WITEK v. POLAND

WITEK v. POLAND (CtEDO, 2011)

Cea decizia nr. 3535/09 Mieczysława WITEK împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (Quarta Secțiunea), care așezează la 13 decembrie 2011 în calitate de Cameră compusă din: David Thór Björgvinsson, președinte, Lech Garlicki, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, Vincent A. De Gaetano, judecători și Lawrence Early, grefierul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 5 ianuarie 2009, având în vedere declarația depusă de Guvernul contestat la 17 octombrie 2011 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna Mieczysława Witek, este un național polonez născut în 1951 și locuiește în Cracovia. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dna K. Wisłocka-Sieprawska, un avocat care practică în Cracovia. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Wołāsiewicz al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost implicat într-un litigiu de proprietate cu vecinii ei și comuna Bochnia. În iunie 2007 a fost acuzată de infracțiunea administrativă de a provoca daune asupra unui drum municipal. La 16 iulie 2007, Curtea de district Bochnia a numit avocatul A.K. pentru solicitant. La 28 În septembrie 2007, reclamantul a solicitat instanței să își deschidă avocatul de asistență juridică din cauza neglijenței acesteia. Curtea și-a respins petiția ca fiind nefondată, menționând că opinia ei subjectivă că ar putea avea „un mai bun avocat de asistență juridică” este irelevantă. La 12 și 20 noiembrie 2007, reclamantul a solicitat din nou Curtea de District să își deschidă avocatul de asistență juridică pentru neglijență. Noiembrie 2007 a declarat că nu a putut participa la audiere pentru că s-a simțit bolnavă. La 15 ianuarie 2008, un expert medical a raportat instanței că reclamantul a fost în măsură să participe la proceduri. La 20 februarie 2008, reclamantul a refuzat să accepte o scrisoare care îi notifică data următoarei audiere, declarând că ar „conjuga cu planurile sale”. Martie 2008 Curtea de District Bochnia, compusă dintr-un evaluator (aesor ), a dat hotărâre în mod implicit. A constatat că reclamantul nu are un motiv valabil pentru a nu se prezenta în judecată. Avocatul reclamantului a fost prezent la audiere. Curtea de District a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și a impus o amendă de 650 PLN. Reclamantul și avocatul ei au depus apeluri. Reclamantul a susținut, inter alia , că Curtea de District nu a auzit-o în persoană și a evaluat în mod greșit dovezile . Mai mult , ea a susținut că avocatul ei de asistență juridică nu a reprezentat în mod corespunzător . La 7 aprilie 2008, reclamanta a solicitat Curtea de District să își deschidă avocatul de asistență juridică . Ea a susținut că la 27 martie 2008 în alt caz penal împotriva ei (cazul nr. II K 251/07) aceeași avocată a fost externată ca avocatul ei de asistență juridică. La 11 aprilie 2008, Curtea de District a refuzat cererea reclamantului. Acesta a observat că motivele de descărcare în cazul II K 251/07 sunt relevante numai în ceea ce privește aceste proceduri și că în cazul instantaneu avocat a efectuat activ apărarea. În aprilie 2008, consilierul de asistență juridică a informat Curtea de District că nu a înființat o comunicare cu reclamantul și nu a putut să o reprezinte în mod corespunzător. La 18 iunie 2008, Curtea Regională Tarnów a desemnat un nou avocat de asistență juridică pentru reclamant. Reclamantul susține că a fost slujită la decizia relevantă a instanței la 16 iulie 2008. Iulie 2008 Curtea Regională a susținut hotărârea Curții de District din 20 martie 2008. În aceste circumstanțe, ea nu ar putea argumenta în mod rezonabil că Curtea de District nu a auzit-o sau unele dintre dovezile sale. Curtea regională a constatat că nu a susținut argumentele reclamantei în ceea ce privește neglijența avocatului de asistență juridică. Curtea Regională a constatat, de asemenea, că Curtea de District a evaluat în mod corect toate dovezile din caz și a împărtășit concluzia instanței inferioare cu privire la vina reclamantului. Nu există niciun recurs împotriva hotărârii. Reclamantul a solicitat Asociația Regională a Barului Cracov să invoce proceduri disciplinare împotriva primului său avocat de asistență juridică. 