Kostadinovic împotriva Bulgariei

Faptele cauzei, conform prezentării părților, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Stabilirea reclamantului în Bulgaria

În ianuarie 1989, reclamantul s-a stabilit în Bulgaria cu soția și fiica pentru a ocupa o poziție la reprezentanța comercială a Iugoslaviei la Sofia. Mandatul său s-a încheiat în februarie 1992. În decembrie 1993, a creat o societate și a început o activitate comercială.

În legătură cu poziția pe care o ocupa la reprezentanța Iugoslaviei, reclamantul a primit în mai 1989 un titlu de ședere diplomatic din Ministerul Afacerilor Externe (lična karta). La 18 mai 1999, a obținut emiterea unui titlu de ședere de la Ministerul de Interne pentru o durată de unsprezece luni. Valabilitatea titlului său de ședere a fost ulterior prelungită pentru un an până la 11 aprilie 2001. 2. Retragerea titlului de ședere al reclamantului

La 1 august 2000, reclamantul a plecat în vacanță cu familia sa în Iugoslavia, la Muntenegru. La 24 august 2000, a aflat că titlul de ședere i-a fost retras și că i-a fost interzis accesul în Bulgaria.

La 18 iulie 2001, avocatul reclamantului a fost formal notificat cu două ordine ale directorului Serviciului Național de Securitate (Nacionalna služba Sigurnost) datate din 22 august 2000, una dispunând retragerea titlului de ședere al reclamantului (ordin nr. 344) și cealaltă supunerii acestuia unei interziceri de a intra pe teritoriul bulgar pentru o perioadă de cinci ani (ordin nr. 345), pe baza articolului 40, alineatul 1 (2), și art. 10, alineatul 1 (1), din legea privind străinii, pe motiv că a desfășurat activități de natură a pune în pericol securitatea și interesele Statului. Ordinele precizau că aceste decizii nu erau susceptibile niciunui recurs.

Alți șapte cetățeni ai Republicii Iugoslave au fost supuși simultan unor măsuri identice. Măsurile luate împotriva reclamantului și a celorlalți cetățeni iugoslavi au fost menționate în mai multe rânduri în presă. 3. Recursurile exercitate de reclamantul

La 26 iulie 2001, reclamantul a sesizat Ministrul de Interne și Curtea Administrativă Supremă cu recururi tendând la anularea ordinelor luate împotriva sa. Denunța în special incompetența autorului actelor administrative; pe fond, susținea că activitățile sale în Bulgaria nu prezentau niciun pericol pentru securitatea țării și că măsura aplicată leza viața sa privată și familială.

Nu a primit niciun răspuns din partea ministrului.

Printr-o ordonanță din 14 ianuarie 2002, Curtea Administrativă Supremă a considerat că nu era competentă să se pronunțe și a trimis dosarul în fața Tribunalului orașului Sofia, pe motiv că acesta era competent conform noii redactări a articolului 46 din legea privind străinii. Directorul Serviciului Național de Securitate a contestat această ordonanță. Cu toate acestea, ordonanța a fost confirmată de o formație lărgită a Curții Administrative Supreme la 6 martie 2002.

În procedura privind ordinul nr. 345 cu privire la interzicerea teritoriului, Tribunalul orașului Sofia a declarat recursul inadmisibil printr-o ordonanță din 19 martie 2002, pe motiv că măsurile administrative impuse se refereau la securitatea națională și că nu erau prin urmare susceptibile recurului conform articolului 46, alineatul 2, din legea privind străinii. Reclamantul a contestat această decizie, susținând printre altele că absența recurului era contrară Constituției bulgare și articolului 13 din Convenție. La 15 ianuarie 2003, Curtea Administrativă Supremă a confirmat ordonanța de inadmisibilitate.

În procedura privind ordinul nr. 344 cu privire la retragerea titlului de ședere, conform spuselor reclamantului, nicio decizie nu a fost pronunțată până în decembrie 2004, adică până când avocatul sau a cerut registraturii tribunalului un document scris care să ateste starea procedurii. Abia ca urmare a acestei cereri, Tribunalul orașului Sofia ar fi pronunțat o ordonanță, care ar fi fost antedatată la 18 decembrie 2003, prin care declara recursul inadmisibil, mereu pe motiv că actele referitoare la securitatea națională nu erau susceptibile recurului. Reclamantul a contestat această ordonanță la 20 decembrie 2004.

Printr-o decizie din 25 mai 2005, Curtea Administrativă Supremă a considerat că decizia de inadmisibilitate era contrară dreptului la recurs garantat de art. 13 din Convenție, așa cum a fost interpretat de Curte în cazul Al-Nashif c. Bulgaria (nr. 50963/99, hotărâre din 20 iunie 2002). Reamintind că Convenția trebuia aplicată prioritar în raport cu normele contrare ale dreptului intern, curtea a anulat ordonanța și a trimis dosarul în fața Tribunalului orașului Sofia pentru examinarea pe fond a recurului.

În cadrul procedurii în fața Tribunalului orașului Sofia, reprezentanta reclamantului a luat cunoștință de raportul nr. A-4845/22.08.00 al directorului Serviciului Național de Securitate, care a servit drept temei pentru măsurile luate împotriva reclamantului. Raportul indica că reclamantul a lucrat la reprezentanța comercială a societății T. care servea drept acoperire pentru serviciile secrete iugoslave, și că avea legături cu atașatul militar și personalul consular al ambasadei Iugoslaviei și cu o cetățeancă chineză, L.M., suspectată de trafic de ființe umane și contrabandă. Conform raportului, reclamantul circula cu o placă diplomatică care nu mai era valabilă și comitea în mod regulat infracțiuni la legislația privind circulația rutieră. Se pretindea de asemenea că ar fi arătat interes pentru o companie petrolieră bulgară și ar fi stabilit contacte cu diplomați ruși, ceea ce, conform raportului, sugera colaborarea sa cu serviciile secrete ruse. Ar fi primit de asemenea vizitele unor cetățeni serbi suspectați de diverse traficuri. Concluzionand, raportul propunea retragerea titlului de ședere al reclamantului având în vedere elementele care sugerau că acesta colabora cu serviciile iugoslave și le furniza informații privind securitatea țării, în special privind funcționari ai ministerelor bulgare de Interne și Apărare.

