CASE OF G.C.P. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr.

Reclamantul este reprezentat de domnul M. Voicu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”)

Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art.

Reclamantul a pretins, în special, că i-a fost încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție printr-o campanie negativă a mass-media și prin declarațiile făcute în cursul procedurii penale inițiate împotriva sa de către unul dintre procurorii care cercetau cauza, de către Procurorul General al României și de către ministrul român al Internelor, cu încălcarea art.

Prin decizia din 2 iunie 2009, Curtea a decis să comunice Guvernului reclamat plângerea reclamantului în temeiul art. 6 § 2 din convenție cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la prezumția de nevinovăție și a declarat restul cererii inadmisibilă. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cererii reclamantului vor fi examinate împreună în temeiul art. 6 § 2 din convenție (fostul art. 29 §

Reclamantul s-a născut în 1938 și locuiește în București.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

La 16 decembrie 1996, o terță parte a introdus o acțiune penală împotriva reclamantului pentru deturnare de fonduri. Terța parte a susținut că reclamantul a folosit în mod ilegal fonduri private aparținând companiilor sale pentru a majora capitalul unei bănci comerciale (Bankcoop) și pentru a deveni acționar majoritar al băncii menționate.

La 14 ianuarie 1997, Poliția judiciară de pe lângă Ministerul Internelor român a cerut părții terțe să furnizeze informații suplimentare cu privire la presupusele actele ilegale comise de reclamant.

La 19 februarie 1997, cotidianul

La 10 aprilie 1997, reclamantul a fost acuzat de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, delapidare, concurență neloială și subminarea economiei naționale, pe motiv că, acționând în numele unei societăți private (G.C.P. S.A.), pe care reclamantul a controlat-o în calitate de acționar majoritar, a făcut declarații false într-un document oficial prezentat Băncii Naționale a României la 31 august 1995, pentru a obține permisiunea de a majora capitalul Bankcoop cu suma de 10

La 2 iunie 1997, reclamantul a introdus o plângere împotriva celor doi procurori, inclusiv împotriva lui D.I.C., însărcinat cu ancheta în cazul său la acel moment, argumentând, între altele, că declarațiile de presă făcute de procurorii respectivi la 28 mai 1997 în cotidianul

Potrivit reclamantului, plângerea din 2 iunie 1997 împotriva procurorilor G.M. și D.I.C. a fost admisă prin ordinul definitiv al Parchetului din 23 iunie 1997 și un nou procuror a fost numit pentru a investiga cazul. Reclamantul nu a depus la dosar o copie a ordinului din 23 iunie 1997.

La 2 iulie 1997, cotidianul

La 3 iulie 1997, cotidianul

Prin scrisoarea din 17 noiembrie 1997, procurorul C.M., procurorul care cerceta cazul reclamantului la acel moment, i-a solicitat Procurorului General al României să confirme faptul că poate continua ancheta în acest caz. Procurorul a declarat în mod expres că nu avea niciun interes personal sau de alt tip în ceea ce privește ancheta și că va accepta decizia Procurorului General. Acesta l-a informat pe Procurorul general că, dacă i se permite să continue să lucreze la caz, nu ar fi supus niciunei influențe exterioare sau presiuni în desfășurarea anchetei.

La 19 decembrie 1997, cotidianul

În plus, părțile sunt de acord că un total de aproximativ 350 de articole care conțin informații cu privire la ancheta și procesul împotriva reclamantului au fost publicate între 1997 și 2002 în toate marile ziare naționale, inclusiv

Prin ordinul din 30 ianuarie 1998, Procurorul General l-a demis pe C.M. din poziția de procuror-șef al Secției de urmărire penală și criminalistică a Parchetului de pe lângă Tribunalul București și l-a transferat la Biroul de Informare Publică și Relații cu Presa al Parchetului de pe lângă Tribunalul București . Totodată, M.I. a fost însărcinat cu continuarea anchetei penale împotriva reclamantului. Procurorul general a susținut că ancheta penală a durat prea mult în mod nejustificat, fără motive obiective, și că Bancorex, una dintre părțile implicate în chestiune, a depus o contestație și o plângere în ceea ce îl privește pe C.M.

La 17 iunie 1999, reclamantul a fost pus sub acuzare pentru fals material în înscrisuri oficiale, întrucât nu a declarat adevărata sursă a banilor folosiți pentru majorarea capitalului Bankcoop.

