprinse în cursul procedurii. În lumina noii reglementări, expirarea este mai eficientă decât în trecut, deoarece judecătorul declară ex official expirarea. În ceea ce privește organizarea muncii judiciare, articolele 3 și 4 din Legea din 2005 au redus sarcina de lucru a comisarilor Legii, prin creșterea competenței Judecătorilor Conciliatori de la 25.000 la £ 50.000, și prin acordarea de către judecători a competenței de a judeca în a doua instanță cauzele care fac obiectul unei decizii a Judecătorii Conciliatori, eliminând atribuțiile de revizuire atribuite anterior comisarilor Legii în aceste cazuri. Reducerea sarcinii excesive de muncă a comisarilor Legii, prin redistribuirea competențelor către alți magistrați, răspunde cu siguranță necesității de a asigura o reducere a duratei procedurilor civile. La hotărârea Curții a fost tradusă în italiană și publicată ad valvas palatii , și anume în conformitate cu practica în vigoare, așa cum este atestată printr-o notă a Departamentului de Afaceri Interne din 8 aprilie 2011. În lumina acestor informații, guvernul consideră că a adoptat toate măsurile necesare și că, prin urmare, etapa de executare a hotărârii ar trebui încheiată în cel mai scurt timp. 20 9 2011 [1] Adoptată de Comitetul miniștrilor la 2 decembrie 2011 în cadrul celei de-a 1128-a ședințe a delegaților miniștrilor. [2] A se vedea, de asemenea, recomandările adoptate de Comitetul miniștrilor în cadrul supravegherii hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în special Recomandarea Rec (2004)6 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind îmbunătățirea acțiunilor interne.
Résolution CM/ResDH(2011)261
[1]
Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme
Vanessa Tierce contre Saint-Marin
Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qui prévoit qu’il surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’homme (ci-après nommées «
la Convention
» et «
la Cour
»))
[2]
,
Vu l’arrêt ci-dessous, transmis par la Cour au Comité une fois définitif
;
Nom des affaires (réf. requête)
Arrêt du
Définitif le
Vanessa Tierce (69700/01)
17/06/2003
31/12/2003
Rappelant que les constats de violation faits par la Cour exigent, outre le paiement de la satisfaction équitable octroyée dans les arrêts, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire, de mesures individuelles mettant fin aux violations et effaçant autant que possible les conséquences de celles-ci pour le requérant, et de mesures générales permettant de prévenir des violations semblables ;
Ayant invité les autorités de l’Etat défendeur à fournir un plan d’action concernant les mesures proposées pour exécuter l’arrêt
;
Ayant examiné, conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe
2, de la Convention, le bilan d’action fourni par le gouvernement (voir en annexe)
;
Ayant noté que
l’Etat défendeur a versé à la partie requérante la satisfaction équitable prévue dans l’arrêt
;
DECLARE qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans cette affaire et
DECIDE d’en clore l’examen.
Annexe à la Résolution CM/ResDH(2011)261
Informations sur les mesures prises afin de se conformer à l’arrêt dans l’affaire
Vanessa Tierce contre Saint-Marin
69700/01 Vanessa TIERCE, arrêt du 17 juin 2003, définitif le 3 décembre 2003
La requérante est une citoyenne française qui s’est plainte de la durée excessive d’une procédure civile (violation article 6 §1). La Cour a remarqué que la raison de la longueur de la procédure a été principalement la complexité de la procédure civile à Saint-Marin, caractérisée par le besoin d’observer plusieurs étapes procédurales, ainsi que par un pouvoir d’initiative limité du juge civil en cas d’inactivité des parties.
Le 12 septembre 2003 le gouvernement a demandé de renvoyer l’affaire devant la Grande Chambre de la Cour. Le collège de cinq Juges de la Grande Chambre a décidé, le 3 décembre 2003, de ne pas accepter la demande. Par conséquent, l’arrêt du 27 juin 2003 de la deuxième Section de la Cour est devenu définitif le 3
décembre 2003.
Mesures individuelles
Satisfaction équitable : le versement de la satisfaction équitable à la requérante, chiffrée par la Cour à €
2.500, à titre de dommage moral, a été effectué dans le délai imparti, à savoir le 3
mars 2004 (
accredito con valuta 3 marzo 2004
). Aucun dédommagement pour dommage matériel ou pour frais de justice n’a été prévu par la Cour (§ 36 de l’arrêt de la Cour du 17 juin 2003).