Reclamantul a susținut că elementele factice din raportul Serviciului Național de Securitate nu au fost dovedite și că ele nu puteau în niciun caz constitui o amenință la adresa securității țării. A prezentat documente care să dovedească activitățile sale economice în Bulgaria – contractul său la reprezentanța comercială a societății T. și crearea a două societăți, în 1992 și 1993, având ca obiect activități comerciale. Tribunalul a ascultat de asemenea doi martori solicitați de reclamantul – un partener comercial și secretara administrativă a societății. Aceasta din urmă a atestat în special că reclamantul desfășura o activitate comercială, că a întâlnit cetățeanca chineză L.M., care era restaurator, în cadrul negocierilor pentru deschiderea unui restaurant la Niš și că reclamantul și ea au fost invitați de mai multe ori la receții la Ambasada Iugoslaviei.

Printr-o hotărâre din 14 februarie 2007, Tribunalul orașului Sofia a considerat că motivele invocate în raportul Serviciului Național de Securitate aveau un caracter general și abstract și că legăturile presupuse ale reclamantului cu diplomați străini sau interesul sau pentru întreprinderi bulgare nu stabileau în niciun fel un eventual risc la adresa securității naționale. A concluzionat că aprecierea făcută de administrație a unui risc la adresa securității naționale era netemeinică și abuzivă și că măsura impusă reclamantului leza în mod disproporționat drepturile acestuia. În consecință, a anulat ordinul dispunând retragerea titlului de ședere al reclamantului.

Serviciul Național de Securitate a făcut recurs în casație, susținând în special că aprecierea întrebării de a ști dacă activitățile persoanei în cauză constituiau sau nu o amenință la adresa securității naționale se încadra în puterea discreționară a autorității administrative. De asemenea, a subliniat că producerea întregului dosar al reclamantului nu putea avea loc în măsura în care dosarul conținea informații privind sursele și metodele de colectare a informațiilor.

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2007, Curtea Administrativă Supremă a anulat hotărârea Tribunalului orașului Sofia și, statua pe fond, a respins recursul reclamantului. A considerat că decizia în cauză era regulă din punct de vedere formal și a reamintit că potrivit jurisprudenței Curții în cazul Al-Nashif, jurisdicției de control îi aparținea să verifice dacă invocarea noțiunii de securitate națională avea o bază rezonabilă în fapte. A estimat totuși că se încadra în discreția autorității administrative de a lua măsura litigioasă împotriva reclamantului dacă elementele conținute în raport revelau că acesta a acționat în detrimentul securității țării. După opinia jurisdicției supreme, această autoritate și-a exercitat puterea fără exces sau abuz. În măsura în care reclamantul contesta faptele și dovedea că a avut activități comerciale în Bulgaria, curtea a estimat că această circumstanță nu era susceptibilă de a pune în cauză datele, strânse de agenții Ministerului de Interne, indicând legături ale persoanei în cauză cu serviciile secrete iugoslave. De altfel, Curtea Administrativă Supremă a considerat că, având în vedere natura informațiilor conținute în raport și modul în care acestea fuseseră obținute, nu era posibil să se producă alte elemente de probă pentru a stabili veridicitatea acestor informații.

Procedura în fața Curții Administrative Supreme a fost clasificată drept confidențială și reclamantul nu putea inițial să obțină copia hotărârii din 19 noiembrie 2007. Hotărârea a fost declasificată la 19 octombrie 2010, la expirarea termenului prevăzut de lege, și o copie a fost transmisă Curții de Guvern. 4. Evoluții ulterioare

Din documentele prezentate Curții rezultă că, ca urmare a expirării interdicției de acces pe teritoriul bulgar care i-a fost impusă, reclamantul a intrat din nou pe teritoriul bulgar în octombrie 2006, apoi în iunie 2007. B. Dreptul și practica internă relevante

Dezvoltarea dreptului intern relevant, cât și jurisprudența jurisdicțiilor judiciare și cea a Curții Constituționale bulgare, au fost rezumate în următoarele hotărâri ale Curții: Al-Nashif c. Bulgaria, nr. 50963/99, §§ 66-78, 20 iunie 2002; Musa și alții c. Bulgaria, nr. 61259/00, §§ 28-39, 11 ianuarie 2007; C.G. și alții c. Bulgaria, nr. 1365/07, §§ 18-26, 24 aprilie 2008. MOTIVELE

Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că măsurile de retragere a permisului de ședere și de interzicere a accesului pe teritoriul bulgar pe motiv de atentare la securitatea națională au nu respectat dreptul seu la respectul vieții private și familiale, cât și la reputația sa bună.

Sub aspectul articolului 13, denunță absența unor cai de recurs interne pentru apărarea drepturilor sale lezate. Invocă art. 6 § 1 pentru a se plânge de neacces la un tribunal pentru a-și apăra dreptul la o reputație bună.

El consideră de asemenea că aceste măsuri constituie o discriminare și abuz de droit din partea autorităților bulgare, în încălcarea articolelor 14 și 18.

Invocă de asemenea art. 2 § 3 al Protocolului nr. 4 la Convenție pentru a denunța o atentare nejustificată la libertatea sa de circulație și libera alegere a reziendeului.