2008 Decanul Asociației Regionale a impus o penalizare de cenzură ( upomnienie ) avocatului. A constatat acuzațiile reclamantului cu privire la lipsa de diligență deplină din partea avocatului fără motive în ceea ce privește atribuțiile sale ca avocat de apărare. Pe de altă parte, s-a constatat că avocatul a încălcat normele de etică profesională, deoarece nu a reacționat la cererile reclamantului de descărcare și a continuat să reprezinte reclamantul în ciuda unui conflict grav cu ea. Ambele părți au apelat. La 16 decembrie 2009, Curtea disciplinară a Asociației Barorilor Regionale Cracovia a susținut decizia Deanului. Dreptul intern și practica relevante Assessors (judecători judecători judecători) Legea și practica internă relevante privind statutul evaluatorilor, inclusiv hotărârea istorică a Curții Constituționale Polone din octombrie 2007 (cazul nr. SK 7/06), sunt stabilite în hotărârea Curții în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia , nr. 23614/08 , §§ 16-25, 30 noiembrie 2010. Legea privind școala națională pentru justiție și serviciul de procuror La 23 ianuarie 2009, Parlamentul a adoptat Legea privind școala națională pentru justiție și serviciul de procuror ( Ustawa o Krajowej Szkole Sādownictwa i Prokuratury ), care a intrat în vigoare la 4 Martie 2009. Legea instituie o instituție cuprinzătoare și centralizată responsabilă pentru formarea judecătorilor și procurorilor. Ca răspuns la hotărârea Curții Constituționale din 24 octombrie 2007 Legea privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Fiscal a abolit instituția de evaluatori, astfel cum prevede Legea din 27 iulie 2001 privind Organizarea Curților (secțiunea) (12). În plus, aceasta prevede în mod specific că, începând cu 5 mai 2009, evaluatorii nu mai sunt autorizați să exercite competențe judiciare (secțiunea 1). 7 din Convenția privind lipsa de independență a evaluatorului care i-a examinat cazul la nivelul primei instanții. Curtea consideră că această plângere este examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție care, în măsura în care este cazul, prevede: „În determinarea de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” Prin scrisoarea din 12 octombrie 2011 primită la 17 Octombrie 2011 Guvernul a informat Curtea că au propus să facă declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Termenii declarației prevăzute după cum urmează: „Guvernul dorește, prin urmare, să exprime – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea faptului că instanța de primă instanță care a tratat cazul reclamantului, ședința în calitate de evaluator, nu a fost un tribunal independent, conform articolului 6 § 1 din Convenție. ... În aceste circumstanțe și având în vedere hotărârea Curții din 30 noiembrie 2010 în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia în care a declarat că faptul de a recunoaște încălcarea dreptului reclamanților de a-și auzi cazul de către un tribunal independent, astfel cum este garantat de art. 1 din Convenție, constituie în sine o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale și că acțiunile juridice ale statului (și anume. adoptarea Legii privind școala Națională pentru Judiciare și Serviciul Fiscal (Ustawa o Krajowej Szkole Sādownictwa i Prokuratury ) la 23 ianuarie 2009) pentru a remedia deficiențele bazate pe instituția de evaluatorii prin eliminarea acesteia și prin introducerea unui nou sistem cuprinzător și centralizat pentru formarea judecătorilor au remediat în mod eficient lipsa de independență a evaluatorilor în cadrul sistemului judiciar polonez, guvernul susține că recunoașterea lor necondiționată a faptului că dreptul reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția ar trebui să fie restricționată de Curtea Europeană o soluție suficientă pentru orice prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a hotărârii acestuia de către evaluator în fața instanței de primă instanță. Guvernul ar sugera cu respect că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca „alte motive” care justifică izbucnirea din cauza Reclamantul solicită Curții să respingă declarația unilaterală a Guvernului și să susțină că nu s-au îndeplinit condițiile prevăzute la art. 37 § 1 din Convenție pentru eliminarea cazului. Ea a susținut că hotărârile împotriva ei au fost condamnate în încălcarea dreptului intern și a articolului 6 § § 1 din Convenție. În special, ea susține că nu a fost auzită de instanțe interne. În cele din urmă, ea susține că cazul ei este similar cu cazul Mirosław Garlicki c. Polonia și nu, așa cum a afirmat guvernul, în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia Curtea reamintește că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să ia o cerere sau o parte din această listă de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § în amendă include prevederea că: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză este necesar.” Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § (c) pe baza declarației unilaterale ale unui guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea Martyna c. Polonia (dec.), nr. 72040/01, 15 ianuarie 2008; Gołubowski și alte 6 cereri v. Polonia (dec.), nos. 21506/08, 22650/08, 34732/08, 41594/08, 55405/08, 38781/09 și 49198/09, 5 iulie 2011). În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75-77, CEDO 2003 VI). Curtea reamintește că s-a ocupat deja de instituția de evaluatori polonezi din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție. În Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia (n. 23614/08, 30 noiembrie 2010), hotărârea sa principală privind această chestiune, Curtea a examinat în detaliu problema independenței unui „tribunal” compus dintr-un evaluator în ceea ce privește conformitatea cu cerințele articolului 6 § 1 și a constatat, printre altele , cum urmează: „48. Curtea Constituțională a luat în considerare statutul de evaluatori în hotărârea sa de conducere din 24 octombrie 2007. 