Ancheta a continuat de asemenea separat în ceea ce privește acuzația de subminare a economiei naționale și concurență neloială. Totodată, acuzațiile privind înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și deturnare de fonduri au fost retrase și o parte a anchetei penale care se referea la aceste acuzații a fost închisă pe motiv că activitățile reclamantului au fost descoperite a fi legale.

Prin ordinul definitiv al parchetului din 3 septembrie 2001, urmărirea penală inițiată împotriva reclamantului pentru subminarea economiei naționale a fost încetată pe motiv că nu s-a comis niciun act contrar legii.

Prin hotărârea din 11

Procurorul a formulat recurs împotriva hotărârii din 11 septembrie 2001.

Prin hotărârea din 18 ianuarie 2002 a Tribunalului București, recursul parchetului a fost admis și cauza a fost retrimisă instanței de prim grad pentru rejudecare pe fond. Tribunalul a susținut că nu exista nici un motiv pentru ca acuzația să fie retrasă, întrucât decizia procurorilor care cercetau cauza de a trimite dosarul în fața instanței fără a informa reclamantul cu privire la acuzațiile împotriva sa a fost luată în conformitate cu dispozițiile legale ale Codul de procedură penală care se aplică persoanelor care se sustrag din fața autorităților de urmărire penală. În luarea acestei decizii, instanța a avut în vedere faptul că nici reclamantul, nici avocatul său nu au transmis anchetatorilor adresa exactă la care reclamantul putea fi citat în cursul anchetei.

Prin ordinul definitiv al Parchetului din 12 martie 2002, urmărirea penală inițiată împotriva reclamantului pentru concurență neloială a încetat pe motiv că nu s-a comis niciun act contrar legii.

La 13 mai 2002, prima audiere în rejudecarea cauzei a avut loc în fața Judecătoriei București ca urmare a hotărârii din 18 ianuarie 2002. Reclamantul a fost audiat de instanță. Reclamantul a susținut, între altele, că cercetarea penală împotriva sa s-a întemeiat pe motive politice, fapt care putea fi confirmat de campania negativă din mass-media îndreptată împotriva sa și de declarațiile publice făcute de reprezentanții parchetului.

Prin hotărârea din 17 iunie 2002, Judecătoria București l-a achitat pe reclamant pe motiv că din toate probele transmise a reieșit faptul că acțiunile sale au fost conforme legii. Parchetul a introdus apel împotriva hotărârii.

Prin decizia din 14 noiembrie 2002, Tribunalul București a admis recursul parchetului, a condamnat reclamantul pentru fals în declarații și l-a condamnat la un an de închisoare, condamnare care a fost considerată grațiată conform legii. Instanța a considerat că, pe baza dovezilor disponibile în dosar, reclamantul a făcut declarații false într-un document oficial și că era conștient de consecințele legale ale declarațiilor sale. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei. Acesta a susținut că cercetarea penală împotriva sa era motivată politic, fapt confirmat de pretinsa neluare în considerare și neexaminarea probelor aduse de acesta în apărarea sa de către instanțele interne. În plus, reclamantul a susținut că instanțele interne au apreciat greșit probele, au interpretat greșit prevederile legale aplicabile și au ignorat faptul că acuzațiile ce îi fuseseră aduse erau nule de drept, întrucât procurorul care cerceta cauza nu l-a informat cu privire la acuzațiile ce îi sunt aduse înainte de a trimite cauza în fața instanțelor naționale.

Prin decizia definitivă din 23 decembrie 2002, Curtea de Apel București a respins recursul reclamantului și condamnarea a devenit definitivă. Instanța a hotărât, pe baza probelor disponibile în dosar, că instanțele de grad inferior au evaluat probele și au interpretat prevederile legale în mod corect și că reclamantul fusese informat cu privire la acuzațiile formulate de parchet împotriva sa.

La 26 februarie, 26 aprilie, 16 iulie, 21 septembrie, 19 octombrie, 11 noiembrie 2004 și la 18

La 20 aprilie 2005, cererile reclamantului de recurs în anulare au fost respinse de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a modificării normelor de procedură penală aplicabile prin abrogarea acestei forme de recurs.