În fine, estimează că a fost victimă a unei expulzări colective, în nerespectarea articolului 4 al Protocolului nr. 4, în măsura în care alți șapte compatrioți ai săi au fost supuși unor măsuri identice în același timp. ÎN DREPT A. Cu privire la motivul tirat de art. 8 privind retragerea titlului de ședere al reclamantului

Reclamantul alege că măsurile de retragere a permisului de ședere și de interzicere a accesului pe teritoriul bulgar din cauza atentării la securitatea națională au nu respectat dreptul seu la respectul vieții private și familiale, prevăzut de art. 8 din Convenție. Această dispoziție este redactată după cum urmează: « 1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale, al domiciliului și al corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință de autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția cazurilor în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. » 1. Cu privire la excepția ridicată de Guvern

Guvernul ridică o excepție de neepuizare a căilor de recurs interne pe motiv că reclamantul ar fi sesizat Curtea în timp ce procedura internă privind recursurile sale împotriva măsurilor în cauză era încă în curs. Reclamantul replicează că recursul seu împotriva măsurii de interzicere de acces pe teritoriul bulgar luate împotriva sa a fost declarat inadmisibil și nu a fost obiectul unui examen pe fond; cât privește procedura relativ la retragerea titlului de ședere, aceasta s-ar fi prelungit atât de mult încât ar fi devenit inefectivă în practică. Persoana în cauză concluzionează că nu dispunea de căi de recurs efective în dreptul intern.

Curtea consideră că nu este cazul să examineze obiecția de neepuizare ridicată având în vedere concluzia la care ajunge mai jos că motivul este inadmisibil din alte motive. 2. Argumentele părților

Reclamantul expune că a trăit – cu soția și fiica – și a lucrat timp de mai mult de zece ani în Bulgaria, și că a stabilit în țara divers contacte profesionale și de prietenie. Susține că, prin urmare, retragerea titlului de ședere și interzicerea sa de acces pe teritoriu constituie o ingerință în exercitarea dreptului seu la respectul vieții private și familiale.

El adaugă că această ingerință se baza pe o bază legală care, după opinia sa, nu oferea garanții minime împotriva arbitrarului și nu satisfăcea prin urmare condiția de legalitate prevăzută de art. 8 din Convenție. El subliniază mai în detaliu că ordinele luate împotriva sa nu menționa niciun motiv pentru măsurile litigioase și că acestea nu erau supuse nici unei proceduri de elaborare contradictorie nici unui control efectiv al legalității și proporționalității acestora în fața unei autorități independente.

Guvernul nu a comentat fondul motivului tirat de art. 8. 3. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dreptul de a intra și de a ședea în țara la alegere nu este garantat ca atare de Convenție sau Protocol-urile sale și că fiecare Stat are dreptul de a controla intrarea și șederea cetățenilor străini pe teritoriul seu. În plus, în materie de imigrație, art. 8 din Convenție nu impune statelor să respecte alegerea unui cuplu căsătorit cu privire la țara de reședință sau să autorizeze regruparea familială pe teritoriul seu. Cu toate acestea, excluderea unei persoane din țara în care locuiesc membrii familiei sale poate fi analizată ca o ingerință în dreptul de respectul vieții familiale, protejat de art. 8 din Convenție.

De altfel, în măsura în care art. 8 protejează și dreptul de a forma și de a menține relații cu semenii săi și cu lumea exterioară și în măsura în care cuprinde aspecte ale identității sociale a unui individ, Curtea a considerat că legăturile sociale între imigranții stabiliți și comunitatea în care trăiesc fac parte din noțiunea de viață privată în sensul articolului 8 și că, prin urmare, indiferent de existența sau nu a unei vieți familiale, expulzarea unui imigrant stabilit poate fi analizată ca o atentare la dreptul acestuia la respectul vieții private.

Întoarcând-se la faptele cauzei, în ceea ce privește în primul rând ingerința susținută în dreptul seu la respectul vieții familiale, Curtea observă că reclamantul nu a precizat dacă fiica era minorală la perioada relevantă și nu a produs niciun element indicând că aceasta era în dependența lui pentru a stabili existența unei vieți familiale cu privire la aceasta. Privind soția reclamantului, deși existența unei vieți familiale nu se contestă, Curtea observă că ordinele litigioase fiind emise în timp ce soții, amândoi de naționalitate iugoslavă, se aflau în Iugoslavia, aceste măsuri au avut ca efect de a împiedica persoanele în cauză să intre în Bulgaria și nu de a separa familia, fie și temporar. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că măsurile denunțate de reclamantul nu constituie o ingerință în dreptul seu la respectul vieții familiale.

Pentru ceea ce privește dreptul la respectul vieții private, Curtea poate accepta că în anumite circumstanțe durata lungă a șederii unui străin poate genera o prezumție că persoana în cauză a stabilit în țara respectivă o viață privată sub protecția articolului 8. Cu toate acestea, în cazul de față, ea observă că, deși reclamantul a ședut în Bulgaria de la 1988, s-a stabilit inițial și a obținut un titlu de ședere în calitate de agent al reprezentanței comerciale a unui Stat străin. Chiar și după încheeierea funcțiilor sale la această reprezentanță în 1992, a rămas în Bulgaria pe baza titlului de ședere diplomatic și nu a întreprins demersuri pentru a obține un titlu de ședere din regimul general și a manifesta prin urmare dorința de a se stabili definitiv în țară. Abia în 1999 i s-a emis un titlu de ședere cu o durată de unsprezece luni care a fost ulterior reînnoit pentru un an. În aceste circumstanțe, în ciuda duratei relativ lungi a șederii reclamantului în Bulgaria, nu dispunea decât de autorizații de ședere precaire și nu poate fi considerat un «imigrant stabilit» în sensul jurisprudenței precitate.

Curtea observă de asemenea că majoritatea cauzelor în care a examinat expulzarea imigranților stabiliți sub aspectul vieții private au privit persoane care s-au stabilit în țara de acces la o vârstă foarte tânără, au fost crescute acolo și au petrecut cea mai mare parte a vieții și legăturile cu țara de origine erau slabe. Reclamantul în cazul de față a ajuns în Bulgaria la vârstă adultă, se pare că a păstrat legături puternice cu țara sa, care este vecină cu Bulgaria, și s-a întors acolo în mod regulat. Legătura principală pe care o invocă cu Bulgaria sunt activitățile sale comerciale și societățile pe care le-a creat acolo. Cu toate acestea, nu rezultă din dosar că persoana în cauză ar fi fost în imposibilitate de a-și conduce afacerile din străinătate, eventual prin intermediul unui reprezentant.