1 din Legea din 2001, cu condiția ca Ministrul Justiției să poată conferi exercitarea competențelor judiciare către evaluatori, să nu respecte cerințele constituționale, deoarece evaluatorii nu beneficiază de garanțiile necesare de independență, în special față de evaluatorii Ministrul. Curtea constată că, în analiza problemei de independență a evaluatorilor, Curtea Constituțională a făcut trimitere la jurisprudența de la Strasbourg și a observat că art. 45 din Constituție a fost modelat pe art. 6 § 1 din Convenție (...). 51. (...) Curtea constată că concluziile Curții Constituționale au fost făcute în contextul unei revizuiri abstracte a constituționalității dispozițiilor legale, dar, având în vedere principiul subsidiarității, consideră că acestea pot fi aplicate faptelor prezentului caz, având în vedere asemănarea dintre cerințele constituționale și obligațiile Convenției în ceea ce privește independența judiciară și bazarea Curții Constituționale pe jurisprudența relevantă a Curții. (...) Considerarea importantă pentru această Curte este faptul că Curtea Constituțională a constatat că modul în care Polonia a legiferat statutul de evaluatori era deficient, deoarece nu avea garanțiile de independență prevăzute la art. 45 § 1 din Constituție, garanțiile care sunt substanțial identice cu cele prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție. 52. Curtea subliniază că Curtea Constituțională a îndepărtat cadrul de reglementare care reglementează instituția de evaluatori, astfel cum este prevăzut în Legea 2001. Subliniază, de asemenea, faptul că Curtea Constituțională nu a exclus posibilitatea ca evaluatorii sau ofițerii similari să exercite competențe judiciare cu condiția ca aceștia să aibă garanțiile necesare de independență (...). Curtea Constituțională, referindu-se la standardele internaționale, subliniate varietatea posibilelor soluții pentru a permite alegerea de persoane în afară de judecători. În acest sens, Curtea constată că sarcina sa în acest caz nu este de a decide abstracto în ceea ce privește compatibilitatea cu Convenția instituției de evaluatori sau a altor ofițeri similari care există în Unele state membre ale Consiliului Europei, dar să examineze modul în care Polonia reglementează statutul de evaluatori. 53. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că evaluatorul B.R.-G. nu are independența prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, motivul pentru care ea ar fi putut fi eliminată de Ministrul Justiției în orice moment în timpul mandatului său și că nu au existat garanții adecvate care să o protejeze împotriva exercitării arbitrare a acestei puteri de către ministru (...). Nu este necesar să se ia în considerare alte aspecte ale statutului de evaluatori, deoarece deplasarea lor de către executiv este suficient pentru a vicia independența Curții de District ale Lesko, care a fost compusă din evaluatorul B.R.-G.” Primul element al testului Curții în hotărârea Henryk Urban și Ryszard Urban se concentrează pe deficiența instituțională în ceea ce privește poziția de evaluatori față de-a-vis Ministrul Justiției – Procurorul General. Cu toate acestea, în analiza sa, Curtea a avut, de asemenea, în vedere al doilea element al testului, și anume dacă circumstanțele unui anumit caz ar putea da naștere unor motive legitime pentru a crede că ministrul Justiției – Procurorul General a avut un interes în cadrul procedurii (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban , citat mai sus, § 56). În ceea ce privește problema justului de satisfacție, Curtea a susținut că constatarea unei încălcări constituie în sine suficientă satisfacție pentru orice prejudicii morale care ar fi putut fi susținute de solicitanți (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban , citate mai sus § 62). În plus, având în vedere motivele pe care le-a susținut constatarea unei încălcări și principiul certitudinii juridice, Curtea nu a constatat niciun motiv care să o ceară să îndrepte deschiderea cauzei (a se vedea Henryk Urban și Ryszard Urban , citat mai sus §) 56, 63-66). Aceasta este abordarea generală a Curții în cazul evaluatorilor în privința problemei de satisfacție, cu excepția cazului în care existența unor circumstanțe specifice este demonstrată într-un caz specific. În plus, în aceeași hotărâre, Curtea a constatat că: „67. (...) Este remarcabil faptul că deficitul constituțional și al Convenției privind statutul de evaluatori a fost remediat de către autoritățile interne – care au hotărât să elimine total biroul de evaluator – în termenul atribuit de Curtea Constituțională (...). Având în vedere cele de mai sus, se poate remarca faptul că autoritățile statului contestat au luat măsurile corective