La procédure est close. Aucune autre mesure individuelle n’est nécessaire.
Mesures générales
Sur la longueur de la procédure (violation article 6 §1), le Gouvernement a informé le Service de l’exécution des arrêts des mesures adoptées pour prévenir des violations semblables (note du Magistrat principal du Tribunal de Saint-Marin du 20 avril 2011).
Analyse statistique
Par la documentation citée, le Tribunal présente une analyse statistique étalée sur plusieurs années, qui couvre la période allant de 2004 à 2010 ; en particulier, les données officielles montrent que le pourcentage des procédures terminées (également lorsqu’elles avaient été ouvertes dans des années précédentes) a subit une augmentation progressive par rapport aux procédures civiles présentées au cours de l’année de référence. Il est donc possible d’en déduire avec certitude une augmentation progressive de la «
productivité
» des juges civils au fil des années considérées. Ceci implique une efficacité accrue du système judiciaire saint-marinais suite aux mesures adoptées dans la matière, notamment par la loi n
o
145 du 28
octobre 2005 adoptée suite à l’arrêt de la Cour sur cette affaire et sur la base des directives de la Commission d’étude établie en exécution d’une décision du Parlement national du 30
juin 2004. Cette loi fait partie d’une série de mesures qui ont sans aucun doute amélioré le système en le rendant plus efficace sur le plan de la rapidité des jugements civils.
La reforme législative du 28 octobre 2005
La loi n
o
145 du 28 octobre 2005, citée ci-dessus, a introduit des modifications sur le plan de la procédure et sur le plan de l’organisation du système judiciaire, qui ont influencé le déroulement des procédures visant à abréger leur durée. Sur le plan de la procédure, la modification la plus importante concerne la péremption de l’instance (
perenzione d’isianza
, article 2 de la loi), qui n’est plus déclarée seulement sur demande d’une partie, mais qui se produit par effet du droit et qui doit être déclarée d’office par le juge. Le juge est donc, dans ces cas, obligé de la prononcer, en limitant sensiblement le pouvoir des parties de prolonger la procédure. Plus précisément, la péremption intervient quand l’arrêt n’a pas été prononcé dans le terme de 90 audiences depuis le commencement du litige. La déclaration de péremption ne produit pas l’extinction de l’action judiciaire civile, mais plutôt l’annulation de la procédure initiée par l’instance, en rendant inefficaces les actes judiciaires accomplis ; il est donc possible de présenter une nouvelle instance, à condition qu’entre temps ne se soit pas produite la prescription.
Les parties ne peuvent donc pas prolonger la procédure par leur inactivité, et une telle inactivité, si elle se vérifie, est punie par l’inefficacité de tous les actes accomplis au cours de la procédure. A la lumière de la nouvelle réglementation, la péremption est plus efficace que dans le passé, car le juge déclare
ex officio
la péremption.
Sur le plan de l’organisation du travail judiciaire, les articles 3 et 4 de la loi de 2005 ont allégé la charge de travail des Commissaires de la Loi, par l’augmentation de la compétence des Juges conciliateurs de £ 25.000 à £ 50.000, et par l’attribution aux Juges d’Appel de la compétence à juger en deuxième instance les affaires objet d’une décision des Juges conciliateurs, en éliminant les attributions de réexamen attribuées en précédente aux Commissaires de la Loi dans ces cas. La réduction de la charge excessive de travail des Commissaires de la Loi, par cette redistribution des compétences à d’autres magistrats, répond sûrement à la nécessité de garantir une réduction de la durée des procédures civiles.
L’arrêt de la Cour a été traduit en italien et publié
ad valvas palatii
, à savoir selon la pratique en vigueur, comme il est attesté par une note du Département des Affaires intérieures du 8
avril 2011.
A la lumière de ces informations, le Gouvernement considère d’avoir adopté toutes les mesures requises et que par conséquent la phase d’exécution de l’arrêt devrait être close dans le plus bref délai.
20 9 2011
[1]
Adoptée par le Comité des Ministres le 2 décembre 2011 lors de la 1128e réunion des Délégués des Ministres.
[2]
voir aussi les recommandations adoptées par le Comité des Ministres dans le cadre de la supervision des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme, et en particulier la Recommandation
Rec
(2004)6 du Comité des Ministres aux Etats membres sur l'amélioration des recours internes.