La vedere acestor observații, Curtea estimează că reclamantul nu a furnizat elemente suficiente susceptibile de a o convinge că a dezvoltat în Bulgaria atașamente personale la un grad impunând protecția articolului 8 și că măsurile litigioase constituiau prin urmare o ingerință în exercitarea dreptului persoanei în cauză la respectul vieții private.

Rezultă că motivul este evident neîntemeiat și trebuie respins prin aplicarea articolelor 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la motivul tirat de art. 13 cumulat cu art. 8

Reclamantul alege că dreptul intern nu îi oferea căi de recurs susceptibile de a remedia motivul seu tirat de art. 8. El expune că jurisdicțiile interne au refuzat să examineze recursul pe care l-a introdus împotriva măsurii de interzicere de acces pe teritoriu și că procedura privind retragerea titlului de ședere s-a prelungit atât de mult încât a devenit fără obiect. El invocă art. 13 din Convenție care este redactat după cum urmează: « Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la o apărare efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. »

Guvernul contestă teza reclamantului. El observă că, de la inversarea jurisprudenței Curții Administrative Supreme, în 2003, jurisdicțiile interne examinează recursurile împotriva măsurilor coercitive impuse din motive de securitate națională și că cel introdus de reclamantul a fost supus unui examen pe fond.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se prevala de drepturile și libertățile Convenției așa cum pot fi consacrate acolo. Prin urmare, această dispoziție necesită un recurs intern care să autorizeze o instanță națională să cunoască conținutul unui «motiv defensabil» bazat pe Convenție și să ofere o reparație corespunzătoare. Având în vedere concluzia la care ajunge mai sus privind motivul tirat de art. 8, Curtea estimează că reclamantul nu avea un motiv defensabil de încălcare a acestei dispoziții. art. 13 prin urmare nu găsește aplicare.

Rezultă că acest motiv este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 (a) și trebuie respins prin aplicarea articolului 35 § 4. C. Cu privire la motivul tirat de art. 4 al Protocolului nr. 4

Reclamantul estimează că a fost victimă a unei expulzări colective, pe motiv că alți șapte compatrioți ai săi ar fi fost supuși unor măsuri identice de retragere a titlului de ședere în același timp cu el. El consideră că o asemenea expulzare este contrară articolului 4 al Protocolului nr. 4, care este redactat după cum urmează: « Expulzările colective de străini sunt interzise. »

Guvernul susține că noțiunea de expulzare colectivă implică absența examinării individuale a fiecărui caz particular de expulzare. Pentru ceea ce privește reclamantul, cazul seu ar fi fost supus unui examen și unei decizii individuale, motivele factice și juridice ale măsurii de expulzare fiind, conform Guvernului, expuse în raportul Ministerului de Interne nr. A4845/22.08.2000 și discutate în detaliu în cadrul examinării recurului judiciar introdus de persoana în cauză. De altfel, conform notei furnizate de Ministerul de Interne, ceilalți cetățeni iugoslavi citați în recurs nu ar fi fost expulzați ci ar fi plecat voluntar din țară.

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia trebuie să se înțeleagă prin expulzare colectivă, în sensul articolului 4 al Protocolului nr. 4, orice măsură care constrânge străini, ca grup, să plece din țară, cu excepția cazurilor în care o asemenea măsură este luată ca urmare și pe baza unui examen rezonabil și obiectiv al situației particulare a fiecăruia dintre străini care formează grupul. Prin urmare, faptul că mai mulți străini sunt supuși unor decizii similare nu permite în sine să se concluzioneze existența unei expulzări colective atunci când fiecare persoană a putut individual să facă valabile în fața autorităților competente argumentele care se opuneau expulzării sale.

În cazul de față, chiar acceptând că retragerea titlului de ședere al reclamantului constituie o «expulzare» în sensul acestei dispoziții chiar dacă persoana în cauză nu a fost constrânsă fizic să plece din țară, Curtea observă că actul criticat, deși nemotivat, era bazat pe un document intern administrației unde erau expuse circumstanțele factice individuale care au motivat măsura de retragere a permisului și că, în ciuda deficiențelor pe care le-a constatat mai sus, reclamantul a avut oportunitatea de a face valabile argumentele care se opuneau expulzării sale în cadrul recurului judiciar pe care l-a introdus. Curtea constată deci că un examen individual al situației reclamantului a fost cu adevărat efectuat.

Rezultă că acest motiv este evident neîntemeiat și trebuie respins, prin aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. D. Cu privire la celelalte motive ridicate

Reclamantul susține de asemenea, pe terenul articolelor 8 și 6 din Convenție, că măsura luată împotriva sa a lezat reputația sa fără ca el să fi putut avea acces la un tribunal pentru a-și apăra drepturile. El consideră că această măsură constituie o discriminare și abuz de droit, în încălcarea articolelor 14 și 18. El invocă în final art. 2 al Protocolului nr. 4 pentru a se plânge de o atentare la libertatea sa de circulație și dreptul de a-și alege liber reședința.

Având în vedere totalitatea elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de aserțiuni formulate în acest mod, Curtea nu a găsit niciun indiciu de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocol-urile sale. Rezultă că aceste motive sunt evident neîntemeiate și trebuie respinse, prin aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară recursul inadmisibil. Lawrence Early Lech Garlicki Grefier Președinte

Le requérant, M. Veselin Kostadinovič, est un ressortissant serbe, né en 1937 et résidant à Niš. Il a été représenté devant la Cour par M e Z. Kotseva-Peneva, avocate à Sofia. Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. Kotseva, du ministère de la Justice. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. L’établissement du requérant en Bulgarie

En janvier 1989, le requérant s’installa en Bulgarie avec sa femme et leur fille pour occuper un poste à la représentation commerciale de la Yougoslavie à Sofia. Son mandat prit fin en février 1992. En décembre 1993, il créa une société et entreprit une activité commerciale.