necesare pentru a aborda și remedia deficitul care substă în acest caz.” În ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea a constatat că nu există justificare pentru atribuirea costurilor juridice în temeiul articolului 41 (Henrik Urban și Ryszard Urban) În acest caz, Curtea nu poate discerna nici o circumstanță care ar putea da naștere unei presupuneri că ministrul Justiției – Procurorul General ar putea fi interesat de procedurile împotriva reclamantului și, prin urmare, chestiunea în acest caz se limitează la deficitul instituțional în ceea ce privește statutul de evaluatori. Curtea acceptă că guvernul nu este obligat să ofere nicio compensație reclamantului în lumina hotărârii Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia. Curtea a examinat cu atenție termenii declarației guvernamentale. Ea observă că declarația lor conține o recunoaștere clară a încălcării articolului 6 § 1 din Convenție și se referă la adoptarea Legii Școlii Naționale pentru Judiciare și Serviciul Procuror care a abolit instituția de evaluatori (a se vedea legislația internă relevantă de mai sus). având în vedere natura admiterilor conținute în declarația guvernului, precum și absența unor factori care ar putea distinge prezentul caz de abordarea Curții în cazul Henryk Urban și Ryszard Urban c. Polonia Tribunalul consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii în măsura în care se referă la plângerea legată de lipsa de independență a evaluatorilor (art. 37 § litera (c); a se vedea, pentru principiile relevante Tahsin Acar c. Turcia (emisiune preliminară) [GC], citată mai sus). Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune ca aceasta să continue examinarea plângerii în cauză (art. 37 § în amendă Prin urmare, este necesar să scoată aplicarea din listă în măsura în care se referă la plângerea referitoare la lipsa de independență a Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că echitatea procedurii a fost afectată negativ de neglijența gravă a avocatului său de asistență juridică A.K. în fața instanței de primă instanță. Ea a afirmat că avocatul de asistență juridică a evitat contactele cu ea și a acționat în detrimentul ei din cauza intereselor sale comerciale cu municipalitatea Bochnia. Guvernul a contestat această afirmație, susținând că nu există nici o dovadă că avocatul a fost negligent în apărarea reclamantului. Singura sa greșeală a fost că a obiectat la cererea reclamantului de descărcare a sa. Curtea remarcă că reclamantul a solicitat în mod eșuat instanța de judecată în mai multe ocazii să deschidă avocatul său de asistență juridică A.K. În apelul său împotriva hotărârii Curții de District Bochnia din 20 martie 2008, reclamantul a susținut că avocatul ei de asistență juridică nu a reținut în mod corespunzător să o reprezinte. Cu toate acestea, Curtea Regională nu a constatat niciun defect în calitatea asistenței avocatului și a respins argumentul reclamantului ca fiind evident nefondat. Curtea remarcă că, în procedură disciplinară împotriva avocatului, s-a stabilit că nu a putut fi reproșat pentru modul în care a apărat reclamantul. Pe de altă parte, autoritățile disciplinare au constatat că avocatul a încălcat normele de etică profesională, deoarece el a continuat să reprezinte reclamantul în ciuda discordului grav dintre ei. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu constată că reclamantul nu a avut un proces echitabil din motivele pe care le susține. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § § § § § § și 4 din Convenție. Rămânarea plângerilor Reclamantul susține că nu și-a putut apăra interesele în cadrul procedurii și că nu a fost auzită de poliție sau de judecată. În plus, Curtea de District a pronunțat audierea în ciuda lipsei ei justificate din motive de sănătate și a susținut, de asemenea, că vina sa nu a fost întemeiată în mod corespunzător din cauza neaprobarii instanțelor de a admite probe de experți și de a accepta argumentul ei de a fi proprietarul proprietății atacate. În ceea ce privește procedurile dinainte de Curtea Regională, reclamantul a susținut că doi martori oculari importanți nu au fost auziți de această instanță și că nu toate motivele sale de recurs au fost examinate. În cele din urmă, în baza articolului 13, ea s-a plâns de cererile ei nereușite de a avea un recurs de casă depus de Ombudsman sau de Ministrul Justiției. Având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea nu constată nicio apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale care rezultă din aceste plângeri, ca urmare a faptului că aceste plângeri sunt manifestamente nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenii declarației guvernului contestat; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în ceea ce privește plângerea privind lipsa de independență a evaluatorului în conformitate cu art. 37 § litera (c) din Convenție; declara restul cererii inadmisibil. Lawrence Early David Thór Björgvinsson Președintele grefierului