Dispozițiile relevante din Constituția României în vigoare la vremea respectivă sunt astfel formulate:

Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală al României în vigoare la vremea respectivă sunt astfel formulate:

Reclamantul a pretins că i-a fost încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție printr-o campanie negativă în mass-media și prin declarațiile făcute în cursul urmăririi penale de către unul dintre procurorii care cercetau cauza, de către Procurorul General al României și de către ministrul Internelor, cu încălcare prevederilor art.

Cu privire la aplicabilitatea art. 6 § 2

Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare pentru examinarea pretinsei încălcări a dreptului reclamantului la prezumția de nevinovăție este între 10 aprilie 1997 și 23

Reclamantul a contestat acest argument.

Curtea reiterează faptul că expresia „acuzație în materie penală” trebuie să fie interpretată ca având un înțeles „autonom” în contextul convenției, și nu pe baza oricărui înțeles din dreptul intern (a se vedea în special,

În plus, convenția trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi care sunt practice și eficiente, nu teoretice și iluzorii (a se vedea

Curtea consideră că argumentul Guvernului pare să vizeze în special declarația lui D.I.C. din 19 februarie 1997.

La momentul respectivei declarații, fusese declanșată o anchetă penală împotriva reclamantului ca urmare a unei plângeri formulate către autorități de către o terță parte. Deși nu fusese încă acuzat de o infracțiune, actele preliminare ale anchetei efectuate de autorități, odată cu încercarea lor de a impune prin ordin reclamantului să nu părăsească orașul făcea parte din ancheta judiciară inițiată împotriva sa și făcea din acesta o persoană „acuzată de o infracțiune” în sensul art. 6 §

D.I.C. conducea ancheta în dosar la acea vreme. Remarcile sale, făcute în paralel cu ancheta judiciară, își aveau explicația în existența respectivei anchete și aveau o legătură directă cu aceasta. Curtea consideră, prin urmare, că art. 6 §

Cu privire la admisibilitate

Guvernul a susținut de asemenea că plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumția de nevinovăție ca urmare a campaniei de presă virulente împotriva sa este incompatibilă

Reclamantul a contestat acest argument. Acesta a susținut că, în urma declarațiilor autorităților române, o virulentă campanie media a fost declanșată împotriva sa și a dus la condamnarea sa în ochii publicului, la perturbarea activității comerciale desfășurate de societățile reclamantului și la deteriorarea stării de sănătate a reclamantului.

Guvernul consideră că nu este necesar să analizeze dacă plângerea reclamantului privind încălcarea dreptului său la prezumția de nevinovăție ca urmare a campaniei de presă virulente împotriva sa este incompatibilă

Curtea reiterează faptul că o campanie de presă virulentă poate afecta negativ caracterul echitabil al unui proces prin influențarea opiniei publice și, prin urmare, reprezentanții instanțelor chemați să decidă vinovăția unui acuzat [a se vedea

Curtea recunoaște că, într-adevăr, cazul reclamantului a fost comentat pe larg de presa românească începând din 19 februarie 1997. Unele dintre articole de presă conțineau declarații ale oficialităților publice, în timp ce altele, pentru care reclamantul a prezentat doar titlurile articolelor, par a fi o narațiune cronologică a urmăririi penale inițiate împotriva sa. Totuși, Curtea observă că majoritatea articolelor și cele mai virulente dintre acestea fuseseră publicate în principal între 1997 și 2000. Reclamantul a fost judecat și condamnat printr-o hotărâre a Tribunalul București la 14 noiembrie 2002. Prin urmare, o perioadă considerabilă de timp se scursese deja până când fost condamnat față de momentul când articolele de presă menționate de reclamant în susținerea plângerii sale în temeiul art.

În plus, Curtea subliniază faptul acuzațiile împotriva reclamantului au fost stabilite de judecători profesioniști, care ar fi fost mai puțin probabil decât un juriu să fie influențați de campania de presă împotriva reclamantului dată fiind formarea și experiența lor profesională, care le permite să facă abstracție de orice influență externă. Mai mult, ținând cont de hotărârile motivate adoptate de instanțele naționale la trei nivele de jurisdicție, nu există nicio probă la dosar care să sugereze că judecătorii care au evaluat argumentele invocate de reclamant și care au examinat acuzațiile aduse împotriva acestuia și fondul cauzei au fost influențați de oricare din articolele publicate de presă (a se vedea

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.