En relation avec le poste qu’il occupait à la représentation de la Yougoslavie, le requérant se vit délivrer en mai 1989 un titre de séjour diplomatique par le ministère des Affaires étrangères ( лична карта ). Le 18 mai 1999, il obtint la délivrance d’un titre de séjour par le ministère de l’Intérieur pour une durée de onze mois. La validité de son titre de séjour fut par la suite prolongée pour un an jusqu’au 11 avril 2001. 2. Le retrait du titre de séjour du requérant

Le 1 er août 2000, le requérant partit en vacances avec sa famille en Yougoslavie, au Monténégro. Le 24 août 2000, il apprit que son titre de séjour lui avait été retiré et qu’il était interdit de séjour en Bulgarie.

Le 18 juillet 2001, l’avocate du requérant se vit formellement notifier deux arrêtés du directeur du Service national de sécurité ( Национална служба Сигурност ) datés du 22 août 2000, l’un ordonnant le retrait du titre de séjour du requérant (arrêté n o 344) et l’autre le soumettant à une interdiction de pénétrer sur le territoire bulgare pour une période de cinq ans (arrêté n o 345), sur le fondement de l’article 40, alinéa 1 (2), et de l’article 10, alinéa 1 (1), de la loi sur les étrangers, au motif qu’il avait eu des activités de nature à mettre en péril la sécurité et les intérêts de l’Etat. Les arrêtés précisaient que ces décisions n’étaient susceptibles d’aucun recours.

Sept autres ressortissants de la République de Yougoslavie se virent simultanément imposer des mesures identiques. Les mesures prises à l’encontre du requérant et des autres ressortissants yougoslaves furent évoquées à plusieurs reprises dans la presse. 3. Les recours exercés par le requérant

Le 26 juillet 2001, le requérant saisit le ministre de l’Intérieur et la Cour administrative suprême de recours visant à l’annulation des arrêtés pris à son encontre. Il y dénonçait notamment l’incompétence de l’auteur des actes administratifs ; sur le fond, il soutenait que ses activités en Bulgarie ne présentaient aucun danger pour la sécurité du pays et que la mesure appliquée portait atteinte à sa vie privée et familiale.

Il ne reçut pas de réponse de la part du ministre.

Par une ordonnance du 14 janvier 2002, la Cour administrative suprême considéra qu’elle n’était pas compétente pour se prononcer et renvoya le dossier devant le tribunal de la ville de Sofia, au motif que celui ‑ ci était compétent en vertu de la nouvelle rédaction de l’article 46 de la loi sur les étrangers. Le directeur du Service national de sécurité interjeta appel de cette ordonnance. Celle-ci fut néanmoins confirmée par une formation élargie de la Cour administrative suprême le 6 mars 2002.

Dans la procédure concernant l’arrêté n o 345 portant interdiction du territoire, le tribunal de la ville de Sofia déclara le recours irrecevable par une ordonnance du 19 mars 2002, au motif que les mesures administratives imposées avaient trait à la sécurité nationale et qu’elles n’étaient dès lors pas susceptibles de recours en vertu de l’article 46, alinéa 2, de la loi sur les étrangers. Le requérant interjeta appel de cette décision, argüant notamment que l’absence de recours était contraire à la Constitution bulgare et à l’article 13 de la Convention. Le 15 janvier 2003, la Cour administrative suprême confirma l’ordonnance d’irrecevabilité.

Dans la procédure concernant l’arrêté n o 344 portant retrait du titre de séjour, aux dires du requérant aucune décision ne fut rendue jusqu’en décembre 2004, c’est-à-dire jusqu’à ce que son avocate eût demandé au greffe du tribunal un document écrit attestant de l’état de la procédure. Ce n’est qu’à la suite de cette requête que le tribunal de la ville de Sofia aurait rendu une ordonnance, qui aurait été antidatée au 18 décembre 2003, par laquelle il déclarait le recours irrecevable, toujours au motif que les actes ayant trait à la sécurité nationale n’étaient pas susceptibles de recours. Le requérant interjeta appel de cette ordonnance le 20 décembre 2004.

Par une décision du 25 mai 2005, la Cour administrative suprême considéra que la décision d’irrecevabilité était contraire au droit à un recours garanti par l’article 13 de la Convention, tel qu’interprété par la Cour dans l’affaire Al-Nashif c. Bulgarie (n o 50963/99, arrêt du 20 juin 2002). Rappelant que la Convention devait être appliquée en priorité par rapport aux normes contraires du droit interne, la cour annula l’ordonnance et renvoya le dossier devant le tribunal de la ville de Sofia aux fins d’un examen au fond du recours.

Dans le cadre de la procédure devant le tribunal de la ville de Sofia, la représentante du requérant prit connaissance du rapport n o A ‑ 4845/22.08.00 du directeur du Service national de sécurité, ayant servi de fondement aux mesures prises à l’encontre du requérant. Ce rapport indiquait que le requérant avait travaillé à la représentation commerciale de l’entreprise T. qui servait de couverture aux services secrets yougoslaves, et qu’il entretenait des liens avec l’attaché militaire et le personnel consulaire de l’ambassade de Yougoslavie et avec une ressortissante chinoise, L.M., soupçonnée de trafic d’êtres humains et de contrebande. Selon le rapport, le requérant circulait avec une plaque diplomatique qui n’était plus en cours de validité et commettait régulièrement des infractions à la législation sur la circulation routière. Il aurait par ailleurs montré de l’intérêt pour une compagnie pétrolière bulgare et aurait établi des contacts avec des diplomates russes, ce qui, selon le rapport, laissait supposer qu’il collaborait avec les services secrets russes. Il aurait également reçu la visite de ressortissants serbes soupçonnés de divers trafics. En conclusion, le rapport proposait de retirer au requérant son titre de séjour compte tenu des éléments laissant penser qu’il collaborait avec les services yougoslaves et qu’il leur fournissait des informations relatives à la sécurité du pays, notamment en ce qui concernait des fonctionnaires des ministères bulgares de l’Intérieur et de la Défense.