FOURTH SECTION

DECISION

Application no. 3535/09

Mieczysława WITEK

against

Poland

The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 13

December 2011 as a Chamber composed of:

David Thór Björgvinsson,

President,

Lech Garlicki,

Päivi Hirvelä,

George Nicolaou,

Ledi Bianku,

Nebojša Vučinić,

Vincent A. De Gaetano,

judges,

and Lawrence Early,

Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 5 January 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 17 October 2011 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Ms Mieczysława Witek, is a Polish national who was born in 1951 and lives in Cracow. She was represented before the Court by Ms

K. Wisłocka-Sieprawska, a lawyer practising in Cracow. The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr

J.

Wołąsiewicz of the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant was involved in a property dispute with her neighbours and the Bochnia municipality. In June 2007 she was charged with the administrative offence of causing damage to a municipal road.

On 16

July 2007 the Bochnia District Court appointed A.K. legal-aid counsel for the applicant. On 28

September 2007 the applicant requested the court to discharge her legal-aid counsel because of the latter’s negligence. The court dismissed her motion as groundless, noting that her subjective opinion that she could have “a better legal-aid counsel” was irrelevant.

On 12

and 20

November 2007 the applicant again requested the District Court to discharge her legal-aid counsel for negligence. On 12

November 2007 she declared that she was unable to participate in the hearing because she felt sick. On 15

January 2008 a medical expert reported to the court that the applicant was able to participate in the proceedings.

On 20

February 2008 the applicant declined to accept a letter notifying her of the date of the next hearing stating that it would “clash with her plans”.

On 20

March 2008 the Bochnia District Court, composed of an assessor (

asesor

), gave judgment by default. It found that the applicant did not have a valid reason for not appearing before the court. The applicant’s counsel was present at the hearing. The District Court convicted the applicant as charged and imposed a fine of PLN

650.

The applicant and her counsel lodged appeals. The applicant argued,

inter alia

, that the District Court had failed to hear her in person and had wrongly assessed evidence. Furthermore, she claimed that her legal-aid counsel had not represented her properly.

On 7

April 2008 the applicant requested the District Court to discharge her legal-aid counsel. She argued that on 27

March 2008 in another criminal case against her (case no.

II K 251/07) the same advocate had been discharged as her legal-aid counsel. On 11

April 2008 the District Court refused the applicant’s request. It observed that the grounds for the discharge in case II K 251/07 were relevant only in respect of those proceedings and that in the instant case counsel had actively carried out the defence.