Curtea constată că respectivul capăt de cerere al reclamantului privind declarațiile făcute de procurori și de ministrul român al Internelor în ceea privește vina acestuia nu este în mod vădit nefondat în sensul art.

Argumentele părților

Reclamantul a contestat afirmațiile Guvernului și a declarat, între altele, că situația sa era diferită față de cea a reclamanților din cauzele citate de Guvern, în măsura în care, spre deosebire de aceste cauze, a existat o acțiune coordonată în cazul reclamantului din partea celor mai înalte oficialități publice și a procurorilor, care au prezentat ca pe un fapt stabilit ideea vinovăției reclamantului în ceea ce privește acuzațiile care au fost aduse împotriva sa. Aceștia au susținut de asemenea că parchetul a avut departamente de presă desemnate să ofere comunicate de presă și informații către media cu privire la cazuri fără a-i implica pe procurorii însărcinați cu investigarea cazurilor. Cu toate acestea, în cazul reclamantului, între februarie 1997 și iunie 1999, procurorul care avea în cercetare cazul, Procurorul General al României și ministrul român al Internelor au făcut în mod direct declarații presei exprimând fără îndoială vinovăția reclamantului în ceea ce privește faptele ilegale de care fusese acuzat. Mai mult, potrivit declarației sale din 19 februarie 1997, procurorul D.I.C. l-a considerat pe reclamant vinovat de presupusele infracțiuni încă din primele etape ale anchetei preliminare desfășurate împotriva reclamantului. În plus, autoritățile interne au confirmat încălcarea dreptului la prezumția de vinovăție al reclamantului, acceptând plângerea depusă de reclamant împotriva procurorilor G.M. și D.I.C.

Guvernul a susținut că toate declarațiile oficialităților publice din România în ceea ce privește urmărirea penală a reclamantului au respectat obligația autorităților publice de a informa publicul cu privire la desfășurarea respectivei anchete și trebuie luate în considerare în contextul acoperirii intense mass-media de care s-a bucurat lupta împotriva corupției. Mai mult, cazul de față se referea la o persoană publică din România și la măsurile anticorupție luate de autorități, un subiect de importanță pentru societatea românească. Declarația de presă a lui D.I.C. din 3 iulie 1997 nu a evaluat vina reclamantului și nu a încălcat cerințele de conduită profesională aplicabile procurorilor. În același timp, declarația de presă a lui S.M. din 19 decembrie 1997 a conținut doar evaluarea sa personală și opinia sa în ceea ce privește posibila punere sub acuzare a reclamantului după includerea de probe suplimentare la dosar. Această declarație a ridicat suspiciuni în ceea ce privește presupusele activități ilegale ale reclamantului, fără a oferi publicului declarații cu certitudine absolută. În fine, statutul politic al G.D. îi oferea o mai mare flexibilitate și posibilitatea de a fi mai puțin strict în ceea ce privește declarațiile sale, din punct de vedere legal.

Guvernul a susținut totodată că, spre deosebire de cauzele

Motivarea Curții

Curtea reiterează faptul că art.

Abordarea constantă a Curții a fost aceea că prezumția de nevinovăție este încălcată în cazul în care o hotărâre judecătorească sau o declarație a unei oficialități publice cu privire la o persoană învinuită de o infracțiune reflectă opinia că acesta este vinovată înainte să fi fost dovedită a fi vinovată conform legii. Este suficient, chiar în absența unei constatări oficiale, să existe un argument care să sugereze că oficialitatea publică sau instanța îl consideră pe învinuit vinovat. Trebuie să se facă o distincție fundamentală între o declarație că cineva este doar suspectat că a comis o infracțiune și o declarație clară, în absența unei condamnări definitive, că o persoană a comis infracțiunea în cauză. Curtea a subliniat în mod constant importanța alegerii termenilor de către oficialitățile publice în declarațiile acestora înainte ca o persoană să fi fost judecată și găsită vinovată de o anumită infracțiune (a se vedea

Curtea notează că, în cazul de față, declarațiile contestate au fost făcute de procurorul care cercetează cazul, ministrul român al Internelor și Procurorul General al României, într-un context independent de urmărirea penală în sine.