Le requérant argüa que les éléments factuels figurant dans le rapport du Service national de sécurité n’avaient pas été prouvés et qu’ils ne pouvaient en aucun cas constituer une menace pour la sécurité du pays. Il présenta des pièces visant à apporter la preuve de ses activités économiques en Bulgarie – son contrat à la représentation commerciale de l’entreprise T. et la création de deux sociétés, en 1992 et 1993, ayant pour objet des activités commerciales. Le tribunal entendit également deux témoins demandés par le requérant – un partenaire commercial et la secrétaire administrative de la société. Cette dernière attesta notamment que le requérant exerçait une activité de commerce, qu’il avait rencontré la ressortissante chinoise L.M., qui était restauratrice, dans le cadre de négociations pour l’ouverture d’un restaurant à Niš et que le requérant et elle-même avaient été invités à plusieurs reprises à des réceptions à l’Ambassade de Yougoslavie.

Par un jugement du 14 février 2007, le tribunal de la ville de Sofia considéra que les raisons invoquées dans le rapport du Service national de sécurité revêtaient un caractère général et abstrait et que les liens supposés du requérant avec des diplomates étrangers ou son intérêt pour des entreprises bulgares n’établissaient en rien un éventuel risque pour la sécurité nationale. Il conclut que l’appréciation faite par l’administration d’un risque pour la sécurité nationale était mal fondée et abusive et que la mesure imposée au requérant portait une atteinte disproportionnée aux droits de celui-ci. En conséquence, il annula l’arrêté ordonnant le retrait du titre de séjour du requérant.

Le Service national de sécurité se pourvut en cassation, soutenant notamment que l’appréciation de la question de savoir si les activités de l’intéressé constituaient ou non une menace pour la sécurité nationale relevait du pouvoir discrétionnaire de l’autorité administrative. Il souligna par ailleurs que la production de l’ensemble du dossier du requérant ne pouvait se faire dans la mesure où ce dossier contenait des informations concernant les sources et les méthodes de collecte des renseignements.

Par un arrêt du 19 novembre 2007, la Cour administrative suprême annula le jugement du tribunal de la ville de Sofia et, statuant au fond, rejeta le recours du requérant. Elle considéra que la décision en cause était régulière en la forme et rappela qu’en vertu de la jurisprudence de la Cour dans l’affaire Al-Nashif , il appartenait à la juridiction de contrôle de vérifier si l’invocation de la notion de sécurité nationale avait une base raisonnable dans les faits. Elle estima cependant qu’il relevait de la discrétion de l’autorité administrative de prendre la mesure litigieuse à l’encontre du requérant si les éléments contenus dans le rapport révélaient qu’il avait agi à l’encontre de la sécurité du pays. De l’avis de la juridiction suprême, cette autorité avait exercé son pouvoir sans excès ou abus. Dans la mesure où le requérant contestait les faits et établissait avoir eu des activités commerciales en Bulgarie, la cour estima que cette circonstance n’était pas susceptible de remettre en cause les données, rassemblées par les agents du ministère de l’Intérieur, indiquant des liens de l’intéressé avec les services secrets yougoslaves. Par ailleurs, la Cour administrative suprême considéra que, compte tenu de la nature des informations contenues dans le rapport et de la manière dont celles-ci avaient été obtenues, il n’était pas possible de produire d’autres éléments de preuve pour établir la véracité de ces informations.

La procédure devant la Cour administrative suprême avait été classée confidentielle et le requérant ne put, dans un premier temps, obtenir copie de l’arrêt du 19 novembre 2007. L’arrêt fut déclassifié le 19 octobre 2010, à l’expiration du délai prévu par la loi, et une copie en fut transmise à la Cour par le Gouvernement. 4. Développements ultérieurs

Il ressort des documents produits devant la Cour qu’à la suite de l’expiration de l’interdiction du territoire qui lui avait été imposée le requérant est de nouveau entré sur le sol bulgare en octobre 2006, puis en juin 2007. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Le développement du droit interne pertinent, ainsi que la jurisprudence des juridictions judiciaires et celle de la Cour constitutionnelle bulgare, ont été résumés dans les arrêts suivants de la Cour : Al-Nashif c. Bulgarie , n o 50963/99, §§ 66-78, 20 juin 2002; Musa et autres c. Bulgarie , n o 61259/00, §§ 28-39, 11 janvier 2007 ; C.G. et autres c. Bulgarie , n o 1365/07, §§ 18-26, 24 avril 2008. GRIEFS

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint que les mesures de retrait de son permis de séjour et d’interdiction du territoire bulgare au motif d’atteinte à la sécurité nationale ont méconnu son droit au respect de la vie privée et familiale, ainsi qu’à sa bonne réputation.

Au regard de l’article 13, il dénonce l’absence de voie de recours internes pour la défense de ses droits lésés. Il invoque l’article 6 § 1 pour se plaindre de ne pas avoir eu accès à un tribunal pour défendre son droit à une bonne réputation.

Il considère en outre que ces mesures sont constitutives d’une discrimination et d’abus de droit de la part des autorités bulgares, en violation des articles 14 et 18.

Il invoque également l’article 2 § 3 du Protocole n o 4 à la Convention pour dénoncer une atteinte injustifiée à sa liberté de circulation et de libre choix de la résidence.