On 14

April 2008 the legal-aid counsel informed the District Court that he had not established communication with the applicant and thus was unable to duly represent her.

On 18

June 2008 the Tarnów Regional Court appointed a new legal-aid counsel for the applicant. The applicant submits that she was served with the relevant court decision on 16

July 2008.

On 9

July 2008 the Regional Court upheld the District Court’s judgment of 20

March 2008. It examined the applicant’s arguments in detail and found them unsubstantiated. It observed that the District Court had not erred in giving judgment in default since the applicant had intentionally obstructed the proceedings. In those circumstances, she could not reasonably argue that the District Court had not heard her or some of her evidence. The Regional Court found unsubstantiated the applicant’s submissions in respect of the legal-aid counsel’s negligence. It noted that the applicant had been granted legal aid although in her case there had been no strict need for such assistance. The Regional Court further found that the District Court had correctly assessed all evidence in the case and shared the lower court’s conclusion as to the applicant’s guilt. No further appeal lay against the judgment.

The applicant requested

the Cracow Regional Bar Association

to institute disciplinary proceedings against her first legal-aid counsel. On 6

November

2008 the Dean of the Regional Bar Association imposed a penalty of censure (

upomnienie

) on the advocate. It found the applicant’s allegations as to the lack of due diligence on the part of the advocate groundless in terms of his duties as defence counsel. On the other hand, it found that the advocate had breached the rules of professional ethics in that he had failed to react to the applicant’s requests for his discharge and had continued representing the applicant despite a serious conflict with her. Both parties appealed. On 16

December 2009 the Disciplinary Court of the Cracow Regional Bar Association upheld the Dean’s decision.

B.

Relevant domestic law and practice

1.

Assessors (junior judges)

The relevant domestic law and practice regarding the status of assessors, including the landmark judgment of the Polish Constitutional Court of

24

October 2007 (case no.

SK 7/06), are set out in the Court’s judgment in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

, no.

23614/08

, §§

16-25, 30

November 2010.

2.

The Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service

On 23

January 2009 Parliament enacted the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service (

Ustawa o Krajowej Szkole Sądownictwa i Prokuratury

), which entered into force on 4

March 2009. The law establishes a comprehensive and centralised institution responsible for training judges and prosecutors.

In response to the Constitutional Court’s judgment of 24

October 2007 the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service abolished the institution of assessors as provided for by the Law of

27 July 2001 on the Organisation of Courts (section

60

(12)). Furthermore, it specifically provided that as from 5

May 2009 assessors ceased to be authorised to exercise judicial powers (section

68

(1)).

THE LAW

A.

Lack of independence of the assessor

The applicant complained under Articles

6

and

7 of the Convention about the lack of independence of the assessor who had examined her case at the first-instance level. The Court considers that this complaint falls to be examined under Article

6 §

1 of the Convention which, in so far as relevant, provides:

“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law.”

By letter dated 12

October 2011 which was received on 17

October 2011 the Government informed the Court that they proposed to make unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to

strike out the application in accordance with Article

37 of the Convention.

The terms of the declaration provided as follows:

“The Government hereby wish to express – by way of the unilateral declaration – their acknowledgement of the fact that the first-instance court which dealt with the applicant’s case, sitting as an assessor, was not an independent tribunal, as required by

Article

6 §

1 of the Convention. ...

In these circumstances, and having regard to the Court’s judgment of 30

November 2010 in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v. Poland

in which it stated that the fact of acknowledging the violation of the applicants’ right to have their case heard by an independent tribunal, as guaranteed by Article

6

1 of the Convention, constitutes in itself sufficient just satisfaction for non-pecuniary damage and that the State’s legal actions (

i.e.

adoption of the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service (

Ustawa o Krajowej Szkole Sądownictwa i Prokuratury

) on 23

January 2009) to remedy the shortcomings underlying the institution of

assessors by abolishing it and introducing a new, comprehensive and centralised system for training judges effectively remedied the lack of independence of assessors within the Polish judiciary system, the Government submit that their unconditional acknowledgment of the fact that the applicant’s right under Article

6 §

1 of the Convention was restricted should be found by the European Court a sufficient redress for any damage suffered by the applicant as a result of his case being decided by

an

assessor before the first-instance court.