Curtea recunoaște faptul că reclamantul era un important om de afaceri din România și că activitățile sale erau de mare interes pentru publicul general. Recunoaște de asemenea că gravitatea actelor nelegale de care era suspectat ar fi putut impune autorităților să mențină publicul informat cu privire la orice proceduri penale instituite în legătură cu aceste evenimente. Totuși, aceste circumstanțe nu pot justifica lipsa de prudență în alegerea cuvintelor folosite în declarațiile oficialităților referitoare la reclamant, persoana acuzată în cadrul acestor proceduri. Declarațiile în cauză au fost făcute la un moment în care urmărirea penală în privința reclamantului tocmai începuse. Era deosebit de important în această etapă inițială să nu se facă niciun fel de afirmații publice care ar fi putut fi interpretate drept o confirmare a vinovăției reclamantului în opinia autorităților statului. Un deosebit interes îl au declarațiile făcute la 19

Curtea observă că, în declarația sa din 19 decembrie 1997, S.M., Procurorul General al României la acel moment, și-a exprimat convingerea că „există o șansă de 99% ca și reclamantul să fie trimis în judecată” și că reclamantul „a avut făcut mult mai multe”. În timp ce o parte din declarație, în special referirea la vinovăția reclamantului în ceea ce privește alte posibile acte ilegale, oferă unele motive de îngrijorare, Curtea acceptă faptul că declarația considerată global poate fi interpretată ca o simplă afirmație a procurorului general că există suficiente probe pentru a susține un act de acuzare împotriva reclamantului și, prin urmare, pentru a justifica deschiderea urmăririi penale împotriva acestuia.

Curtea observă că declarațiile din 19 februarie, 2 și 3 iulie 1997 au fost făcute de un procuror și de ministrul român al Internelor în calitate oficială, nu de politicieni. În consecință, în ciuda argumentelor contrare ale Guvernului, acestea nu pot fi considerate parte a unei dezbateri politice legitime, care ar putea permite un anumit grad de exagerare și utilizarea liberă a judecăților de valoare cu referire la rivali politici.

Dimpotrivă, Curtea consideră că respectivii ar fi trebuit să o aibă o atenție deosebită în alegerea cuvintelor folosite pentru a descrie procedurile penale în curs, precum și evenimentele care au condus la punerea sub acuzare a reclamantului. Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul că declarațiile contestate au fost strict și legal axate pe desfășurarea urmăririi penale împotriva reclamantului și consideră că acestea au fost făcute fără calificările sau rezervele necesare și au conținut cuvinte care au dus la declararea expresă și neechivocă a faptul că reclamantul comisese infracțiuni. Astfel, au prejudiciat cazul și nu au făcut altceva decât să încurajeze publicul să-l considere pe reclamant vinovat înainte să fi fost dovedit a fi vinovat conform legii.

În consecință, Curtea constată că a fost încălcat dreptul reclamantului la prezumția de nevinovăție. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 2 din convenție.

Art.

Reclamantul a solicitat 144

Guvernul a contestat existența vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciul material pretins de reclamant.

Curtea consideră că declarațiile autorităților naționale nu au împiedicat societățile comerciale ale reclamantului și nici pe reclamant să-și desfășoare activitățile comerciale și nu pot fi percepute drept cauza cheltuielilor medicale ale reclamantului. Curtea împărtășește viziunea Guvernului că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins. În consecință, nu constată niciun motiv pentru a oferi reclamantului vreo sumă în temeiul acestui capăt de cerere.

Reclamantul a solicitat, pe de o parte, 10

Guvernul a contestat existența vreunei legături de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciul moral pretins de reclamant în numele societăților sale comerciale. Acesta susține că reclamantul a depus cererea în fața Curții în numele propriu, nu în numele societăților comerciale menționate. În consecință, cererea acestuia a depășit obiectul prezentei cereri.

În plus, Guvernul susține că cererea formulată de reclamant în nume propriu este excesivă și consideră că a se constata încălcarea unui articol din convenție ar fi suficient pentru compensarea prejudiciului moral suferit de acesta.

Curtea notează, pe de o parte, că reclamantul a depus cererea în fața Curții în nume propriu. În consecință, nu constată niciun motiv pentru a lua în considerare cererea făcută de reclamant în numele societăților sale comerciale sau să ofere vreo sumă în temeiul acestui capăt de cerere.

Pe de altă parte, Curtea notează faptul că a constatat o încălcare în ceea ce îl privește pe reclamantul din prezenta cauză, o încălcare a dreptului său la prezumția de nevinovăție în temeiul art.

Reclamantul a declarat în mod expres că nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.