Il estime enfin avoir été victime d’une expulsion collective, en méconnaissance de l’article 4 du Protocole n o 4, dans la mesure où sept autres de ses compatriotes se sont vu imposer des mesures identiques en même temps. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 8 relativement au retrait du titre de séjour du requérant

Le requérant allègue que les mesures de retrait de son permis de séjour et d’interdiction du territoire bulgare pour cause d’atteinte à la sécurité nationale ont méconnu son droit au respect de sa vie privée et familiale, prévu par l’article 8 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » 1. Sur l’exception soulevée par le Gouvernement

Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes au motif que le requérant aurait saisi la Cour alors que la procédure interne concernant ses recours contre les mesures en question était encore pendante. Le requérant réplique que son recours contre la mesure d’interdiction du territoire prise à son encontre a été déclaré irrecevable et qu’il n’a pas fait l’objet d’un examen au fond ; quant à la procédure relative au retrait du titre de séjour, celle-ci se serait tellement prolongée qu’elle serait devenue ineffective en pratique. L’intéressé en conclut qu’il ne disposait pas de voies de recours effectives en droit interne.

La Cour considère qu’il n’y a pas lieu d’examiner l’objection de non-épuisement soulevée compte tenu de la conclusion à laquelle elle parvient ci-dessous que le grief est irrecevable pour d’autres motifs. 2. Arguments des parties

Le requérant expose qu’il a vécu – avec sa femme et sa fille – et travaillé durant plus de dix ans en Bulgarie, et qu’il a tissé dans ce pays des liens professionnels et amicaux. Il soutient que, dès lors, le retrait de son titre de séjour et son interdiction du territoire constituent une ingérence dans l’exercice de son droit au respect de sa vie privée et familiale.

Il ajoute que cette ingérence reposait sur une base légale n’offrant pas, selon lui, de garanties minimales contre l’arbitraire et ne satisfaisant pas, par conséquent, la condition de légalité visée à l’article 8 de la Convention. Il souligne plus particulièrement que les arrêtés pris à son encontre ne mentionnaient aucun motif pour les mesures litigieuses et que celles-ci n’étaient sujettes ni à une procédure d’édiction contradictoire ni à un contrôle effectif de leur légalité et de leur proportionnalité devant une autorité indépendante.

Le Gouvernement n’a pas commenté le fond du grief tiré de l’article 8. 3. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit d’entrer et de séjourner dans un pays de son choix n’est pas garanti en tant que tel par la Convention ou ses Protocoles et que chaque Etat a le droit de contrôler l’entrée et le séjour des ressortissants étrangers sur son territoire. De plus, en matière d’immigration, l’article 8 de la Convention n’impose pas aux Etats de respecter le choix d’un couple marié quant à son pays de résidence ou d’autoriser le regroupement familial sur son territoire (voir, parmi d’autres, Gül c. Suisse , 19 février 1996, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I). Cela étant, l’exclusion d’un particulier du pays où résident les membres de sa famille peut s’analyser en une ingérence au droit de respect de la vie familiale, protégé par l’article 8 de la Convention ( Al-Nashif , précité, § 114 ; Moustaquim c. Belgique , 18 février 1991, § 36, série A n o 193).

Par ailleurs, dès lors que l’article 8 protège également le droit de nouer et d’entretenir des liens avec ses semblables et avec le monde extérieur et qu’il englobe des aspects de l’identité sociale d’un individu, la Cour a considéré que les liens sociaux entre les immigrés établis et la communauté dans laquelle ils vivent font partie de la notion de vie privée au sens de l’article 8 et que, par conséquent, indépendamment de l’existence ou non d’une vie familiale, l’expulsion d’un immigré établi peut s’analyser en une atteinte à son droit au respect de sa vie privée ( Üner c. Pays-Bas [GC], n o 46410/99, § 59, CEDH 2006 ‑ XII, et Gezginci c. Suisse , n o 16327/05, § 56, 9 décembre 2010).

Se tournant vers les faits de l’espèce, en ce qui concerne tout d’abord l’ingérence alléguée dans son droit au respect de la vie familiale, la Cour observe que le requérant n’a pas précisé si sa fille était mineure à l’époque pertinente et n’a produit aucun élément indiquant que celle-ci était à sa charge afin d’établir l’existence d’une vie familiale par rapport à celle-ci. Concernant l’épouse du requérant, si l’existence d’une vie familiale ne prête pas à controverse, la Cour remarque que les arrêtés litigieux ayant été émis alors que les époux, tous deux de nationalité yougoslave, se trouvaient en Yougoslavie, ces mesures ont eu pour effet d’empêcher les intéressés de pénétrer en Bulgarie et non pas de séparer la famille, fût-ce temporairement (voir Slivenko c. Lettonie [GC], n o 48321/99, § 97, CEDH 2003 ‑ X et, a contrario , Baltaji c. Bulgarie , n o 12919/04, §§ 31-32, 12 juillet 2011). Dans ces circonstances, la Cour considère que les mesures dénoncées par le requérant ne constituent pas une ingérence dans son droit au respect de sa vie familiale.

Pour ce qui est du droit au respect de la vie privée, la Cour peut accepter que dans certaines circonstances la longue durée du séjour d’un étranger puisse faire naître une présomption que l’intéressé a établi dans le pays en question une vie privée relevant de la protection de l’article 8. Toutefois, dans le cas de l’espèce, elle note que si le requérant a résidé en Bulgarie depuis 1988, il s’y est initialement installé et y a obtenu un titre de séjour dans sa qualité d’agent de la représentation commerciale d’un Etat étranger. Même après la fin de ses fonctions à cette représentation en 1992, il est demeuré en Bulgarie sur la base de son titre de séjour diplomatique et n’a pas entrepris de démarches en vue d’obtenir un titre de séjour relevant du régime général et manifester ainsi son désir de s’établir dans le pays de manière permanente. Ce n’est qu’en 1999 qu’il s’est vu délivrer un titre de séjour d’une durée de onze mois qui a ensuite été renouvelé pour un an. Dans ces circonstances, malgré la durée relativement longue du séjour du requérant en Bulgarie, il ne disposait que d’autorisations de séjour précaires et ne saurait être considéré comme un « émigré établi » au sens de la jurisprudence précitée (voir, mutatis mutandis , N.M. et M.M. c. Royaume Uni (déc.), n os 38851/09 et 39128/09, 25 janvier 2011 et, par contraste, Maslov c. Autriche [GC], n o 1638/03, § 63, 23 juin 2008 et Miah c. Royaume-Uni (déc.), § 17, n o 53080/07, 27 avril 2010).