The Government would respectfully suggest that the above declaration might be

accepted by the Court as ‘any other reason’ justifying the striking out of the case of

the Court’s list of cases, as referred to in Article

37 §

1

(c) of the Convention.”

The applicant requested the Court to reject the Government’s unilateral declaration and argued that the conditions stipulated in Article

37 §

1 of the Convention for striking her case out were not met. She submitted that the judgments against her had been given in breach of the domestic law and Article

6 §

1 of the Convention. In particular, she argued that she had not been heard by the domestic courts. Lastly, she maintained that her case was similar to the case of

Mirosław Garlicki v.

Poland

and not, as claimed by the Government, to the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

.

The Court recalls that Article

37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application or part thereof out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph

1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

Article

37 §

1

in fine

includes the proviso that:

“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”

It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an

application or part thereof under Article

37 §

1

(c) on the basis of

a

unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see

Martyna v.

Poland

(dec.), no.

72040/01, 15

January 2008;

Gołubowski and 6 other applications v.

Poland

(dec.), nos.

21506/08, 22650/08, 34732/08, 41594/08, 55405/08, 38781/09 and 49198/09, 5

July 2011). To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v.

Turkey

(preliminary issue) [GC],

no.

26307/95, §

75-77, ECHR 2003

‑

VI).

The Court recalls that it has already dealt with the institution of Polish assessors from the standpoint of Article 6 of the Convention. In

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

(no.

23614/08, 30

November 2010), its leading judgment on the issue, the Court examined in detail the question of

the independence of a “tribunal” composed of an assessor in terms of

conformity with the requirements of Article

6 §

1 and found,

inter alia

, as follows:

“48.

The Constitutional Court considered the status of assessors in its leading judgment of 24

October 2007. It held that section

135 §

1 of the 2001 Act, providing that the Minister of Justice could confer the exercise of judicial powers on assessors, fell short of constitutional requirements because assessors did not enjoy the necessary guarantees of independence, notably

vis-à-vis

the Minister. The Court notes that in its analysis of the question of the independence of assessors the Constitutional Court referred to the Strasbourg case-law and observed that Article 45 of the Constitution was modelled on Article

6 §

1 of the Convention (...).

45 §

1 of the Constitution, guarantees which are substantively identical to those under Article

6 §

1 of the Convention.

further stresses that the Constitutional Court did not exclude the possibility that assessors or similar officers could exercise judicial powers provided they had the requisite guarantees of independence (...). The Constitutional Court, referring to

international standards, pointed to the variety of possible solutions for allowing adjudication by persons other than judges. In this connection, the Court notes that its task in the present case is not to rule

in

abstracto

on the compatibility with the Convention of the institution of assessors or other similar officers which exist in

certain Member States of the Council of Europe, but to examine the manner in

which Poland regulated the status of assessors.

6 §

1 of the Convention, the reason being that she could have been removed by the Minister of Justice at any time during her term of office and that there were no adequate guarantees protecting her against the arbitrary exercise of that power by the Minister (...). It is not necessary to consider other aspects of the status of assessors since their removability by the executive is

sufficient to vitiate the independence of the Lesko District Court which was composed of the assessor B.R.-G.”

The first element of the Court’s test in the

Henryk

Urban

and

Ryszard Urban

judgment concentrated on the institutional deficiency as regards the position of assessors

vis-à-vis

the Minister of Justice – Prosecutor General. However, in its analysis the Court also had regard to the second element of

the test, namely whether the circumstances of a particular case could give rise to legitimate grounds for believing that the Minister of Justice – Prosecutor General had taken an interest in the proceedings (see

Henryk

Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

56).

As regards the issue of just satisfaction, the Court held that the finding of

a violation constituted in itself sufficient just satisfaction for any non

‑

pecuniary damage which may have been sustained by the applicants (see

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

62). Moreover, having regard to the reasons underlying its finding of a violation and to the principle of legal certainty the Court found no grounds which would require it to direct the reopening of the case (see

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

56, 63-66). This is the Court’s general approach in assessors’ cases to the issue of just satisfaction unless the existence of specific circumstances is shown in a particular case.

Furthermore, in the same judgment the Court found that:

“67. (...) It is noteworthy that the constitutional and Convention deficiency regarding the status of assessors was remedied by the domestic authorities – which decided to abolish the office of assessor altogether – within the time-frame allotted by

the Constitutional Court (...). Having regard to the above, it may be noted that the authorities of the respondent State took the requisite remedial measures in order to

address and remedy the deficiency underlying the present case.”

As regards costs and expenses, the Court found that there was no

justification for awarding legal costs under Article 41 (

Henryk Urban and Ryszard Urban

, cited above, §

70).

In the present case the Court cannot discern any circumstances which could give rise to an assumption that the Minister of Justice – Prosecutor General may have been taking an interest in the proceedings against the applicant and therefore the issue in the present case is

limited to the institutional deficiency regarding the status of assessors. In

the circumstances of the present case the Court accepts that the Government are not required to offer any compensation to the applicant in

light of the

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

judgment.

The Court has carefully examined the terms of the Government’s declaration. It observes that their declaration contains a clear acknowledgment of a breach of Article

6 §

1 of the Convention and refers to

the adoption of the Law on the National School for the Judiciary and the Prosecution Service which abolished the institution of assessors (see

relevant domestic law above). Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration as well as the absence of any factors which could distinguish the present case from the Court’s approach in the case of

Henryk Urban and Ryszard Urban v.

Poland

the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application in so far as it concerns the complaint related to the lack of independence of assessors (Article

37 §

1

(c); see, for the relevant principles

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary issue) [GC], cited above).

In light of all the above considerations, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the complaint at issue (Article

37 §

1

in fine

).

Accordingly, it is appropriate to strike the application out of the list in

so far as it concerns the complaint related to the lack of independence of

the assessor.

B.

Alleged unfairness of the proceedings on account of the negligence of the legal-aid counsel

The applicant complained under Article

6 §

1 of the Convention that the fairness of the proceedings had been adversely affected by the gross negligence of her legal-aid counsel A.K. before the first-instance court. She alleged that the legal-aid counsel had evaded contacts with her and had acted to her detriment on account of his business interests with the Bochnia Municipality.

The Government contested that allegation. They argued that there was no proof that the counsel had been negligent in defending the applicant. His only wrongdoing was that he had objected to the applicant’s motion for his discharge.

The Court notes that the applicant unsuccessfully requested the trial court on a number of occasions to discharge her legal-aid counsel A.K. In her appeal against the Bochnia District Court’s judgment of 20

March 2008, the applicant argued that her legal-aid counsel had failed to duly represent her. However, the Regional Court found no defect in the quality of the counsel’s assistance and dismissed the applicant’s argument as manifestly ill-founded. The Court observes that in the bar disciplinary proceedings against the counsel it was established that he could not be reproached for the manner in which he had defended the applicant. On the other hand, the disciplinary authorities found that the counsel had breached the rules of professional ethics in that he had continued to represent the applicant despite the serious disagreement between them. Having regard to the foregoing, the Court does not find it established that the applicant did not have a fair trial for the reasons she alleges.

It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article

35 §§

3

(a)

and

4 of the Convention.

C.

Remaining complaints

The applicant further alleged that she could not defend her interests in the proceedings and that she had not been heard by the police or the trial- court. Furthermore, the District Court held the hearing despite her justified absence on health grounds. She also claimed that her guilt had not been duly established on account of the courts’ failure to admit expert evidence and accept her argument that she was the owner of the contested property. In respect of the proceedings before the Regional Court, the applicant claimed that two important eye-witnesses had not been heard by that court and that not all her grounds of appeal had been examined. Lastly, relying on Article

13, she complained about her unsuccessful requests to have a cassation appeal filed by the Ombudsman or the Minister of Justice.

In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds no

appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols arising from these complaints. It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected in

accordance with Article

35 §§

3

and

4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration;

Decides

to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the complaint concerning the lack of independence of the assessor in accordance with Article

37 §

1

(c) of the Convention;

Declares

the remainder of the application inadmissible.

Lawrence Early

David Thór Björgvinsson

Registrar

President