La Cour observe en outre que la plupart des affaires dans lesquelles elle a examiné l’expulsion d’émigrés établis sous le volet de la vie privée concernaient des personnes qui s’étaient installés dans le pays d’accueil à un très jeune âge, y avaient été élevés et y avaient passé la majeure partie de leur vie et les liens avec leur pays d’origine étaient faibles ( Üner , précité, § 62 ; Maslov, précité , ibidem , et Miah , décision précitée, ibid. ). Le requérant en l’espèce est arrivé en Bulgarie à l’âge adulte, il a en toute apparence gardé des liens solides avec son pays, qui est voisin à la Bulgarie, et y est régulièrement retourné. Le principal lien qu’il invoque avec la Bulgarie sont ses activités commerciales et les sociétés qu’il y a créées. Il ne ressort toutefois pas du dossier que l’intéressé ait été dans l’impossibilité de diriger ses affaires de l’étranger, éventuellement par le moyen d’un intermédiaire.

Au vu de ces observations, la Cour estime que le requérant n’a pas fourni des éléments suffisants susceptibles de la convaincre qu’il avait développé en Bulgarie des attaches personnelles à un degré appelant la protection de l’article 8 et que les mesures litigieuses étaient dès lors constitutives d’une ingérence dans l’exercice du droit de l’intéressé au respect de sa vie privée.

Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 13 combiné avec l’article 8

Le requérant allègue que le droit interne ne lui offrait pas de voies de recours susceptibles de remédier à son grief tiré de l’article 8. Il expose que les juridictions internes ont refusé d’examiner le recours qu’il avait introduit contre la mesure d’interdiction du territoire et que la procédure concernant le retrait de son titre de séjour s’est tellement prolongée qu’elle est devenue sans objet. Il invoque l’article 13 de la Convention qui est libellé comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

Le Gouvernement conteste la thèse du requérant. Il fait remarquer que, depuis le revirement de jurisprudence de la Cour administrative suprême, en 2003, les juridictions internes examinent les recours contre les mesures coercitives imposées pour des motifs de sécurité nationale et que celui introduit par le requérant a fait l’objet d’un examen au fond.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition exige donc un recours interne habilitant une instance nationale à connaître du contenu d’un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir un redressement approprié (voir, parmi d’autres, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 157, CEDH 2000 ‑ XI). Compte tenu de la conclusion à laquelle elle est arrivée ci-dessus concernant le grief tiré de l’article 8, la Cour estime que le requérant n’avait pas de grief défendable de violation de cette disposition. L’article 13 ne trouve donc pas à s’appliquer.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. C. Sur le grief tiré de l’article 4 du Protocole n o 4

Le requérant estime qu’il a été victime d’une expulsion collective, au motif que sept autres de ses compatriotes se seraient vu imposer des mesures identiques de retrait de leur titre de séjour en même temps que lui. Il considère qu’une telle expulsion est contraire à l’article 4 du Protocole n o 4, qui est libellé comme suit : « Les expulsions collectives d’étrangers sont interdites. »

Le Gouvernement argüe que la notion d’expulsion collective implique l’absence d’examen individuel de chaque cas particulier d’expulsion. Pour ce qui est du requérant, son cas aurait fait l’objet d’un examen et d’une décision individuels, les motifs factuels et juridiques de la mesure d’expulsion ayant été, selon le Gouvernement, exposés dans le rapport du ministère de l’Intérieur n o A4845/22.08.2000 et discutés en détail dans le cadre de l’examen du recours judiciaire introduit par l’intéressé. Par ailleurs, d’après la note fournie par le ministère de l’Intérieur, les autres nationaux yougoslaves cités dans la requête n’auraient pas fait l’objet d’une expulsion mais auraient quitté le pays volontairement.

La Cour rappelle sa jurisprudence d’après laquelle il faut entendre par expulsion collective, au sens de l’ article 4 du Protocole n o 4, toute mesure contraignant des étrangers, en tant que groupe, à quitter un pays, sauf dans les cas où une telle mesure est prise à l’issue et sur la base d’un examen raisonnable et objectif de la situation particulière de chacun des étrangers qui forment le groupe. Ainsi, le fait que plusieurs étrangers fassent l’objet de décisions semblables ne permet pas en soi de conclure à l’existence d’une expulsion collective lorsque chaque intéressé a pu individuellement faire valoir devant les autorités compétentes les arguments qui s’opposaient à son expulsion ( Sultani c. France , n o 45223/05, § 81, CEDH 2007 ‑ X, et Andric c. Suède (déc.), n o 45917/99, 23 février 1999).

En l’espèce, en admettant que le retrait du titre de séjour du requérant constitue une « expulsion » au sens de cette disposition même si l’intéressé n’a pas été physiquement contraint de quitter le pays, la Cour relève que l’acte critiqué, bien que non motivé, était basé sur un document interne à l’administration où étaient exposées les circonstances factuelles individuelles ayant motivé la mesure de retrait du permis et que, malgré les carences qu’elle a constaté ci-dessus, le requérant a eu l’opportunité de faire valoir les arguments s’opposant à son expulsion dans le cadre du recours judicaire qu’il a introduit. La Cour constate dès lors qu’un examen individuel de la situation du requérant a bien été effectué.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. D. Sur les autres griefs soulevés

Le requérant soutient également, sur le terrain des articles 8 et 6 de la Convention, que la mesure prise à son encontre a porté atteinte à sa réputation sans qu’il ait pu avoir accès à un tribunal pour défendre ses droits. Il considère que cette mesure constitue une discrimination et un abus de droit, en violation des articles 14 et 18. Il invoque enfin l’article 2 du Protocole n o 4 pour se plaindre d’une atteinte à sa liberté de circulation et à son droit de choisir librement sa résidence.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations ainsi formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Lawrence Early Lech Garlicki Greffier Président